Junimea

În toamna anului 1863, sub guvernarea democratică a lui Alexadru Ioan Cuza, un grup de tineri dornici de a da un
alt curs culturii şi literaturii româneşti înfiinţează la Iaşi o asociaţie liberă cu numele “Junimea”. Iniţiatorii sunt: Petre
Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu.
Programul politic al acestei asociaţii (majoritatea membrilor întemeietori constituiau aripa stângă a Partidului
Conservator) va fi subordonat celui cultural, teoretizat de conducătorul grupului, Titu Maiorescu. Junimiştii au
criticat puternic Revoluţia de la 1848, pe care o considerau un exemplu grăitor de imitare grăbită şi nejustificată a
modelului francez. Ei nu se împotriveau schimbărilor şi nici culturii occidentale, pe care o preţuiau foarte mult, dar
insistau asupra faptului că schimbările trebuiau înfăptuite lent, pe măsură ce societatea românească era pregătită să le
primească.
La 1 martie 1867, din iniţiativa lui Iacob Negruzzi şi sub redacţia lui, pe care o va păstra timp de 27
de ani, apare la Iaşi revista “CONVORBIRI LITERARE”, bilunar până în 1885 şi lunar după această dată, la
Bucureşti.
Activitatea Junimii se desfăşoară pe mai multe etape:
1. o etapă în care se elaborează principiile estetice ale societăţii.- 1863-1874- Este vremea în care
Junimea provoacă cele mai multe reacţii adverse, dar şi aceea în care, prin succesul polemicilor ei,
prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Eminescu, prestigiul începe să-i fie
asigurat.
2. o etapă în care şedinţele din Iaşi încep să fie dublate de acelea de la Bucureşti (1874-1885). În 1885,
Iacob Negruzzi se mută la Bucureşti luând cu sine şi revista a cărei direcţie o păstrează singur până
în 1893.
3. după 1885 este perioada în care principiile estetice ale junimismului se dezvoltă în mod deosebit.
Această etapă a grupării şi chiar a revistei are un caracter universal. Activitatea Junimii va înceta în
1916, la Bucureşti.
Prin Titu Maiorescu se afirmă conştiinţa închegării unei direcţii culturale creatoare, delimitată de un spirit critic
neadormit şi de un sentiment puternic al valorilor. Junimea a realizat şi a impus o astfel de direcţie, aducând în
atmosfera produsă de unirea românilor din 1859 un climat de nouă întemeiere, simetrică în planul culturii, cu
eforturile de consolidare politică, socială şi economică începute de Alexandru Ioan Cuza şi de ministrul său Mihail
Kogăliceanu, omul de idei al epocii paşoptiste, dar şi al celei următoare. Junimea a determinat o direcţie nouă şi în
literatură: fundamental romatică în perioada paşoptismului, literatura română evoluează în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esenţă
În plan cultural, obiectivele Junimii au fost foarte limpezi:
a) răspândirea spiritului critic
b) încurajarea progresului literaturii naţionale
c) susţinerea independenţei intelectuale a poporului român (educarea publicului prin prelecţiuni
populare)
d) susţinerea originalităţii culturii şi a literaturii române prin punerea problemei unificării limbii
române literare şi prin respectul acordat literaturii
e) crearea şi impunerea valorilor.
 T. Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii Junimea, impunându-se ca adevăratul ei conducător, iar
în cadrul epocii drept îndrumătorul cultural şi literar. Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt
numeroase : limba română, literatură, cultură, estetică, filozofie.
În 1867, Maiorescu publică studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867. Din raţiuni
metodologice, criticul îşi împarte articolul în două părţi : Condiţiunea materială a poeziei şi Condiţiunea ideală a
poeziei. În concepţia lui, spre deosebire de ştiinţă care este chemată să exprime adevărul, « poezia este arta de a pune
fantezia în mişcare prin cuvinte », frumosul fiind «  ideea manifestată în materie sensibilă ». De aceea poezia trebuie
să aibă două condiţiuni : una materială realizată prin cuvinte ca « organ de comunicare » - figuri de stil, licenţe
poetice, expresivitate, poetul trebuind să aleagă mereu « cuvântul cel mai puţin abstract », iar cealaltă, ideală, are în
vedere sentimente şi pasiuni exprimate, căci : « ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ
sau o pasiune şi niciodată o cugetare exculsiv intelectuală. »
În 1868, apare studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care este formulată teoria formelor
fără fond. Maiorescu se revoltă aici împotriva « viţiului » existent în epocă de a împrumuta forme ale culturii
apusene fără a le adapta condiţiilor existente. Această teorie cuprinde multe exagerări, dar prezintă şi un aspect
pozitiv în sensul că respinge împrumuturile exagerate, neselective şi imitaţiile fără valoare. În realitate Titu
Maiorescu şi junimiştii pledau pentru ridicarea fondului autohton la înălţimea formelor împrumutate.
Afirmatiile lui critice sunt pătrunzătoare, exacte şi adeseori memorabile. Ecoul lor în epocă a fost enorm, iar în
posteritate profund, influentând numeroase generaţii de critici şi cititori. Ideile sale referitoare la limbă şi literatură
sunt edificatoare.
Principalele idei lingvistice:
1 -> alfabetul latin
2 -> ortografie fonetică
3 -> combaterea etimologismului
4 -> îmbogățirea vocabularului cu neologisme
5 -> combaterea stricătorilor de limbă prin respingerea traducerii literale a expresiilor idiomatice si prin
ridiculizarea beției de cuvinte.
Aceste idei apar în studiile : Despre scrierea limbei române, Limba română în jurnalele din Austria,
Beţia de cuvinte, Neologismele, etc.
In analiza operelor literare, Maiorescu pune accent pe forma artistică, raportându-se la contţnutul ei.
Originalitatea şi autenticitatea, condiţii primordiale ale valorii operei de artă, sunt definite de particularităţile
creatoare individuale şi de asimilarea în creaţie a specificului naţional.
Dintre studiile reprezentative în acest domeniu, putem enumera: "Direcţia nouă în poezia şi proza română",
"Eminescu şi poeziile lui", "Asupra poeziei populare", "Poeţi şi critici", "Comediile d-lui Caragiale", "Povestirile d-
lui M.Sadoveanu", etc.
În articolul « Direcţia nouă în poezia şi proza română » , îl consideră ca reprezentant de frunte al
generaţiei paşoptiste pe V. Alecsandri, după care îl plasează pe Eminescu, pe care îl consideră după numai 3 poezii « 
poet în toată puterea cuvântului ». Studiul « Comediile d-lui Caragiale tratează tema moralităţii în artă şi a înălţării
impersonale, pornind de la moralitatea în raport cu opera comică a lui Caragiale. Maiorescu combate prin acest studiu
criticile care resprinseseră comediile lui Caragiale pe motiv că ar fi imorale.
Studiul « Eminescu şi poeziile lui » defineşte totodată profilul geniului în general şi personalitatea lui
Eminescu . Ideea de la care se porneşte este aceea că: «  Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului
său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său
firesc. » Sunt evidenţiate notele caracteristice ale personalităţii sale : «  Ceea ce caracterizează mai întâi
personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-
i mai scăpa “ şi este subliniată pasiunea lui pentru cunoaştere : «  Era omul cel mai silitor, veşnind cetind, meditând,
scriind ». În finalul părţii întâi, Maiorescu atrage atenţia asupra faptului că poetul vede în femeia iubită « copia
imperfectă a unui prototip nerealizabil », căutându-şi refuzul « într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a
poeziei. »
În partea a doua a studiului, pe lângă bogăţia de idei şi sentimente pe care o cuprind poeziile lui
Eminescu, se arată şi forma frumoasă sub care ele se prezintă. Criticul relevă înrudirea cu poezia populară, de unde
Eminescu a preluat armonia uneori onomatopeică a versurilor. Sunt prezentate câteva procedee de realizare a unor
rime neobişnuite: aşezarea în rimă a unor cuvinte familiare, a unor cuvinte precsurtate sau a numelor proprii.
Studiul se încheie cu o afirmaţie care a căpătat de-a lungul timpului valoarea unie profeţii: “Acesta a
fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe
secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai
frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării
româneşti.”
Aşadar, filozof, critic literar, estetician, Titu Maiorescu a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale
culturii române.