Junimea și Titu Maiorescu – rolul cultural și ideologic

în dezvoltarea literaturii române

Structurează-ți ideile, având în vedere!

1. Specificul culturii române din secolul al XIX-lea
2. Înființarea Junimii – fondatori, nume, deviză
3. Activitățile principale ale grupării
4. Aspecte ale doctrinei junimiste; etapele și formele criticii
5. Titu Maiorescu – lucrări teoretice în domeniul culturii, al limbii și al literaturii
6. Concluzii

1. Cultura română din secolul al XIX-lea s-a fundamentat pe două mișcări de idei, dezvoltate în
jurul a două reviste - „Dacia literară” și „Convorbiri literare” – care au generat două tipuri de mentalitate,
pașoptismul și junimismul, ambele legitimate istoric și absolut necesare pentru progresul societății
românești, cu toate componentele specifice. Înțelegerea contribuției lor la conturarea și, apoi, la
sedimentarea unui profil cultural național, pe fondul schimbărilor din gândirea europeană a timpului, poate
fi realizată, în acest context, chiar prin apelul la ideile promovate de Titu Maiorescu într-un studiu din 1861:
„Fiecare om este produsul timpului său și chiar dacă el încearcă să-și depășească epoca și să creeze un
ideal, acesta nu poate fi (dacă este un ideal adevărat și nu o himeră) decât numai o combinație de elemente
care există în timpul său.” (Ceva filozofie pe înțelesul tuturor) După momentul exploziv al „extazelor de
tip romantic” (Dan Mănucă, Principiile criticii literare junimiste), junimiștii vin cu o abordare pragmatică,
sintetică și practică a fenomenelor culturale din societatea românească, această atitudine diferită de a
predecesorilor fiind explicată chiar de mentorul grupării: „oamenii de atunci credeau că în ei furnică
dumnezeirea. Noi am zice: mai multă preocupare de grijile practice, decât de această dumnezeire.” (Titu
Maiorescu, Spiritul public la noi).
2. Societatea Junimea este înființată la Iași în anul 1863, prin aportul unor tineri intelectuali ce
studiaseră la universități din Occident - Titu Maiorescu, P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob
Negruzzi –, iar numele ei („fără pretenții”) avertizează asupra intențiilor de înnoire ale grupării, de
promovare a unui suflu nou, modern și temeinic, inspirat din societățile avansate ale timpului, dar
conservând fibra autenticității românești. Cunoscuta deviză junimistă „Entre qui veut, reste qui peut!”
(„Intră cine vrea, rămâne cine poate”) vădește deschidere către ideile și oamenii noi, către alăturarea
voluntară la ritmurile grupării, dar intoleranță față de superficialitate, mimetism și impostură culturală.
3. Activitățile Junimii au fost diverse, acoperind sfera artei și a culturii în sens larg, dar și a științei
aflate la început de drum, pe fondul preocupărilor social-politice constante. Ca modalități de acțiune
concretă, se rețin „prelecțiunile poporale” (conferințe de largă audiență, care au meritul de a fi popularizat
ideile din marile domenii ale gândirii, dar și de a fi pus bazele discursului științific în cultura noastră,
funcționând după regulile clasice ale oratoriei, bazat pe logica argumentului și întemeiat pe dovezi);
întâlnirile de cenaclu săptămânale (ținute în casa lui Vasile Pogor sau, uneori, a lui Titu Maiorescu, ele se
concentrau pe lectura publică a operelor ce urmau a fi publicate în „Convorbiri literare” sau respinse, pe
dezbaterea diverselor probleme de limbă - temperarea importului de neologisme din limbile occidentale,
scrierea fonetică, prin înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, renunțarea la exagerările „puriste” și
susținerea dezvoltării organice a limbii române literare -, pe alcătuirea sumarului revistei etc.); înființarea
unei tipografii, susținerea școlilor, facilitarea publicării cărților din diverse domenii și, apoi, a circulației
lor prin crearea de biblioteci și de librării.
4. Doctrina Junimii a fost organizată formal în trei „sub-sisteme” – criticismul, evoluționismul,
scientismul – dintre care cel mai pregnant s-a dezvoltat primul, astfel încât se poate considera că acum se
pun bazele criticii literare românești, pe temeiul unor principii științifice argumentate și adaptate – grație
lucrărilor lui Titu Maiorescu – la contextul românesc. În ceea ce privește etapele și formele criticii
junimiste, se disting trei momente semnificative: în prima etapă, desfășurată la Iași (1863-1874) se practică
o critică negatoare, „de descurajare a mediocrităților de la viața publică”, în scopul creării unui teren propice
manifestării ulterioare a scriitorilor de talent; în a doua etapă (1874-1885), când societatea funcționează
concomitent la Iași și la Bucuresti (în contextul activității politice a unor membri), se trece la o critică de
susținere, de încurajare a „direcției noi” în care se înscrisese literatura română și se intensifică, în acest
scop, publicarea textelor de valoare în paginile revistei „Convorbiri literare”; în sfârșit, a treia etapă este
mai diluată sub aspectul criticismului și mai puțin omogenă (1885-1900) – acum revista se mută la
București și din 1895 nu mai este coordonată de Iacob Negruzzi, ci de un comitet redacțional care îi schimbă
orientarea către cercetarea universitară istorică și filosofică - însă încep a se vedea roadele concrete ale
efervescenței anterioare, în sensul consolidării spiritului critic în manifestările sale academice și
publicistice, precum și al apariției unor opere literare viabile.
5. Titu Maiorescu este reprezentantul acestei grupări și totodată mentorul ei, fiind considerat, până
astăzi, cea mai importantă personalitate culturală din secolul al XIX-lea în spațiul românesc. Având vocație
de întemeietor și convingerea că „a crea cu adevărat înseamnă a porni de la zero, de la originea absolută”
(Nicolae Manolescu, Contradicția lui Maiorescu), el reprezintă, fără putință de tăgadă, primul critic literar,
primul estetician și primul sociolog cultural român. Om politic notabil al vremii sale, dar mai ales un orator
excelent și un avocat temut, Maiorescu a lăsat în urmă studii culturale ample, lucrări de pionierat în
domeniul lingvisticii, exegeze critice și articole care acoperă o sferă generoasă a spiritului.
Astfel, dintre studiile culturale, În contra direcției de astăzi în cultura română (1868) poate fi
considerat ca definitoriu pentru întreaga filosofie culturală a junimismului, pentru că dezvoltă teoria
formelor fără fond, adaptată la toate segmentele societății. Autorul demonstrează că importul sau copierea
unor forme „din exterior”, străine, este nu doar neproductivă, ci chiar nocivă pentru un popor, deoarece
întârzie nașterea unor structuri originale, specifice ființei lui: „În aparență, după statistica formelor dinafară,
românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și
academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar
în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr,
și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul
de jos devine din zi în zi mai adânc. [...] Căci fără cultură poate încă trăi un popor cu nădejdea că în
momentul firesc al dezvoltării sale se va ivi și această formă binefăcătoare a vieții omenești; dar cu o cultură
falsă nu poate trăi un popor...”
În domeniul limbii și al comunicării publică: Despre scrierea limbii române – lucrare amplă, în
patru volume, publicată între 1866 și 1873, prima expunere clară a principiilor fonetice ale limbii române,
în care pune bazele științifice ale scrierii cu litere latine și respinge argumentat etimologismul latinist;
Limba română în jurnalele din Austria – combate importul exagerat de termeni străini, exprimarea
confuză și abuzul de germanisme în presă, ca și „stilul exagerat”, „stilul greoi” și „stilul restrâns”,
declarându-se adeptul moderației și al firescului; Beția de cuvinte, cu subtitlul Studiu de patologie literară
– ironizează tendința unor „oratori” de exagerare a „cantității” de cuvinte necesare exprimării unei idei,
repetițiile, pleonasmele, contradicțiile logice, toate menite a ascunde, de fapt, lipsa de substanță a
discursului; Oratori, retori și limbuți – reia unele idei din articolul anterior și, în plus, le exemplifică
abundent cu citate din discursurile publice; În contra neologismelor, publicat în volumul Critice cu titlul
Neologismele – are, din nou, o atitudine moderată în privința neologismelor, acceptându-le pe acelea
impuse de evoluția realităților și a conceptelor, dar respingându-le pe cele „de prisos”, care nu fac decât să
complice exprimarea și să o facă mai confuză).
Segmentul literaturii și al esteticii este marcat prin studiul O cercetare critică asupra poeziei
noastre de la 1867, scris în împrejurarea în care se dorea realizarea de către junimiști a unei antologii
cuprinzând cele mai valoroase poezii din epocă. Se constată astfel lipsa unor criterii de selecție și de
ierarhizare a acestora, pretext și ocazie pentru Maiorescu de structurare a acestui prim „manual” de
construcție și de înțelegere a unui text literar. Eseul este organizat în două secțiuni: „Condițiunea materială
a poeziei” și „Condițiunea ideală a poeziei”. La început, Maiorescu demonstrează opoziția ireductibilă
dintre artă și știință, arătând că obiectul de studiu al celei dintâi este frumosul, pe când al celei de-a doua
este adevarul. Definește, de asemenea, cele două categorii, împrumutând idei din filosofia germană (Kant,
Schopenhauer, Herbart): adevărul se reduce la idee, pe când frumosul este „idee manifestată în materie
sensibilă”. Condiția fixată de autor „pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie dramatică,
este: ca să se deștepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantazia auditoriului”. Dintre „mijloacele
poeților de a sensibiliza gândirea cuvintelor”, criticul amintește „alegerea cuvântului celui mai puțin
abstract”, „epitetele ornante”, „personificările obiectelor nemișcătoare sau prea abstracte, precum și a
calităților și acțiunilor”, „comparațiunea, metafora, tropul în genere”. În cealaltă secțiune tratează
problematica temelor poeziei, a sentimentelor transmise, a gradării emoției artistice către un punct
culminant, precum și a originalității expresiei poetice. Toate ideile sunt abundent ilustrate cu secvențe din
autori străini (Heine, Goethe, Lessing, Th. Gautier) și români (Andrei Mureșanu, Alecsandri, precum și din
poezia populară).
Primul studiu critic consacrat poetului național este Eminescu și poeziile lui, scris în chiar anul
morții acestuia (1889). După un preambul în care justifică, prin raportare la context, locul lui Eminescu în
cultura și în literatura română („cea dintâi treaptă de înălțare a literaturei naționale, în legătură strânsă cu
toată aspirarea generației noastre spre cultura occidentală, trebuia neapărat să răspundă la două cerințe: să
arete întâi în cuprinsul ei o parte din cugetările și simțirile care agită deopotrivă toată inteligența europeană
în artă, în știință, în filozofie; să aibă, al doilea, în forma ei o limbă adaptată fără silă la exprimarea
credincioasă a acestei amplificări. Amândouă condițiile le realizează poezia lui Eminescu în limitele în care
le poate realiza o poezie lirică; de aceea Eminescu face epocă în mișcarea noastră literară.”), Maiorescu
realizează, în prima parte, un crochiu al omului Eminescu, reținând talentul înnăscut, memoria
extraordinară, cultura vastă, excelenta stăpânire a limbii române, lecturile filosofice și mitologice de
profunzime. În a doua parte a studiului, autorul se oprește asupra câtorva creații eminesciene pe care le
comentează aplicat (Luceafărul, Peste vârfuri, Scrisoarea I, Scrisoarea III, Floare albastră, La steaua,
Mortua est, Melancolie, Cu mâne zilele-ți adaogi... etc.), făcând și conexiuni cu literatura universală.
Finalul este ca o profeție care dovedește inteligența și intuiția critică a lui Titu Maiorescu: „Acesta a fost
Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe
secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu
cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a
vestmântului cugetării românești.”
Articolul Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885) are ca temă moralitatea în artă, fiind publicat ca
răspuns la atacurile din presă îndreptate împotriva comediilor autorului menționat de către Constantin
Dobrogeanu-Gherea. Acesta îl acuzase pe Caragiale că operele sale „sunt triviale și imorale; tipurile sunt
toate alese dintre oameni sau vițioși, sau proști; situațiile sunt adeseori scabroase; amorul e totdeauna
nelegiuit; [...] nicăiri nu se vede pedepsirea celor răi și răsplătirea celor buni”. Teza maioresciană este că
moralitatea din arta nu este aceeași cu moralitatea din viața de zi cu zi, o operă de artă fiind morală prin
valoarea ei estetică intrinsecă și imorală „în înțelesul artei” atunci când are o tendință moralizatoare
declarată, constând în „punerea intenționată a unor învățături morale în gura unei persoane spre a le propaga
în public ca învățături”. Concluzia criticului este că operele lui Caragiale sunt viabile și eterne, iar atitudinea
sa comică este doar masca asumată artistic, în spatele căreia „se ascunde o tragedie”.
6. În concluzie, instituirea legitimității esteticului și descurajarea mediocrităților, spiritul academic,
critic și ironic, cultivarea limbii literare, descoperirea literaturii populare, impunerea realismului ca formulă
estetică necesară și susținerea marilor scriitori ai epocii recomandă junimismul ca fiind o adevărată placă
turnantă a gândirii critice românești din secolul al XIX-lea, un focar de idei și de proiecte ale căror efecte
sunt sinonime cu nașterea culturii române moderne.