,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”

Literatura interbelică stă sub semnul a două tendințe importante: pe de o parte,

modernismul loveniscian, care susține necesitatea sincronizării cu ,,spiritul veacului”, iar pe
de altă parte, tradiționalismul, ca o reacție firească de autoapărare și de conservare a
specificului național. Această dualitate conceptuală a condus, în domeniul liricului, la o
diversitate de viziuni și reprezentări, propulsând literatura română pe o nouă treaptă valorică.
În acest context, se afirmă triada profund originală formată din Tudor Arghezi (poetul care a
cucerit noul domeniu al urâtului), Ion Barbu (poetul matematician) și Lucian Blaga (poetul
filosof, dar și filosoful poet). Acesta din urmă deține o operă vastă, în care tema cunoașterii
este fundamentală, completându-se cu iubirea, mitul, moartea. Blaga face pasul decisiv către
modernitate prin cultivarea expresionismului, fapt evidențiat și în volumul de debut
intitulat ,,Poemele luminii” apărut în 1919.

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut și se înscrie în

seria artelor poetice moderne din literatura interbelică, alături de ,,Testament” de Tudor
Arghezi și ,,Joc secund” de Ion Barbu.

Textul are valoare de artă poetică, deoarece autorul își exprimă concepția referitoare la
actul creației și rolul creatorului în univers. Caracterul de artă poetică modernă este evidențiat
prin temele cunoașterii și creației, prin motive specifice (lumina, misterul, luna, întunericul),
dar și prin apelul la eul dionisiac, expresionist, care se vrea într-o permanentă contopire
cu ,,Marele Tot”. În această artă poetică modernă există o identitate între planul autorului și
cel al eului liric, deoarece discurusl liric redă, cu mijloace poetice, aspecte ale filosofiei lui
Lucian Blaga, precum atitudinea de potențare, de sporire a misterelor universului sau opțiunea
pentru cunoașterea luciferică.

Tema creației este particularizată în poezie prin reprezentarea a două atitudini opuse
față de creație, exprimate la nivel lexical prin opoziția ,,Eu – alții”. Pe de o parte, se remarcă
atitudinea constructivă a eului liric – ,,Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”, iar pe de
cealaltă parte, atitudinea distructivă a celorlalți – ,,Lumina altora/ Sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns”. Cele două atitudini sunt subordonate luminii, simbol central al poeziei,
dar și al volumui, cunoașterea fiind astfel corelată cu lumina.

Opțiunea pentru modernitate este vizibilă chiar de la nivelul structurii externe, textul
valorificând strofa polimorfă cu rimă albă. Structura internă propune polarizarea conceptuală
redată prin opoziția ,,Eu – alții”, sintetizând atitudini divergente în fața misterelor lumii.
Compozițional are 3 secvențe lirice marcate, de obicei, prin scrierea cu inițială majusculă a
versurilor.

Viziunea despre lume reiese, în primul rând, din titlul poeziei. Acesta, foarte amplu,
este reluat în incipitul textului și se construiește în jurul unei metafore revelatorii. Pentru
Blaga, universul este o ,,corolă de minuni”, adică o dispunere ordonată și armonioasă a
tainelor. Plasarea în poziție inițială a pronumelui ,,Eu” evidențiază influențele
expresionismului (exarcerbarea eului) și atitudinea izvorâtă din iubire. Verbul ,,nu strivesc”,
situat la formă negativă, delimitează ,practic, un tip de cunoaștere și va primi în text un
sinonim prin termenul ,,nu ucid”. Metafora revelatorie din titlu este exercitată printr-o
enumerație de simboluri ,,în flori, în ochi, pe buze ori morminte”: florile sugerează
frumusețea naturii, în timp ce ochii devin simbol al cunoașterii individuale și al spiritualității.
Buzele transpun ,în egală măsură, reprezentarea iubirii, dar și sugestia comunicării, în timp ce
mormintele prefigurează realitatea morții. Toate sunt însă văzute de Blaga drept mistere
profunde pe care refuză să le dezlege.

Valorificând un simbol central al operei sale, autorul diferențiază între două tipuri de
cunoaștere, prin antiteza ,,Lumina altora” – ,,Lumina mea”. În opera lui filosofică, ,,Trilogia
cunoașterii”, el adâncește această diferențiere și propune două structuri cu valoare de
metafore. Astfel, cunoașterea logică, științifică, este supranumită ,,cunoașterea paradisiacă”,
pe când cea poetică este identificată prin ,,cunoașterea luciferică”. Prin explicația de natură
științifică, tainele universului sunt anulate, pe când cunoașterea luciferică, poetica, protejează
și chiar potențează misterul. Aceste idei se regăsesc și în cuprinsul artei sale poetice, fiind
exprimate prin intermediul unor imagini artistice. În acest context, deosebit de expresivă este
imaginea vizuală ce valofirică motivul selenar. Efectele feerice amintesc de poezia
eminesciană, dar Blaga le atașează conotații filosifice, prin corelații cu atitudini ale eului liric.
Așa cum ,,Cu razele sale albe luna mărește taina nopții”, așa și poetul potențează misterul și
acesta se schimbă în ,,neînțelesuri și mai mari”.

În finalul textului, Blaga își va motiva opțiunea pentru cunoașterea luciferică.

Motivația este conținută în verbul ,,a iubi”, asumat de eul liric, iubirea devenind, în manieră
profund expresionistă, o nouă cale de cunoaștere. Finalul poeziei constă în reluarea
enumerației de simboluri, care acum sunt egalizate prin antepunerea adverbului ,,și”.
 La nivel de limbaj se poate observa faptul că Blaga folosește cuvinte simple, dar
expresive, monologul confesiv fiind presărat și cu neologisme de
tipul: ,,corola”, ,,fiori” ,,mister”. Se remarcă, totodată, și ambiguitatea sporită a textului
(element modernist) realizată prin utilizarea preponderentă a sensurilor conotative și prin
preferința pentru metaforă (,,corola de minuni a lumii”, ,,vraja nepătrunsului ascuns”).

Nivelul prozodic stă sub semnul libertății specifice scriitorilor moderni. Pentru a da
acea libertate expresiei, autorul ignoră regulile rimei, ale ritmului și ale măsurii, exprimându-
se firesc, discursiv prin versuri albe și ingambament.

În concluzie, poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

rămâne o artă poetică reprezentativă pentru modernismul românesc, o confesiune a unui eu
liric dispus să accepte și să iubească misterul universal.