Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

și nu ucid
cu mintea tainele, ce le întâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi flori de sfânt mister
și tot ce-i neînțeles
se schimbă-n neînțelesuri și mai mari
sub ochii mei –
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.
 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Lucian Blaga
Poet, dramaturg si filozof, Lucian Blaga este unul dintre creatorii interbelici care ilustreaz ă o fa țetă deosebita a
modernismului rezultată din îmbinarea discursului filozofic, care presupune luciditate, densitate logic ă si r ăceala cu cel liric
care presupune sensibilitate, densitate de sugestie, vrajă.
Universul liric blagian este complex, iar axul sau este ideea de mister al lumii, mister care poate fi amplificat prin
creație, acesta fiind si rostul poetului in lume. Blaga prezinta metaforic aspirația spre absolut definind poetul drept insul care
„caută apa din care curcubeul / își bea frumusețea și neființa”.
Apartenența la modernism rezidă în primul rând în aspectele expresioniste prezente în operă: valorificarea intuiției și
a afectivității ca instrumente de cunoaștere, eul poetic exacerbat, caracterizat de un elan vitalist de dimensiuni cosmice,
capabil de contopirea cu misterul universal. Astfel, textul se centreaz ă asupra poeziei ca form ă de cunoa ștere si asupra
relației eului creator cu misterul. Eul poetic se așază in orizontul misterului, definind-si o atitudine existen țială originala,
unică: aceea de a amplifica taina, nu de a încerca să o expliciteze. Nu întâmplător, pronumele „eu” este evidențiat prin
plasarea sa în versul inițial („Eu nu strivesc...”) și în cel final („căci eu iubesc și flori...”), dar și în versul care segmentează
poemul în cele două secvențe lirice („dar eu”). Acesta este asociat ideii de mister cosmic, având forța demiurgică de a-l
amplifica, de a-l adânci prin creație: „așa îmbogățesc și eu întunecata zare”.
Modernismul se evidențiază, de asemenea, în structura operei și în limbajul poetic dominat de metaforă. Poetul
preferă structura monobloc, care dă coeziune ideii poetice. Unitatea textului este dată și de relația de cauzalitate dintre
versul din incipit („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”) și cel din final („căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte ”),
unde a iubi devine sinonim cu a cunoaște (pe calea afectului). Absen ța strofelor, versurile inegale, cu măsură variabilă între 2
și 13 silabe, versul liber și tehnica ingambamentului cu rol de a fluidiza ideea („ și nu ucid /cu mintea tainele, ce le-întâlnesc/
în calea mea”) , precum și metaforizarea limbajului sunt aspecte moderne.
Titlul poemului, fixează cei doi poli esențiali ai discursului liric; eul poetic și lumea, desemnată prin metafora in
pretenția „corola de minuni”. Accentul cade asupra pronumelui personal eu, prezent în text în poziții cheie pentru a sublinia
unicitatea creatorului si rolul sau esențial in univers. Totodată, acesta anticipează caracterul de monolog liric confesiv al
discursului poetic. Metafora „corola de minuni a lumii”, prezentă în titlu , apoi reluata si explicitata in text, exprima universul,
lumea. Poetul împarte metafora in doua categorii, cea plasticizantă, care este doar un artificiu stilistic si cea revelatorie, care
are rolul de a adâncii semnificațiile. Sintagma corola de minuni a lumii creează o imagine artistică vizuală : termenul corolă –
indică circularitate, armonie, frumusețe, făcând trimitere spre un univers perfect, in care omul se afla in centru. Atributul de
minuni adâncește semnificațiile, sugerând caracterul misterios, tainic al acestei frumuseți care apare ca un miracol.
Textul se structurează pe o relație de opoziție intre doua metafore-simbol ”lumina mea” – „lumina altora”. Fiecare
dintre sintagme dezvoltă un câmp semantic amplu. De remarcat că ambele se bazeaz ă pe simbolul luminii, care sugereaz ă
ideea de cunoaștere. Celor două sintagme metaforice li se asociaz ă dou ă pronume „eu”-„al ții” și o suită de verbe opuse ca
semnificație. Eul liric se distanțează de „alții”. Verbele „nu strivesc”, „nu ucid (cu mintea)” se asociază cu „sporesc (a lumii
taină)”, „ îmbogățesc (întunecata zare”), culminând cu „iubesc”. Pronumele „alții” este asociat cu verbe desemnând acțiuni
violente: „sugrumă” și indirect, „ucid”.
În prima secvență lirică a operei, poetul se imaginează ca un călător ce parcurge un destin lumesc și creator („calea
mea”), de-a lungul căruia i se arată numeroase taine. Semnifica țiile metaforei din titlu se completează și se explicitează
printr-o enumerație în crescendo a unor elemente simbolice, care alcătuiesc pâr ți constitutive ale corolei; flori, ochi, buze și
morminte. Enumerația mai poate fi interpretată și prin simbolistica fiecărui element in parte: spa țiul natural (flori), universul
spiritual (ochi), universul rostirii semnificative – logosul sau iubirea (buze), experiența morții (morminte). Se observă adâncirea
treptată a semnificațiilor către ultimul element, care semnifica marele mister al morții.
O secvență lirică ce nuanțează opoziția pe care structurează întreg textul este comparația extinsa între „lumina mea”
și lumina lunii, ambele având capacitatea de a potența misterul lumii. Astfel, lumina lunii „nu micșorează/ ci ,tremur ătoare,/
mărește și mai tare taina nopții”, iar cunoașterea de tip poetic îmbogățește si ea taina lumii cu „largi flori de sfânt mister”.
De semnalat caracterul sacru al misterului lumii, în viziunea lui Blaga, subliniat prin termeni din sfera religioas ă („sfânt”).
Razele lunii arată și ascund deopotrivă, cunoașterea luciferică, poetică , intuitiv ă este situat ă între fani (ceea ce se poate ar ăta,
dezvălui) și criptic (ceea ce rămâne în mod necesar ascuns, nedescifrat). Universul misterios, este desemnat prin structuri
metaforice „corola de minuni”, „vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „întunecata zare”, „sfânt mister.”
Poem modernist prin caracterul reflexiv, aflat într-o strâns ă rela ție cu teoria cunoașterii a lui Blaga , crea ția depășește
cadrul unei ars poetica și devine o poezie despre funcția poetului în univers, aceea de a-i accepta și amplifica tainele , dând
lumii un sens original, surprinzător, unic altul decât cel comun, unanim acceptat. Blaga afirma: „Eu m ă bucur c ă nu
știu...pentru că numai astfel pot da lumii un înțeles”.