Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Tema si viziunea despre lume – text poetic modernist

Poet şi filozof deopotrivă, Lucian Blaga operează cu două accepţii ale noţiunii de cunoaştere,
teoretizate în studiul “Cunoaşterea luciferică” , inclus ulterior în volumul “Trilogia cunoaşterii”.El
opune cunoaşterea paradiziacă (plus cunoaşterea)- raţională, logică, matematică, prin care misterul
este descifrat şi, deci, distrus- cunoaşterii luciferice (minus cunoaşterea), de natură intuitivă,
contemplativă, poetică, ce potenţează misterul. Viziunea poetică blagiană se circumscrie, aşadar,
orizontului misterului şi defineşte două tipuri de raportare la acest concept.

Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul “Poemele luminii”, publicat în
1919, având valoare de artă poetică, întrucât defineşte poziţia creatorului faţă de lume şi faţă de
creaţie. Tema poeziei, cunoaşterea, este particularizată, în text, prin reprezentarea a două atitudini
opuse faţă de mister şi, implicit, faţă de creaţie: una constructivă, a eului liric (“eu nu strivesc”,
“sporesc”, “îmbogăţesc”) şi alta distructivă, a celorlalţi : “Lumina altora sugrumă”. Motivul misterului
şi cel al luminii se află într-o relaţie biunivocă. Lumina este o metaforă a cunoaşterii ce asigură
circularitatea conceptelor filozofice: “lumina mea” trimite la cunoaşterea luciferică, în vreme ce
“lumina altora” defineşte cunoaşterea de tip paradiziac.

Titlul poeziei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, reluat în incipitul textului sintetizează sugestiv
viziunea despre lume a poetului.: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Eul liric îşi precizează
explicit atitudinea protectoare faţă de mister( “eu, cu lumina mea sporesc a lumii taină”, “aşa
îmbogăţesc şi eu întunecata zare”), prin recurenţa pronumelui personal, ca şi prin forma negativă a
verbului, ce anunţă opoziţia faţă de cei ce-l distrug: “eu nu strivesc”, “nu ucid”, “dar eu/eu, cu lumina
mea sporesc…”. Metafora “corola de minuni a lumii ” sugerează faptul că universul şi creaţia stau sub
semnul armoniei, al frumuseţii şi al miracolului.

Structurată în două secvenţe lirice , fără fragmentare formală, poezia Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii evidenţiază un amplu paralelism antitetic între poet şi lume. Devin evidente relaţiile de
opoziţie configurate în text, atât la nivel pronominal (“eu/alţii”), cât şi la nivel sintagmatic (“lumina
mea”/”lumina altora”) sau verbal, unde seriile opozitive se subînţeleg (“nu strivesc”, “nu ucid”,
“sporesc”, “îmbogăţesc”, “iubesc” faţă de “sugrumă” şi, deci, implicit “striveşte”, “ucide”, “nu
sporeşte”, “nu îmbogăţeşte”, “nu iubeşte”). Opoziţia între cele două tipuri de cunoaştere se
realizează şi prin antiteza dintre motivul “luminii” şi cel al întunericului, prezent în sintagmele:
“adâncimi de întuneric”, “taina nopţii”, “întunecata zare”. Pentru poet, Universul este o sumă
permanentă de taine care iau înfăţişări concrete, evidenţiate de funcţia descriptivă a enumeraţiei:
“în flori, în ochi, pe buze ori morminte”.Cele patru elemente sunt grupate simbolic: “flori-morminte”
ca limite temporale ale fiinţei, “ochi-buze”- ca două modalităţi de cunoaştere conexe: contemplare-
verbalizare. Astfel, cele patru ipostaze ale “corolei” devin metafore pentru cele patru stadii ale
existenţei umane: “florile” semnifică vârsta copilăriei şi au conotaţia fragilităţii, “ochii” reprezintă
vârsta adolescenţei, dominată de nevoia descoperirii, a cunoaşterii, “buzele” constituie vârsta
maturităţii si au drept conotaţii afectivitatea şi senzualitatea, iar “mormintele” evocă vârsta
bătrâneţii , conotând moartea. Dar cele patru elemente oferă şi sugestia ciclicităţii, pentru că, aşa
cum pe morminte cresc flori , la nivel ontologic, fiecare sfarşit e urmat de un inceput. De aici şi
perfecţiunea corolei, -rotundă, infinită, simbol al eternei reîntoarceri- şi minunile ei, pentru că
fiecare vârstă propune descoperirea unui alt tip de mister.
Cunoaşterea luciferică este explicată printr-o comparaţie dezvoltată: ”şi-ntocmai cum cu razele ei
albe luna/nu micşorează, ci tremuratoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii,/ aşa îmbogăţesc şi eu
întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister”. Funcţia cunoaşterii luciferice este potenţarea
misterului. Elementele supuse comparaţiei, “luna”-“eu”, au în comun lumina, ca atribut definitoriu
pentru astrul cosmic, ca atribut derivat din actul cunoaşterii, pentru poet. Lumea însăşi este o
metaforă a tainei ascunse, infinite, ce farmecă spiritul mereu însetat de-a o decripta, e “vraja
nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”. Poetul se apropie de acest mister cu evlavie, ca într-
un act al devoţiunii sacre : “cu largi fiori de sfânt mister”. Cumulul de epitete este revelator pentru
evocarea gestului de întâmpinare. Ochiul poetului este o oglindă a misterului pe care iubirea sa îl
sporeşte: “căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Iubirea -ea însăşi o taină- devine
suport generator al misterelor lumii. Taina se naşte din taină:” şi tot ce-i nenţeles se schimbă-n
nenţelesuri şi mai mari/sub ochii mei”.

Simetria compoziţională in poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este dată de reluarea
enumeraţiei care surprinde elementele simbolice ale “corolei de minuni”, repetarea prepoziţiilor şi a
conjuncţiei disjunctive “ori” fiind substituită, în final, de polisindeton: “în flori, în ochi, pe buze ori
morminte” faţă de “şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. La rândul său recurenţa pronumelui “eu” (
“eu nu strivesc”, “dar eu/eu cu lumina mea” “ aşa îmbogăţesc şi eu”, “căci eu iubesc”) ca şi
multitudinea formelor verbale de persoana I singular : “nu strivesc”, “nu ucid”, “sporesc”,
“îmbogăţesc”,” iubesc”, marchează reflexivitatea limbajului, atitudinea categoric asumată a poetului
în ipostaza de ocrotitor şi potenţator al misterelor lumii.

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este modernistă prin viziunea despre lume- raportul de
opoziţie dintre subiectivitatea lirică şi alteritate: “Lumina altora sugrumă/vraja nepătrunsului
ascuns/în adâncimi de întuneric vs. “eu, cu lumina mea sporesc a lumii taină”, prin afirmarea eului
liric în ipostaza de potenţator al misterului: “aşa îmboşăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de
sânt mister”, prin particularităţile de ordin formal- versul liber, metru variabil, tehnica
ingambamentului, opţiune ce permite exprimarea neîngrădită a fluxului ideilor şi a intensităţii
sentimentelor, dar şi prin limbajul preponderent metaforic: “corola de minuni a lumii”, “vraja
nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”, “largi fiori de sfânt mister”

Din perspectiva noastră, poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o artă poetică pentru că
se constituie într-un demers liric despre creaţie şi despre afirmarea creatorului în ipostaza de
potenţator al misterului: “eu, cu lumina mea sporesc a lumii taină”, “aşa îmbogăţesc şi eu întunecata
zare/ cu largi fiori de sfânt mister”. Astfel, creaţia este asociată luminii, infinitului, perfecţiunii, tainei
şi intră în opoziţie cu gândirea logică, raţională, resimţită drept distructivă: “lumina altora sugrumă”.
Formal, textul aparţine modernismului prin eliberarea discursului liric de rigorile prozodiei clasice.

În concluzie, concepţia lui Lucian Blaga despre lume şi despre creaţie se circumscrie problematicii
cunoaşterii. La rândul ei, cunoaşterea este înţeleasă în două dimensiuni, prin raportare la mister:
descifrare şi încifrare. Iar destinul asumat al poetului este acela de a spori misterul lumii prin
iubire:”căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.