Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Publicată în 1919, în volumul de debut Poemele luminii, poezia Eu nu strivesc corola de

minuni a lumii face parte din seria artelor poetice interbelice, alături de Plumb, de George
Bacovia, Testament de Tudor Arghezi, Joc secund de Ion Barbu.
Modernismul este mișcarea literară apărută în perioada interbelică odată cu înființarea
cenaclului și a revistei Sburătorul, în anul 1919, sub direcția criticului și istoricului literar
E. Lovinescu. Printre trăsăturile definitorii ale modernismului, se pot aminti: ambiguizarea
limbajului, diversitatea tematică, renunțarea la vechile canoane prozodice, preferința pentru
organizare astrofică, măsură variabilă și ingambament.
Sugestia modernă a textului liric este susţinută, în principal, prin conceptul de „mister”,
dezvăluit printr-o varietate de metafore revelatorii, care contribuie la ambiguizarea
mesajului: „corola de minuni”, „tainele”, „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, „nepătrunsul
ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-
nţeles”, „ne-nţelesuri”. Principala metafora revelatorie a poeziei care apare încă din titlu
“corola de minuni a lumii” și semnifică ideea cunoașterii luciferice.
Ineditul modern este realizat prin aspectul versificaţiei, Blaga cultivând versul liber, cu
metrica variabilă şi ritmul interior determinat de gândirea sa profund metafizică. Exprimarea
ideii într-o frază cu aspect sintactic, dar structurată în versuri albe se numeşte ingambament.
Blaga organizează versurile având în vedere accentele ideatice pe cuvinte, esenţa conţinutului
fiind exprimată în întreaga frază.
Tema poeziei este cunoașterea poetică, o cunoaştere luciferică şi are drept scop
potenţarea misterelor. De altfel, Blaga sugerează în poezie și filozofie deopotrivă, dar cu
mijloace diferite, deosebirea între gândirea logică sau paradiziacă şi cea poetică sau luciferică.
Cunoasterea paradiziacă este de tip logic, raţional, vrând să lumineze misterul, pe care,
astfel, să-l reducă. Este specifică oamenilor de ştiinţă‚ deoarece nu îmbogăţeşte fiinţa, ci o
sărăceşte. Cunoașterea luciferică este cea intuitivă, poetică și urmărește protejarea și
potențarea misterelor. Rolul poetului nu este de a descifra misterele universului și de a le
ucide “lumina altora/ sugrumă vraja nepatrunsului ascuns”, ci de a le adânci enigma prin
creație “eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Ideea cunoașterii se construiește prin motivul luminii, foarte prezent în volumul
Poemele luminii, aici fiind asociat eului liric (în urma actului artistic), dar și oamenilor de
știință (în urma cunoașterii raționale). Lumina poetică are ca efect potențarea misterului (eu,

1
cu lumina mea sporesc a lumii taină). Efectul actului artistic al poetului, ce îmbogățește
tainele lumii este comparat cu lumina selenară, al cărei efect este amplificartea misterului
nopții. Lumina altora, în schimb, este una distrugătoare de mister: ,,sugrumă vraja” și
ilustrează cunoașterea paradiziacă.
Titlul reprezintă un element de structură ilustrativ pentru tema poeziei, fiind o
metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoașterii luciferice. Pronumele personal ,,eu” este
așezat orgolios în fruntea volumului de debut, adică în fruntea operei. Plasarea sa inițială
corespunde influențelor expresioniste (exacerbarea eului) din volumele de tinerețe. Dar, mai
ales, exprimă ideea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, atitudine izvorâtă din iubire.
Verbul la forma negativă ,,nu strivesc” exprimă refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea
pentru cunoașterea luciferică/poetică. Metafora revelatorie ,,corola de minuni”, imagine a
perfecțiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar
rolul poetului este de a adânci taina care ține de o voința de mister specific blagiană.
Ilustrativă pentru tema și viziunea despre lume este structura pe cele trei secvențe
lirice, dintre care primele două se află în raport de opoziție: pe de o parte ,,lumina mea”,
simbol al cunoașterii luciferice, care sporește tainele lumii, pe de altă parte ,,lumina altora”,
care sugerează cunoașterea paradiziacă, a experienței empirice, iar ultima secvență are un rol
concluziv.
Prima secvență (versurile 1-5) reia în incipit titlul poeziei, pentru a exprima, într-o
formă concentrată, cu ajutorul verbelor (,,nu strivesc”, ,,nu ucid”), atitudinea poetică față de
tainele lumii-refuzul cunoașterii logice, rationale (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/și
nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntålnesc/ în calea mea). Nu întâmplător, verbele sunt folosite
la forma lor negativă. Se subînțelege, astfel, ideea că poate exista și un alt tip de atitudine,
semantismul lor exprimând duritatea atipică asupra fragilității lumii, a gingășiei și a purității
ei. Prezentul etern al acestor verbe, alături de forma pronominală la persoana I amplifică
atitudinea expresionistă a instanței lirice de protejare a tainelor lumii. Enumerația metaforelor
revelatorii ,,flori”, ,,ochi”, ,,buze”, ,,morminte”, reprezintă înfățișările concrete ale misterelor.
În acest sens, ,,florile” semnifică natura în aspectul ei estetic, asociat ideii de
perfecțiune, ,,ochii” sunt simbolul întoarcerii spre sine, al cunoaşterii şi al
spiritualității, ,,buzele” pot semnifica logosul și senzualitatea, iar ,,mormintele” trimit spre
moarte.
Cea de-a doua secvență poetică (versurile 6-18), mai amplă, se construiește pe baza
unor relații de opoziție eu-alții, lumina mea-lumina altora. Structura antitetică marcată prin
termenii principali este adâncită de distribuirea verbelor: eu ,,sporesc”, ,,îmbogățesc”

2
alții ,,sugrumă”. Acţiunile exprimate de aceste verbe reprezintă expresia metaforică a
efectelor cunoaşterii asupra spaţiilor necunoscute. Cunoaşterea logică reduce numeric
misterele, le „sugrumă vraja”, adică farmecul concret, individual, prin abstractizare.
Cunoaşterea poetică, dimpotrivă, conservă fiorul concret al necunoscutului, ba chiar îl
„sporeşte”.
Ampla comparație așezată între linii de pauză funcționează ca o construcție explicativă
a ideii exprimate concentrat în versul median. Plasticizarea ideii poetice se realizează cu
ajutorul elementelor imaginarului poetic blagian: ,,luna”, ,,noapte”, ,,zare”, ,,fiori”, ,,mister”.
Un câmp semantic al misterului se concretizează prin intermediul metaforelor
revelatorii:,,vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „taina nopții”, „întunecata
zare”, „sfânt mister”. Se observă preferința pentru regimul nocturn, singurul capabil să
amplifice misterul. Luna, motiv literar romantic, nu mai reprezintă astrul tutelar, protector al
cuplului, ci un simbol care potențează misterul „Și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu
micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții,/așa îmbogățesc și eu întunecata
zare/cu largi fiori de sfânt mister”. Misterul lumii stă în asocierea înțelesului cu neînțelesul,
Blaga însuși întrebându-se retoric: „este ceva mai plin de înțeles ca ne-nțelesul?”
Finalul poeziei constituie o a treia secvență (versurile 18-20), cu rol concluziv, deși
exprimată prin raportul de cauzalitate (căci). Iubirea devine un instrument de cunoaștere (eu
iubesc). Pornind de la premisa că eu reprezintă cheia de înţelegere a ideii poetice, tot textul
poate fi redus la două propoziţii: ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, căci eu iubesc şi
flori şi ochi şi buze şi morminte”. Atitudinea de protejare a misterelor este explicabilă prin
iubire. Dar iubirea lui Blaga nu are doar o funcţie sentimentală, reprezintă mai mult decât un
raport afectiv. E un instrument al cunoaşterii, o cale de pătrundere în misterele lumii.
În concluzie, poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga
ilustrează direcția modernistă prin atitudinea poetică în fața marilor taine ale universului, prin
ilustrarea raportului eu – lume, prin problematica abordată și prin cultivarea formelor de
prozodie moderne. Creația este un liant între poet și lume, sentimentul poetic fiind acela de
contopire cu misterele universale, cu esența lumii, deoarece, în concepța blagiană, actul poetic
transfigurează misterul, nu îl reduce.