Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga

În poeziile sale, precum și în intervențiile teoretice, Lucian Blaga dezvoltă o concepție nuanțată a ideilor expresioniste
europene. Cunoașterea și creația devin constantele liricii lui Blaga, iar arta poetică "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii",
așezată în fruntea volumului de debut – "Poemele luminii" (1919) -, devine un program atât al expresionismului poetului, cât și
al descoperirii modernismului în poezia românească. Este o poezie despre rolul poetului, configurând și o anumită concepție
despre poezie.
Este o arta poetica deoarece autorul isi exprima aici, prin mijloace artistice conceptia despre poezie (teme, modalitati de
creatie si de expresie) si despre rolul poetului, din perspectiva unei estetici moderne. De asemenea, este o meditatie filosofica si
o confesiune elegiaca pe tema cunoasterii.
Misterul este conceptul central atât al operei filosofice, cât și al celei poetice. Din punct de vedere filosofic, pentru Blaga
există două modalități de cunoaștere, de raportare la mister: cunoașterea luciferică, potențatoare a misterului, și paradiziacă,
aceasta încercând să descifreze misterul. Cunoașterea se articulează pe două tipuri de metafore: plasticizante și revelatorii.
Metaforele plasticizante apropie fapte, idei, care aparțin lumii reale fără să aducă un plus de semnificație. Metaforele
revelatorii scot la iveală misterul din fapte, lucruri, idei. Cunoașterea luciferică își asociază metafora revelatorie, iar
cunoașterea paradiziacă pe cea plasticizantă. "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", un text care surprinde relația poet-lume
și poet-creație din perspectiva unei estetici moderne. Viziunea asupra lumii, intelectualizarea emoției, influențele expresioniste,
imaginarul poetic puternic, ambiguitatea stilului și metaforismul sunt trăsăturile liricii moderne blagiene.
Tema poeziei este cunoașterea evidențiată prin metafora revelatorie a luminii. Astfel poezia se construiește pe relația de
opoziție dintre "lumina mea" și "lumina altora". Lumina altora sugereaza imaginația creatoare care sporește tainele lumii ("așa
îmbogățesc și eu întunecata zare/cu largi fiori de sfânt mister"). Cea de-a doua relevă parțial misterul existenței, la care avem
acces prin intermediul rațiunii, prin experiențe concrete, sugerând cunoașterea paradiziacă. Titlul transcrie o primă semnificaţie
a volumului de debut; „Omul este existenţă întru mister şi revelare”. Omul nu distruge misterul, ci îl potenţează. „Câteodată,
datoria noastră în faţa unui mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai
mare”(Lucian Blaga). Elementul paratextual (titlul) este reluat în incipitul poeziei și conține o metaforă revelatorie. Simbol al
perfecțiunii, corola poate exprima lumea infinită, ideea de frumuseţe a lumii, taina sau misterul universal. În mitologia veche
orientală i-ar corespunde lotusul cu o mie de petale.
Poezia este un monolog liric sau o confesiune a eului liric. Imaginarul poetic este organizat în trei secvențe poetice, figura
semantică dominantă fiind metafora revelatorie. Prima secvență se referă la raportul dintre eul liric şi univers în ceea ce
priveşte actul creaţiei: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea/în
ochi, în flori, pe buze şi morminte”. Agentul cunoaşterii este eul liric, care îşi face simţită prezenţa în text prin câteva mărci
lexico gramaticale: pronumele personal, persoana întâi singular „eu”, adjectivul pronominal posesiv „mea” şi verbe la persoana
întâi singular „nu strivesc”, „nu ucid”. Astfel tipul de lirism corespunzător poeziei este cel subiectiv. Verbele care denumesc
acţiunea eului liric („nu strivesc”, „nu ucid”) conturează ideea de protejare, de negare a distrugerii. Metafora constituită prin
enumeraţie, „ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”, reprezintă pragul dintre lume şi Necunoscut. Florile sunt elementul
vegetal, forţa regenerativă, dătătoare de nou, simbol al vieţii. Ochii sunt oglinda sufletului, simbol al cunoaşterii, dar şi o poartă
de intrare în absolut. Buzele numesc iubirea prin sărut, dar şi expresia sonoră a gândului prin rostire. Mormintele sunt un
simbol al marii treceri sau a sorţii efemere a omului pe pământ. Condiţia „altora” – filosofii raţionalişti – descoperind pe calea
logicii tainele Universului este surprisă în a doua secvență. „Lumina altora” numeşte cunoaşterea paradiziacă; ea presupune
limitare, frânare a aspiraţiilor, construire a unui univers închis: „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric”.
Acţiunea lor se dovedeşte a fi brutală, anulând şansa unei noi creaţii.
Prin opozițe, în secvența a treia este prezentată detaşarea netă a eului liric de alţii. „Lumina mea” numeşte cunoaşterea
luciferică; ea trece dincolo de graniţe: „dar eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Se stabileşte o antiteză între cele două
tipuri de cunoaştere prin folosirea conjuncţiei adversative „dar” şi prin negaţii: „nu ucid”, „nu strivesc” / „sugrumă”. Un vers
central de numai două silabe, „dar eu”, situează eul poetic, agentul cunoaşterii, în centrul acestui imens ansamblu al tainelor.
Motivul luminii în poezia lui Blaga are mai multe semnificaţii: conştiinţă, creativitate, mister, iubire. „Eu cu lumina mea”
poate fi o reprezentare a cuplului uman care contribuie el însuşi prin misterioasa forţă de atracţie a dragostei la sporirea tainelor
lumii, dacă avem în vedere că aceeaşi sintagmă, „lumina mea”, era folosită în poezia "Izvorul nopţii" pentru fiinţa iubită:
„ Aşa-s de negri ochii tăi,/Lumina mea”.
Motivul lunii se regăseşte în versurile: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/nu micşorează, ci tremurătoare/măreşte şi mai
tare taina nopţii”. Luna, factor potenţator de mister şi de cunoaştere, cu o forţă de cuprindere orientată spre tainele profunde din
infinitul mic, de foarte aproape, materializate simbolic „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Cunoaşterea eului poetic e
raportată la lumina lunii, ceea ce ar sugera indirect o opoziţie cu lumina soarelui, a raţiunii, a logicii. Lumina lunii este
„tremurătoare”: tremurul este un atribut al fiinţei, cunoaşterea fiind o trăire interioară, subtilă, discretă (tremurul vine din
interior). Corespondentul verbului care numeşte acţiunea lunii, „măreşte”, este, în plan uman, verbul „îmbogăţesc”. „Întunecata
zare” este o metaforă revelatorie a Necunoscutului, iar „largi fiori de sfânt mister” o metaforă ce oglindeşte intensitatea trăirilor
sufleteşti, puternica vibrare a umanului în mijlocul miracolelor firii şi al frumuseţilor lumii. În final, eul liric își motivează
crezul poetic prin sentimentul de iubire. Eul liric sporeşte misterul prin lumina sa comparată cu o forţă cosmică, primară,
creatoare, lumina lunară. Eul oficiază el însuşi un act de creaţie, complementar creaţiei originare, săvârşite sub semnul
exploziei de lumină. Întunericul este la Blaga, ca şi la romantici, materia din care se naşte, prin lumină, lumea (poezia
"Lumina"), dar şi sursa unei inepuizabile inspiraţii poetice, cultivată şi menţinută prin iubire, „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi
buze şi morminte”.

Prozodia este specifică poeziilor moderniste. Astfel, întâlnim versul liber, alături de metrica variabilă. Se remarcă și
ingambamentul, care reprezintă expunerea unei anumite idei în cadrul unei construcții cu aspect sintactic, dar organizată în
versuri albe. Poezia se constituie din douăzeci de versuri libere, atât lungi, cât și scurte, în metru variabil.

În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, încorporează crezul poetic al acestuia, care
devine ulterior și crezul său filosofic. Astfel, pentru Blaga, cunoașterea este înțeleasă în funcție de raportarea acesteia la
problematica misterului: fie prin descifrarea acestuia (cunoașterea paradisiacă, bazată pe rațiune), fie prin potențarea lui
(cunoașterea poetică, luciferică). Textul este, așadar, o artă poetică modernă.