Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Armonizând în mod vizionar dimensiunea filosofică cu cea lirică a creației, Lucian

Blaga se definește ca un poet al întrebărilor sau, așa cum l-a numit critica literară, „poet al
luminii”, care trăiește sub ochii cititorilor drame de cunoaștere, creează mituri, construiește
scenarii metafizice, caută sensurile străvechi și uitate ale cuvântului pentru a modela
limbajul poetic către un nou orizont de sens.
Modernismul este un curent artistic și literar manifestat în a doua jumătate a
secolului al XX-lea și până după Al Doilea Război Mondial, definindu-se în opoziție cu
valorile de tip tradițional prin noul și inovația formelor. Dintre direcțiile de manifestare ale
modernismului interbelic, Blaga se plasează de la sine în teritoriul expresionismului prin
exacerbarea eului, sentimentul absolutului, spiritualizarea și interiorizarea peisajului,
tensiunea lirică.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al
lui Lucian Blaga, „Poemele luminii”, publicat în 1919, în care autorul își exprimă într-o
manieră inedită și ușor polemică ideile despre rolul creatorului în lume, despre poezie ca
formă de cunoaștere și despre relația eului cunoscător cu misterul, toate aceste teme
ilustrând viziunea expresionistă a poetului modernist asupra lumii. Caracterul modern este
susținut de intelectualizarea emoției, noutatea metaforei, înnoirile prozodice, influențele
expresioniste.
Tema este de factură filosofică: dualitatea cunoașterii (paradiziacă și luciferică),
fiind susținută de metafora luminii și de atitudinea artistului față de marile taine ale
Universului: la Blaga, cunoașterea lumii în plan poetic este posibilă doar prin iubire „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii[…]/căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte”.
Enumerația de metafore revelatorii desemnează teme fundamentale ale creației blagiene,
motiv pentru care această ars poetica poate fi considerată un manifest/program literar al
operei sale: „flori”-viața/ efemeritatea/ frumosul, „ochi”-cunoașterea/ spiritualitatea/
contemplarea poetică, „buze”-iubirea/ rostirea poetică, „morminte”-moartea/ eternitatea.
Atitudinea artistului față de cunoaștere poate fi înțeleasă cu ajutorul terminologiei
filosofice ulterior construite („Trilogia cunoașterii”, 1933). Blaga realizează distincția între
cunoașterea paradiziacă, pe cale rațională, misterul fiind parțial redus prin intermediul
logicii și al intelectului și cunoașterea luciferică, cunoaștere de tip poetic, intuitivă, în care
misterul este sporit cu ajutorul imaginației poetice și al trăirii interioare. Eul liric optează
pentru cunoașterea luciferică, desemnându-și propria „cale”, care constă în protejarea
misterului și adâncirea tainelor prin creație. Creația devine astfel un mijlocitor între eu
(conștiință individuală) și lume.
Titlul conține o metaforă revelatorie („corola de minuni a lumii”), transformându-se
în confesiunea unui crez artistic și filosofic (declarație poetică). Primul cuvânt, pronumele
de persoana I „eu” și plasarea lui intenționată în fruntea primei poezii din volumul său de
debut corespunde influențelor expresioniste (exacerbarea eului). Verbul la formă negativă,
timpul prezent „nu strivesc” exprimă refuzul categoric pentru cunoașterea logică și
opțiunea pentru cunoașterea intuitivă. Corola este un simbol al perfecțiunii, al absolutului
prin ideea de cerc, de întreg (sugerează imaginea perfecțiunii misterelor Universului ca
întreg neatins). Astfel, misterul trebuie privilegiat de artist, iar tainele, adâncite.
Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție existentă între cele două
tipuri de cunoaștere, realizată prin: antiteza „lumina altora”-„lumina mea”, alternanța
motivului luminii cu cel al întunericului, conjuncția adversativă „dar”.
Structurată sub forma unui monolog confesiv cu valențe reflexive și descriptive, în
care versurile sunt articulate prin tehnica ingambamentului, poezia „Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii” cuprinde trei secvențe lirice: I-atitudinea poetului față de cunoaștere,
II-antiteza „lumina altora”-„lumina mea”, III-explicația pentru atitudinea din prima secvență:
„eu iubesc”.
Secvența cea dintâi exprimă concentrat dezacordul artistului față de cunoașterea
logică, rațională prin verbele la formă negativă „nu strivesc” și „nu ucid (cu mintea)”. Poetul
se imaginează drept un călător care parcurge un destin lumesc și creator, de-a lungul
căruia i se dezvăluie numeroase taine, cuprinse în enumerația „în flori, în ochi, în buze ori
morminte”-elementele corolei de minuni a lumii.
A doua secvență este delimitată prin intermediul conjuncției adversative „dar”,
construindu-se pe baza unor relații de opoziție: „lumina altora”-„lumina mea”, „sugrumă”-
„sporesc”, lumina devenind aici o metaforă pentru cunoaștere. Forța metaforică se
construiește din radicalismul opiniei despre efectele acestei lumini asupra esenței
Universului, care trebuie lăsată în forma sa originală, de nepătruns și de neînțeles pentru
om („vraja nepătrunsului ascuns”). Prin comparația amplă introdusă de „și-ntocmai cum”,
cunoașterea adusă în lume de poet este asemănată cu lumina lunii, care în loc să
lămurească misterele nopții, le sporește: „și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/nu
micșorează, ci tremurătoare,/mărește și mai tare taina nopții,/așa îmbogățesc și eu
întunecata zare”. Plasticizarea discursului artistic se realizează prin elementele
imaginarului poetic blagian: „noapte”, „lună”, „zare”, „fiori”, „mister”. Hiperbola „largi fiori de
sfânt mister” sugerează emoția inerentă actului creator, care imită la o scară insignifiantă
creația divină.
A treia secvență, concretizată în ultimele două strofe, este introdusă prin
conjuncția „căci”, care exprimă un raport de cauzalitate. Aceasta conține o idee-
confesiune: cunoașterea poetică este un act de contemplație („totul…se schimbă…sub
ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc”). Crezul artistic blagian nu are, așadar, rădăcini
declarant estetice, ci afective, intim legate de vocația plăsmuitoare a eului expresionist.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului
poetic. La nivel morfosintactic, plasarea inițială a pronumelui personal „eu” și repetarea
acestuia de șase ori în poezie susține caracterul confesiv și (auto)definirea relației eu-
lume. Conjuncția „și”, prezentă în zece poziții, conferă cursivitate discursului liric și
accentuează ideile cu valoare gnomică. Topica afectivă (inversiuni și dislocări sintactice)
exprimă opțiunea poetică pentru o formă a cunoașterii.
La nivel lexico-semantic, se observă că terminologia abstractă și lexicul
împrumutat din sfera cosmicului și a naturii sunt organizate ca „forme sensibile ale
cunoașterii” (Ștefan Munteanu). Câmpul semantic al misterului este realizat prin
termeni/structuri lexicale cu valoare de metafore revelatorii: „tainele”, „nepătrunsul
ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nțeles”, „ne-nțelesuri și mai
mari”. Opoziția lumină-întuneric relevă simbolic relația: cunoaștere poetică (prin iubire și
creație)-cunoaștere logică.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrica variabilă și măsura
inegală), al căror ritm interior redă fluxul ideilor și frenezia sentimentelor. Eufonia
versurilor sugerează amplificarea misterului. Forma modernă este o eliberare de rigorile
clasice, o cale directă e transmitere a ideii și a sentimentului poetic.
Așadar, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o artă
poetică modernă pentru că interesul autorului este deplasat de la principiile tehnicii
poetice (rezumate la enumerarea metaforelor care sugerează temele creației sale și
exemplificarea unor elemente de expresivitate specifice: metafora revelatorie, comparația
amplă, versul liber) la relația poet-lume și poet-creație.