Luceafărul-comentariu literar

Poem de inspirație folclorică și filosofică, „Luceafărul” apare în aprilie 1883 în

Almanahul Societății Academice „România Jună” din Viena, fiind reluat apoi în același an
în revista Junimii, „Convorbiri literare” și, în final, în volumul princeps intitulat „Poesii” sub
îngrijirea lui Titu Maiorescu (1884). Opera aparține romantismului, mișcare literară apărută
la începutul secolului al XIX-lea în Anglia, ca o reacție la strictețea regulilor clasice și
având următoarele trăsături principale: expansiunea eului, redescoperirea folclorului și a
istoriei naționale, interesul pentru mituri și simboluri, crearea de lumi fantastice, triumful
sentimentalismului asupra rațiunii, al imaginației asupra logicii și judecății, cultivarea
melancoliei, a unei stări oximoronice în care durerea se asociază cu plăcerea, pesimismul
cu speranța.
Într-o însemnare pe manuscrisul poemului, scriitorul precizează principala sursă de
inspirație și structura alegorică a textului: „În descrierea unui voiaj în țările române,
germanul K. povestește legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înțelesul alegoric
ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte, și numele lui scapă de noaptea
uitării, pe de altă parte, însă, pe pământ nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi
fericit.” Basmul popular „Fata în grădina de aur”, cules de călătorul german Richard
Kunisch într-o peregrinare a sa prin Oltenia, spune povestea unei iubiri imposibile a unui
zmeu nemuritor pentru o fată de împărat. Preluând ideea basmului, Eminescu schimbă
odată cu povestea și cadrul, și sfera de semnificații prin care se creează o viziune.
Dragostea rămâne o temă importantă, dar, cel puțin în intenție, în prim-plan se situează
condiția geniului.
Semnificația titlului: În sens propriu ,Luceafărul este numele popular dat planetei
Venus, care se arată pe cer la asfințit și răsărit. În poezie, astrul devine un simbol al
unicității și superiorității, întruchipând geniul.
Structură și semnificații: Poemul are 392 de versuri grupate în 98 de catrene, care
pot fi structurate în patru părți și două planuri (terestru, uman și cosmic, universal).
Primul tablou
Debutul textului stă sub semnul magic al basmelor, formula „A fost odată ca
niciodată” realizând proiecția în atemporalitate.
Expozițiunea continuă cu descrierea protagonistei, unică prin naștere, frumusețe și
aspirații. Ipostaza tinerei este remarcabilă prin superlativul „prea frumoasă”, înlocuind în
mod inspirat varianta „un cămăraș de fată”. Prezentarea celuilalt protagonist, a
Luceafărului, se face solemn și grandios, textul stabilind conexiuni cu „Scrisoarea I”:
„mișcătoarele cărări” ale mării aduc în prim-plan zbuciumul și neliniștea, nevoia iluminării,
pentru ca epitetele cromatice „corăbii negre”, „umbra negrului castel” să anticipeze
solitudinea celor doi, siliți să accepte o condiție existențială prestabilită.
Întâlnirea este facilitată de intrarea fetei în vis, fapt previzibil, căci romantismul
cultivă aștrii, nocturnul, izolarea în vis și acceptarea reveriei ca dimensiune preferată a
existenței. Dialogul care se înfiripă este o alternare de chemări și respingeri, de ademeniri
care întregesc jocul seducției.
 Oximoronul celei de-a opta strofe surprinde magistral antiteza dintre lumile celor
doi, dintre dogoarea erosului și inexorabilul condiției date: „Țesând cu recile-i scântei/O
mreajă de văpaie.”