Povestea lui Harap-Alb

Pasiunea lui Ion Creangă pentru literatura populară a făcut posibilă scrierea unor
basme în care autenticitatea folclorică se îmbină în mod miraculos cu plăsmuirea artistică
a realității, fantasticul fiind umanizat și puternic individualizat.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut la 1 august 1877 în revista junimistă
„Convorbiri literare”, fiind mai apoi reprodusă de Mihai Eminescu în ziarul „Timpul”.
Basmul este o specie a genului epic în proză, mai rar în versuri, care prezintă
evenimente și personaje cu caracter fabulos, supranatural, în care conflictul este între bine
și rău, soldându-se, de regulă, cu victoria binelui.
Basmul popular prezintă caracter oral, anonim, colectiv și tradițional. De
factură folclorică sunt: motivele narative tipice - călătoria, supunerea prin vicleșug,
probele, demascarea impostorului, căsătoria; elementele magice - aripile date de furnică
și de albină, apa vie, apa moartă, smicelele de măr; personajele adjuvante - ființe cu
însușiri supranaturale (Sf. Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa
albinelor și crăiasa furnicilor) și făpturi himerice (cei cinci tovarăși). Prin contrast, basmul
cult este fixat în scris și are autor cunoscut, fiind o creație individual, caracterizată
de mai multă originalitate decât basmul popular.
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, respectând tiparul narativ al
basmului popular, alcătuit din patru secvențe, inegale ca lungime și consistență: I-starea
de echilibru (un crai avea trei feciori și aceștia trăiau fericiți la curtea împărătească), II-
tulburarea echilibrului (fratele craiului, Împăratul Verde, nu are moștenitori la tron și cere
un nepot să-l urmeze la împărăție), III-acțiunea de recuperare a echilibrului (fiul cel mic
al craiului pleacă spre unchiul său și este supus unor probe în călătorie), IV-restabilirea
echilibrului (Harap-Alb devine împărat și se însoară cu fata Împăratului Roș).
În basmul lui Creangă, fantasticul este umanizat prin comportamentul,
psihologia și limbajul personajelor. Protagonistul, întruchipare a binelui, este un
personaj atipic de basm, întrucât nu este înzestrat cu însușiri supranaturale, fiind
construit realist, ca o ființă ce învață din greșeli și progresează. Antagonistul (Spânul) nu
este nici el tipic deoarece nu prezintă aspect miraculoase, nu este un zmeu sau animal
fabulos. Caracterizat prin ticăloșie, Spânul este pedagogul rău în procesul de inițiere a
tânărului, „răul necesar”: „și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac
pe oameni să prindă la minte”.
Tema prezintă lupta dintre bine și rău, la care se adaugă maturizarea mezinului,
reliefată în două episoade: supunerea prin vicleșug și demascarea răufăcătorului, care
marchează începutul și, respectiv, sfârșitul inițierii fiului de crai.
Titlul are o structură oximoronică și indică dubla identitate a protagonistului:
termenul „harap” definește un om de culoare neagră, iar cuvântul „alb” face referire la
noblețe, puritate. Acesta desemnează un rob cu origini nobile și anticipează tema textului,
formarea eroului.
 Protagonistul este caracterizat atât direct, de narator, de alte personaje și prin
autocaracterizare, cât și indirect prin fapte, limbaj, gesturi și relațiile cu alte
personaje.
În debutul textului, fiul craiului se lasă înșelat de aparențe: pe cerșetoare și pe
calul năzdrăvan îi alungă inițial, doar pentru că sunt urâți, iar mai apoi, când calul îi arată
puterile sale, îl lingușește, numindu-l „dragul meu tovarăș”. Este astfel caracterizat
indirect, prin atitudine și limbaj, fiind imatur și inconsecvent. De asemenea, atunci
când eroul își demonstrează generozitatea, Sfânta Duminică, deghizată în cerșetoare, îi
dezvăluie destinul excepțional, prin caracterizare directă: „Puțin mai este și o să ajungi
un împărat cum n-a mai fost pe fața pământului”.
Podul reprezintă, mai ales în incipitul textului, echivalentul pragului care
desparte două lumi, două situații diferite. Despărțindu-se de casa părintească și
înfruntând curajos ursul care ieșise de sub pod, Harap-Alb își croiește singur traseul
existențial, cu încredințarea că va putea depăși obstacolele ivite, evidențiindu-se astfel
caracterul de bildungsroman al basmului.
În „Povestea lui Harap-Alb”, simbolul pădurii-labirint, pe unde băiatul rătăcește
fără nădejdea că va ajunge la capătul drumului, reprezintă o modalitate de anticipare a
greutăților vieții. Cum eroul are nevoie de un mistagog, cele trei apariții ale Spânului îl
determină să încalce sfatul părintesc și să-l tocmească drept slugă. Spânul joacă rolul
„răului necesar”, căci învățăturile tatălui, blândețea și ajutorul repetat al Sfintei Duminici,
nu sunt suficiente pentru o transformare.
În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde naivitatea și lipsa de
experiență ale tânărului prin caracterizare directă: „Feciorul craiului, boboc de felul său la
trebi de aistea, se potrivește spânului și se bagă în fântână”. Fântâna, aflată în interiorul
pădurii-labirint, reprezintă locul misterios al renașterii eroului, căci înăuntru se coboară fiul
craiului și iese Harap-Alb, robul Spânului. Caracterizarea prin onomastică evidențiază
dubla personalitate a eroului, care are o identitate reală (fiul de împărat) și o identitate
aparentă (sluga Spânului).
Acțiunea se desfășoară linear, pe momentele subiectului, urmărind evoluția
protagonistului și oferind o caracterizare indirectă a acestuia.
În expoziție, eroul, imatur și lipsit de experiență, pornește la drum spre curtea
unchiului său.
Intriga o constituie lipsa moștenitorilor Împăratului Verde.
În desfășurarea acțiunii, crăișorul, devenit rob, este silit să îndeplinească diferite
probe periculoase, menite să îi aducă sfârșitul. Inițial, acesta este un executant pasiv, din
cauza fricii, dar ,fiind ajutat de calul năzdrăvan și de Sfânta Duminică, reușește să
progreseze. Prima probă, ce presupune aducerea „sălăților” din Grădina Ursului, îi
testează curajul, în timp ce a doua probă, aducerea pieii cerbului, solicită, pe lângă curaj,
mânuirea sabiei și stăpânirea de sine, respectarea jurământului în pofida ispitei de a se
îmbogăți. Cea de-a treia probă, ce constă în pețirea fetei Împăratului Roș, alături de
Spân, este mai complicată, deoarece reprezintă o altă etapă a inițierii și necesită mai
multe ajutoare. Eroul preia inițiativa și salvează furnicile, riscându-și viața, iar mai apoi,
construiește adăpost albinelor, dând dovadă de generozitate, îndemânare, bunătate și
curaj. El o cucerește pe fata Împăratului Roș, probându-și destoinicia, fiind ajutat de cei
cinci tovarăși, de calul său, de crăiasa furnicilor și de cea a albinelor.
În punctul culminant, Fata Împăratului Roș îl respinge pe Spân și dezvăluie
identitățile adevărate ale celor doi. Spânul în ucide pe Harap-Alb, moment în care eroul
este eliberat de sub jurământ: „până când vei muri și vei învia din nou”.
În deznodământ, Spânul este ucis de cal, semn că inițierea feciorului a luat sfârșit,
iar răul necesar și-a îndeplinit rolul în evoluția personajului, pregătit acum să devină soț și
împărat. Fata Împăratului Roș îl reînvie pe Harap-Alb, folosind smicelele de măr, apa vie și
apa moartă, iar cei doi tineri se căsătoresc.
Așadar, deși este un personaj de basm, Harap-Alb nu reprezintă doar tipul
voinicului, ca Făt-Frumos din basmele populare, ci este și un „om de soi bun”, eroul
vrednic, care traversează o serie de probe, se maturizează și devine împărat.