„EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII” de Lucian Blaga

Universul poetic blagian apare construit în jurul concepției asupra creatorului și a rolului
creației, al artei în general, în lume, poezia fiind o veritabilă artă poetică ce se detașează prin
tematica de natură filosofică, și anume cunoașterea prin intermediul erosului. În acest context,
iubirea își pierde orice valență afectivă, devenind un pur instrument de pătrundere a marilor
mistere ale lumii, de percepere a fiecărui element. Astfel, Lucian Blaga își proiectează sistemul
filosofic în operă, conferindu-i o notă specifică de ambiguitate, fapt datorat mai ales permanentei
pendulări între cunoașterea paradisiacă („lumina altora”, „nu strivesc”) și cea luciferică („lumina
mea”, „taina nopții”), amândouă concretizate cu ajutorul metaforei revelatorii a luminii.
Mai apoi, din punct de vedere formal, discursul poetic, formulat ca monolog liric, nu
respectă canoanele tradiționale, ci optează pentru un text astrofic având o singură strofă
monobloc, fapt ce consolidează apartenența acestei opere la modernism. Mai mult decât atât,
cursivitatea și coerența textului sunt asigurate de tehnica ingambamentului, procedeu modernist
ce asigură continuitatea ideii poetice dintr-un vers în altul („și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-
ntâlnesc/ în calea mea (…)”). De asemenea, din punct de vedere prozodic este preferat modelul
modern de versificație cu vers alb, ritm complex și măsură ce variază mult, alternând versurile
scurte („dar eu”) cu cele foarte lungi („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”), dimensiunea
asertivă fiind caracteristică acestui tipar estetic.
Un al doilea aspect semnificativ al viziunii despre lume a autorului este tematica ce
conturează, la rândul ei, apartenența la modernism a poeziei lui Blaga. Astfel, fiind o artă poetică
și totodată o meditație cu accente lirice, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide liricii
interbelice universul gândirii mitico-poetice a unuia dintre cei mai mari filosofi români. Tema
centrală este, așadar, creația, fiind surprins rolul creatorului în lume. În egală măsură, însă,
lectorul are înainte-i un poem al cunoașterii așa cum apare ea in sistemul filosofic blagian, și
anume îmbrăcând două forme antinomice majore: cunoașterea luciferică, bazată pe afectivitate,
sentiment, specifică poetului, și cunoașterea paradisiacă, eminamente rațională, construită în
jurul cititorilor. Neîndoielnic, ambele forme ale cunoașterii converg în același punct, poezia,
existând o incontestabilă echivalență între ea și mister, „vraja nepătrunsului ascuns”, ceea ce
dovedește caracterul de artă poetică. Finalul poeziei conturează un alt aspect important, iubirea,
prin intermediul căreia eul liric își justifică atitudinea față de tainele universale („căci eu iubesc/
și flori și ochi și buze și morminte”). În cele din urmă, ca temă secundară poate fi identificată și
tema naturii, prezentă prin câteva elemente esențiale („corola”, „flori”, „luna”), însă care rămâne
numai un pretext literar pentru componenta filosofică a poemului. Din acest eclectism tematic se
detașează, însă, tema cunoașterii, ilustrată prin numeroase secvențe.
O primă secvență care accentuează antiteza dintre artistul dominat de afect și omul
comun, rațional, este reprezentată de versurile „Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns/ în adâncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Aceasta
reliefează contrastul dintre ce este cunoscut și ceea ce rămâne ascuns, mai ales prin antinomia
celor două metafore fundamentale ale poeziei: „lumina altora” și „lumina mea”. Prin urmare,
„lumina altora” sugerează o cunoaștere de tip rațional, specifică omului comun, o cunoaștere ce
riscă să ucidă inefabilul lumii prin tentativa de anihilare a tot ceea ce este neînțeles („sugrumă
vraja nepătrunsului ascuns”). Mai mult, „adâncimile de întuneric” subliniază, printr-o metaforă
încifrantă încadrată într-o imagine vizuală, tocmai cunoașterea paradisiacă și imposibilitatea
omului obișnuit de a pătrunde sensurile criptice ale „ascunsului”. În contrast, eul poetic este
plasat sub semnul cunoașterii luciferice, rolul artistului fiind acela de a căuta sensurile și de a le
spori misterul („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”). În acest fel se instituie un raport
antitetic între cele două forme majore de cunoaștere ce guvernează imaginarul poetic blagian,
precum și sistemul filosofic al scriitorului, mai ales având în vedere opoziția celor două tipare
inclusiv la nivel lexico-gramatical prin confruntarea dintre obiectivitatea („lumina altora”,
„sugrumă vraja”) și subiectivitatea („lumina mea”, „sporesc a lumii taină”) eului liric.
O altă secvență definitorie în ilustrarea temei cunoașterii în poezia lui Lucian Blaga este
comparația dezvoltată „și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/
mărește și mai tare taina nopții,/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt
mister”. Funcția cunoașterii luciferice este, mai întâi de toate, potențarea misterului. Elementele
supuse comparației, luna și eul, au în comun lumina („razele ei albe”, „lumina mea”). Cu toate
acestea, dacă pentru lună lumina este atributul definitoriu esențial, pentru eu lumina este un
atribut derivat din actul cunoașterii și accentuat de capacitatea de a pătrunde misterul și de a-l
înțelege. În acest context, „mărește” și „îmbogățesc” au același scop – taina, misterul, întrucât
acestea reprezintă, atât pentru cunoașterea paradisiacă, cât și pentru cea luciferică, aspecte
fundamentale. Astfel, sub semnul paradisiacului, universul este metafora tainei ascunse și
indeterminate („vraja nepătrunsului ascuns”), iar sub semnul lucifericului, universul este
metafora tainei infinite („întunecata zare”). Atitudinea sporitoare se manifestă și ea ca metaforă a
tainei infinite prin dublul epitet în inversiune „largi fiori de sfânt mister”.
Un al treilea aspect semnificativ în ceea ce privește conturarea particularităților textului
blagian este constituit de galeria elementelor de conținut dintre care se detașează, mai întâi, titlul.
Titlul are o structură amplă, reprezentând și primul enunț poetic ce va fi reluat integral în versul
întâi: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Prezența pronumelui de persoana I „eu”
subliniază caracterul de artă poetică al poeziei ce devine un adevărat manifest, un jurământ de
credință al creatorului. Reluat aproape obsesiv în întreaga operă, morfemul capătă valoare de
laitmotiv. De asemenea, verbul „a strivi” folosit cu formă negativă ajunge să contureze în mod
clar opusul, și anume atitudinea protectoare a ființei luciferice față de mister, întrucât aceasta este
capabilă să își înțeleagă menirea – aceea de a ocroti tainele universale. Acestea sunt desemnate
prin metafora revelatorie a „corolei de minuni” ce denotă perfecțiunea, dar și frumusețea fragilă
a neștiutului”. În egală măsură, titlul este, fără îndoială, unul simbolic-anticipativ, întrucât el
prefigurează tematica specifică artelor poetice, creația și rolul artistului în lume, dar și dominanta
cunoașterii ce o dublează prin permanenta pendulare între „lumina altora” și „lumina mea”,
cunoaștere paradisiacă și luciferică, afectivă și rațională.
Continuând, în ceea ce privește structura internă a poemului blagian, aceasta se dezvoltă
pe două planuri lirice construite în opoziție. Cel dintâi aparține eului liric și redă perspectiva
autorului despre modul în care făptura umană se raportează la mister prin cunoașterea luciferică.
Metafora-cheie este „lumina mea”, acest plan profund subiectiv regăsindu-se atât în primele
versuri ale poemului, cât și în cea de-a doua jumătate, dominând cea mai mare parte a textului.
Se remarcă, în acest context, cuvinte și structuri din câmpul semantic al misterului: „largi fiori de
sfânt mister”, „tainele”, „corola de minuni”, „taina nopții”, „întunecata zare”, „neînțelesuri și mai
mari”. Planul exterior, pe de altă parte, planul celorlalți, de care făptura poetică se delimitează,
surprinde cunoașterea paradisiacă, distructivă, specifică omului comun („lumina altora”).
Opoziția de la nivelul structurii de profunzime este evidențiată prin utilizarea antonimelor „nu
strivesc”, „nu ucid”, „sporesc” – „sugrumă”. În ansamblu și la nivelul criptic al textului, însă, se
poate considera că ceea ce contribuie la completarea atât de armonioasă a celor două planuri este
tocmai complementaritatea lor, această „coincidentia oppositorum” între rațiune și simțire,
niciuna neputând exista în absența celeilalte.
Nu în ultimul rând, substanță a limbajului artistic, figurile de stil semantice joacă un rol
esențial în conturarea universului liric al operei și al viziunii moderniste blagiene despre lume. În
acest sens, este esențială analiza tropilor din incipit și final. Odată cu reluarea titlului în primul
vers, practică uzuală la moderniști, este evidențiată marca subiectivității eului liric, susținută și
de folosirea persoanei întâi la nivel verbal și pronominal („nu strivesc”, „nu ucid”, „eu”, „mea”).
Mai mult, prezența verbelor la forma negativă, „nu strivesc”, „nu ucid”, reflectă atitudinea
protectoare a eului față de propriul univers și față de misterele și tainele acestuia. În acest context
își face simțită prezența și un motiv literar cu valoare simbolică: „în calea mea”. Acesta trimite la
drumul inițiatic și, implicit, la experiențele de cunoaștere prin care creatorul trece pe parcursul
existenței sale în încercarea de a desprinde sensurile lumii. Frapantă este, însă, enumerația celor
patru metonimii ce a ajuns emblematică pentru poezia lui Blaga. Aceasta prezintă elementele
esențiale ale „corolei de minuni” în care misterele universului se ascund, făptura sensibilă
descoperindu-le „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Fiecare element constituie în sine o
metaforă revelatorie. Prin urmare, florile simbolizează cunoașterea senzorială și frumusețea
fragilă a regnului vegetal, iar ochii reprezintă cunoașterea prin contemplare, fiind căi de
comunicare cu lumea, dar și o trimitere la regnul animal în genere. De asemenea, buzele sunt
asociate pe de-o parte vorbirii și cunoașterii prin logos, iar pe de altă parte cunoașterii prin eros.
În cele din urmă, mormintele constituie reîntregirea legăturilor cu străbunii odată cu intrarea în
Marea Trecere, cunoașterea prin thanatos si regnul mineral.
Finalul are valoare conclusivă și explicativă subliniată de prezența conjuncției „căci”.
Artistul își justifică întreaga atitudine în fața lumii simplu și onest, prin asumarea propriei
condiții, aceea de ocrotitor al misterului, dar mai ales prin iubire: „căci eu iubesc”. Enumerația
din incipit este reluată într-o formă subtil alterată: „și flori și ochi și buze și morminte”. Dacă la
început eul percepe misterele universale pas cu pas, acum el înțelege că toate alcătuiesc „corola
de minuni a lumii” și se completează reciproc. Totodată, structura are și valoare de polisindeton,
ceea ce sugerează dorința eului poetic de a sublinia, de a întări iubirea sa față de fiecare element
al universului și față de fiecare etapă a vieții. Se arată, prin urmare, că toate elementele lumii își
au rostul lor, tainele lor, și distrugerea oricăreia dintre ele ar sărăci existența. Poemul se încheie,
astfel, circular, într-un echilibru perfect, amintind el însăși, prin formă, de o „corolă de minuni”.
În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este un
punct de referință nu numai pentru lirica interbelică ori pentru curentul modernist, ci pentru
întreaga literatură română, prin geniul scriitorului de a-și transpune sistemul filosofic în operă.