Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
Comentariu literar

Unul dintre reprezentanţii de seamă ai modernismului este, fără îndoială, Lucian Blaga.
Lucrurile, în cazul acestui poet, sunt însă mai subtile, pentru că poetul este dublat de filosof.
De aceea, în poezie vom întâlni termeni filosofici, iar în filosofie metafore poetice surprinzătoare.
Este clar că o barieră între poet şi filosof nu se poate pune.
Ȋnainte de a-i aborda creaţia artistică, merită să aruncăm o privire asupra ideilor sale filosofice.
Un loc aparte în filosofia blagiană îl ocupă misterul.
Existenţa, spune filosoful, este profund misterioasă, iar omul încearcă să revele misterul. I se opune însă
Marele Anonim, un sinonim al ideii de Dumnezeu. Acesta îşi apără misterele prin aplicarea unei bariere:
cenzura transcendentă.
Filosoful distinge două tipuri de cunoaştere, pornind de la simbolistica luminii, ce primeşte sens
metaforic: cunoaşterea luciferică şi cunoaşterea paradisiacă.
Prin cunoaşterea paradisiacă, omul încearcă să revele misterul, să îl dezlege cu ajutorul gândirii logice,
materiale, al raţiunii. Rezultatul este reducerea misterului, a tainei.
Cunoaşterea paradisiacă este accesibilă oamenilor de ştiinţă, savanţilor, oamenilor comuni.
Cunoaşterea luciferică, dimpotrivă, protejează, măreşte taina lucrurilor, sporeşte misterul şi este
accesibilă numai artiştilor, creatorilor. Este o cunoaştere de tip poetic.
Stilul artistic specific poeziei blagiene se bazează pe metaforă.
Ȋn concepţia filosofului-poet, se diferenţiază metafora plasticizantă, care dă concreteţe termenilor, fără a
le potenţa conţinutul, fiind specifică tipului de cunoaştere paradisiacă, şi metafora revelatorie, care defineşte un
mister, esenţial prin însuşi conţinutul lui.
Poezia modernă, în viziunea lui Blaga, este dominată de simbolistica luminii asociate ideii de
cunoaştere.
Metafora luminii apare chiar în titlul volumului de debut,, „Poemele luminii‟, din anul 1919,
subliniidu-i-se, astfel, importanţa.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii‟ este o artă poetică, fiind prima din acest volum.
Tema o reprezintă raportul dintre creator şi creaţia sa, văzută de Blaga ca o modalitate de raportare a
creatorului la cunoaştere.

1
 Altfel spus, tema exprimă atitudinea poetului-filosof de a proteja misterele lumii prin intermediul iubirii
şi prin metafore revelatorii, menite să reliefeze relaţiile de opoziţie dintre gândirea logică şi cunoaşterea poetică.
Lirismul subiectiv, propriu oricărei arte poetice, se manifestă şi în această poezie.
Prezenţa eului liric este confirmată de mărci lexico-gramaticale: verbe şi pronume personale la persoana
I – „nu strivesc‟, „nu ucid‟, „sporesc‟, „îmbogăţesc‟, „iubesc‟, „eu‟, „mea‟, „mei‟.
Modernismul poeziei este susţinut şi de structura compoziţională a textului liric.
Aceasta este alcătuită din trei secvenţe poetice, care sugerează cele două tipuri de cunoaştere: luciferică
şi paradisiacă, aflate în relaţie de opoziţie şi de recurenţă.
Titlul poeziei exprimă atitudinea poetului de a proteja misterele lumii. Este alcătuit din două părţi.
Prima parte, „Eu nu strivesc‟, exprimă atitudinea protectoare a creatorului prin pronumele personal la persoana
I şi verbul la forma negativă „nu strivesc‟. Forma negativă a verbului nu face decât să sublinieze rolul deosebit
pe care artistul îl are în păstrarea misterelor lumii.
A doua parte a titlului, „corola de minuni a lumii‟, este o metaforă revelatorie pentru misterele
universului, care pot fi păstrate cu ajutorul iubirii.
Faptul că titlul se reia în primul vers subliniază importanţa ideii pe care o transmite.
Confesiunea lirică se organizează în jurul unor relaţii de opoziţie cu sens figurat: „lumina mea‟ –
„lumina altora‟.
Prima secvenţă poetică defineşte concepţia filosofică despre cunoaşterea luciferică, prin verbele la
persoana I şi la prezentul gnomic. Acestea resping ferm agresivitatea atitudinii de lămurire a misterelor lumii:
„nu strivesc‟, „nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea‟.
Ȋn ampla enumeraţie „în flori, în ochi, pe buze ori morminte‟, este sugerată imaginea universului, prin
elementele lui fundamentale: „florile‟ simbolizează misterul frumuseţii şi al vieţii, „ochii‟ surprind taina
sinelui, „buzele‟ – taina cuvântului şi a iubirii, „mormintele‟ – taina morţii.
A doua secvenţă lirică („Lumina altora/[...] în adâncimi de întuneric ‟) începe prin a defini cunoaşterea
paradisiacă.
„Lumina altora‟ este cunoaşterea de care eul liric se detaşează cu fermitate.
Agresivitatea verbului „sugrumă‟ este sugestivă pentru consecinţele pe care le-ar avea descifrarea misterelor şi ar
distruge „vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric.‟
Conjucţia adversativă „dar‟, repetiţia pronumelui personal de persoana I singular („eu‟, „eu‟) şi mai ales opoziţia
dintre „lumina altora‟ şi „lumina mea‟ accentuează atitudinea protectoare a poetului faţă de tainele lumii.
Pentru a demonstra rolul deosebit pe care îl are în cunoaşterea luciferică, poetul recurge la o comparaţie amplă a
artistului cu astrul tutelar al nopţii: „luna‟. Razele albe ale acesteia sporesc „şi mai tare taina nopţii‟.

2
 Secvenţa următoare reprezintă o nouă definire a cunoaşterii luciferice, proprie afectivităţii sinelui poetic,
care mărturiseşte propria concepţie despre ocrotirea şi potenţarea misterelor lumii: „aşa îmbogăţesc şi eu
întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister/ şi tot ce-i ne-nţeles/ se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari/ sub
ochii mei‟. Verbul „îmbogăţesc‟ şi pronumele personal la persoana I singular accentuează atitudinea sensibilă a
eului liric.
Ȋn finalul poeziei, apare din nou atitudinea de adâncire şi de afecţiune pentru misterele lumii, prin
reluarea ultimului vers al primei secţiuni, uşor modificat: „căci eu iubesc/ şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte‟.
„Şi‟ adverbial subliniază capacitatea de potenţare a misterelor, specifică artistului, prin adunarea lor.
Ideea centrală a discursului liric este că accesul la cunoaştere se face doar prin iubire.
Ȋntreaga poezie se poate restrânge la incipit şi final: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ căci eu
iubesc/ şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte.‟
Sugestia modernă a textului liric este susţinută de conceptul „mister‟, dezvăluit printr-o multitudine de
metafore revelatorii: „corola de minuni a lumii‟, „tainele‟, „flori‟, „ochi‟, „buze‟, „morminte‟,
„nepătrunsul ascuns‟, „adâncimi de întuneric‟, „întunecata zare‟, „sfânt mister‟, „ne-nţelesuri şi mai mari‟.
Metafora filosofică „lumina mea‟ revelează cunoaşterea luciferică şi are la bază iubirea.
Aceasta dezvolă o relaţie de opoziţie cu „lumina altora‟, care defineşte cunoaşterea paradisiacă.
Contrastul ideatic este marcat, la nivelul textului, prin conjuncţia adversativă „dar‟.
Comparaţia amplă, existentă în poezie evidenţiază emoţia profundă a eului liric, stimulată de magia
tainelor universale.
Epitetele în inversiune: „sfânt mister‟, „nepătrunsului ascuns‟, „largi fiori‟ au rolul de a potenţa
încărcătura afectivă şi revelaţia în faţa misterelor lumii.
Expresivitatea poeziei la nivel morfosintactic este realizată prin opoziţia negativ/afirmativ a verbelor la
persoana I singular şi la prezentul gnomic, mărci care revelează prezenţa eului liric, adept al cunoaşterii
luciferice: „nu strivesc‟, „nu ucid‟, „sporesc‟, „îmbogăţesc‟, „iubesc‟.
Ocrotirea şi sporirea afectivă a misterelor lumii se află în relaţii de opoziţie cu acţiunea „altora‟ de a
descifra tainele universului, care „sugrumă‟, care atentează la desăvârşitul echilibru al universului.
Lucian Blaga cultivă versul liber, metrica variabilă şi ritmul interior.
Procedeul folosit de poet pentru a-şi exprima ideile este ingambamentul.
Prin urmare, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii‟ este o meditaţie filosofică pe tema cunoaşterii,
ale cărei mistere pot fi accentuate numai prin intermediul iubirii.
Lucian Blaga rămâne, cum bine afirma Eugen Lovinescu, „unul din cei mai originali creatori de imagini
ai literaturii noastre‟.

3
4