„Testament‟

de Tudor Arghezi
Comentariu

„Răspunzi întâi faţă de graiul primit de-a gata de la strădaniile miilor de ani ajunşi până la
călimara ta‟. („Mărturisiri – Tablete de cronicar‟)

O dată cu Tudor Arghezi pătrunde în literatura română estetica urâtului, iar poezia modernistă câştigă pe
unul din marii ei artizani.
Poetul debutează cu volumul de poezii „Cuvinte potrivite‟, care apare în anul 1927, când Arghezi avea
47 de ani.

Volumul se deschide cu poezia „Testament‟, cea mai cunoscută artă poetică din toată literatura română.
Şi ştim că poetul însuşi a creat multe arte poetice!
Arta poetică este o poezie programatică, aşezată la începutul unui volum de versuri. Ȋn ea, poetul
abordează toate temele poetice existente în acel volum sau, cum este cazul poeziei de faţă, întreaga tematică a
creaţiei sale.
Tema principală a unei arte poetice va fi totdeauna raportul dintre creator şi creaţia sa.
Tema poeziei „Testament‟ o reprezintă creaţia, prin exprimarea concepţiei cu privire la procesul poetic.
Acesta nu poate avea loc decât prin legătura spirituală dintre generaţii şi prin responsabilizarea urmaşilor faţă de
mesajul primit de la strămoşi. Prin urmare, creaţia înseamnă angajament şi este rodul harului divin şi al trudei
creatorului.
Titlul poeziei este o metaforă simbol.
Ȋn sens denotativ, cuvântul „testament‟ desemnează un act juridic prin care cineva (de obicei, un
părinte) lasă moştenire ceva cuiva (de obicei, copiilor).
Cuvântul trimite şi la cele două părţi ale Bibliei, „Vechiul Testament‟ şi „Noul Testament‟, care
cuprinde codul de reguli al oricărui creştin, dictat de însuşi Dumnezeu.
Ȋn sens conotativ, titlul sugerează valoarea spirituală pe care „tata‟ (poetul) o va lăsa „fiului‟ (cititorul).
Poezia începe ex-abrupto, printr-o negaţie şi prin adresare directă : „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după
moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte‟.
Se poate uşor observa că negaţia aceasta se transformă în opusul ei.

1
 „Numele adunat pe-o carte‟ (metaforă) este bunul cel mai de preţ, zestrea spirituală şi morală pe care
poetul o lasă „fiului‟. Este un arc peste timp, presupune răspundere şi angajament faţă de revolta înaintaşilor,
veriga dintre trecut, prezent şi viitor: „Ȋn seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine‟.
„Cartea‟ s-a plămădit din efortul şi suferinţa strămoşilor: „Prin râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei
pe brânci‟.
Transfigurarea durerii şi a efortului, a şirului întreg de umilinţe trăite de înaintaşi este un act creator:
„Cartea mea-i, fiule, o treaptă‟.
Limbajul artistic este extraordinar de sugestiv, fiecare cuvânt fiind o metaforă-simbol pentru un trecut
întunecat: „seară răzvrătită‟, „râpi‟, „gropi adânci‟.
Apelativul „fiule‟, un substantiv în cazul vocativ, conferă un ton familial poeziei. Ȋn acelaşi timp îl pune
în gardă pe urmaş faţă de valoarea bunului pe care tocmai l-a moştenit. Şi îl responsabilizează. „Râpile‟,
„gropile adânci‟ îl aşteaptă şi pe el, dar, graţie darului primit şi pentru că este „tânăr‟, „urcuşul‟, pentru el, nu
va mai fi la fel de anevoios.
Dacă avem adresare directă, avem şi lirism subiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ale eului liric abundă
în verbe şi pronume la persoana I şi a II-a: „voi lăsa‟, „să schimbăm‟, „mea‟, „să urci‟, „aşaz-o‟, „te‟, dar şi
vocativul „fiule‟.
Fiind un mesager al trudei şi al durerii străbunilor, „cartea‟ nu poate să stea decât la „căpătâiul‟
destinului unui neam, poetul aseamănând-o cu Biblia: „Aşaz-o cu credinţă căpătâi./ Ea e hrisovul vostru cel
dintâi,/ Al robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine‟.
„Hrisovul‟, cuvânt arhaic, este un act domnesc, prin care vodă îi răsplătea pe cei credincioşi ţării şi pe
cei care se evidenţiau prin acte de vitejie în războaie. Era păstrat cu sfinţenie la icoană.
Remarcăm din nou adresarea directă şi tonul imperativ al „tatălui‟, semn că acesta vrea ca „fiul‟ să
înţeleagă exact ce primeşte.
Cartea reprezintă, de asemenea, transfigurarea „robilor‟, ale căror oseminte, „vărsate‟ în poet, dau glas
sentimentului de recunoştinţă al acestuia.
Strofa care urmează este caracterizată printr-o dinamică extraordinară. Reprezintă, totodată o mărturisire
de credinţă, căreia poetul i-a rămas devotat întreaga viaţă.
Chiar de la începutul ei, observăm că limbajul poetic îşi are originea în vorbirea bătrânilor, în limba
populară. (versurile 1-4)
Elemente din sfera esteticii urâtului, prin efortul de artizan al artistului, capătă valenţe nebănuite,
devenind suport pentru frumos. Ceva se transformă permanent în altceva.

2
 „Sapa‟ şi „brazda‟, instrumente specifice muncii fizice, prin evoluţie spirituală, devin „condei‟ şi
„călimară‟.
Din „graiul cu-ndemnuri pentru vite‟ artistul a ivit „cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni‟.
Procesul creaţiei este el însuşi un act care presupune muncă, efort, timp îndelungat.
Cuvintele, pentru a-şi descoperi valoarea şi sensurile extraordinare, pentru a se transforma în „muguri şi
icoane‟ trebuie „frământate mii de săptămâni‟. Ele sunt adunate din „sudoarea muncii sutelor de ani‟ a
„batrânilor‟ (strămoşii).
Totul trebuie interpretat la nivel spiritual, intelectual şi moral.
Versurile definesc, totodată, estetica urâtului, prin relaţiile de opoziţie ale sintagmelor poetice:
„zdrenţe‟/„ muguri şi coroane‟, „venin‟/„miere‟.
Cuvântul are filon divin, prin puterea lui se păstrează legătura cu „morţii din vatră‟, iar datoria celor
care vin este de a-l păstra şi de a-l înălţa: „Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de
piatră,/ Hotar înalt cu două lumi pe poale,/ Păzind în piscul datoriei tale.‟
Menirea poetului este de a ilustra în poezia sa, metaforizată prin „vioară‟, durerile neamului său.
Imaginea grotescă a stăpânului care a jucat „ca un ţap înjunghiat‟ este subliniată de ideea „biciului
răbdat‟, întors în cuvinte, ca simbol al izbăvirii şi pedepsirii „stăpânilor‟, a celor care au provocat suferinţele:
„Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor./ E-ndreptaţirea
ramurei obscure/ Ieşită la lumină din pădure/ Şi dând în vârf ca un ciorchin de negi/ Rodul durerii de vecii
întregi.
Poezia devine astfel un document spiritual, dar şi social, care mângâie şi alină, pedepseşte şi răzbună.
Limbajul poetic în care sunt exprimate aceste idei este surprinzător prin inovaţie stilistică. Astfel,
estetica urâtului devine suport pentru frumos: „Din bube, mucigaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi‟.
Creaţia devine în finalul poeziei „domniţă‟ răsfăţată, plină de sensibilitate şi de nobleţe spirituală:
„Ȋntinsă leneşă pe canapea/ Domniţa suferă în cartea mea‟.
„Slova de foc‟, harul, talentul, inspiraţia, în armonie cu „slova făurită‟ conduc spre desăvârşirea actului
creator.
Poetul nu este altcineva decât „robul‟, reprezentantul neamului său oprimat, care trudeşte din greu
pentru a-l convinge pe „urmaş‟ (cititorul) să fie responsabil faţă de îndatorirea ce-i revine în evoluţia civilizaţiei
spirituale a omenirii: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte‟.
Finalul poeziei accentuează ideea că opera literară este rodul tradiţiei strămoşeşti, pe care poetul, la
rândul său, o lasă moştenire urmaşilor: „Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei‟.

3
 Sugestia textului liric este susţinută de estetica urâtului, cu ajutorul relaţiilor de opoziţie: „graiul cu
îndemnuri pentru vite‟/ „cuvinte potrivite‟; „bube, mucigaiuri şi noroi‟/ „frumuseţi şi preţuri noi‟; „zdrenţe‟/
„muguri şi coroane‟; „veninul‟/ „miere‟ etc.
Metafora „carte‟ devine un laitmotiv care generează câmpul lexical al operei: „hrisov‟, „cuvinte
potrivite‟, „versuri‟, „icoane‟, „muguri‟, „coroane‟, „Dumnezeu de piatră‟, „biciul răbdat‟, „ciorchin de negi‟,
„ocara‟, „slova de foc şi slova făurită‟.
Expresivitatea poeziei este realizată la nivel morfosintactic prin topica inversată: „Şi dând la vârf, ca un
ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi.
Verbele aflate la prezentul gnomic permanentizează activitatea creatoare şi responsabilitatea pe care o
au generaţiile care se succed, în calitate de moştenitori, în evoluţia spirituală a omenirii.
Ideea aceasta argumentează caracterul testamentar, programatic al poeziei.
La nivel stilistic, se remarcă îmbinarea, în manieră modernă, a limbajului popular cu termeni ce definesc
estetica urâtului: „saricile‟, „plăvani‟, „poale‟, „zdrenţe‟, „sudoarea‟, „ocara‟, „pe brânci‟, „ţap înjunghiat‟,
„se mărită.‟
Rima este cu precădere masculină, accentul căzând pe ultima silabă, ceea ce-i conferă poeziei o
dinamică, o energie ieşite din comun.
Ȋn final, rima devine feminină, accentul căzând pe penultima silabă, aducând o oarecare detaşare, semn
că ce trebuia spus s-a spus: „Ȋntinsă leneşă pe canapea/ Domniţa suferă în cartea mea‟.
Strofele sunt inegale, versurile au metrică şi ritm variabile, iar lexicul abrupt, colţuros este în consonanţă
cu ideile transmise.

Ȋn concluzie, orice act creator spiritual presupune cultul poetului pentru strămoşi, pentru tradiţie, dar şi
responsabilitatea faţă de urmaşi.