Moara cu noroc

de Ioan Slavici
Comentariu

Ioan Slavici este unul din clasicii literaturii române şi creatorul nuvelei realiste psihologice.
„Moara cu noroc‟, capodopera genului, va apărea în volumul de debut „Novele din popor‟ din anul
1881.
Caracterul realist al operei este dat de obiectivitatea operei, adică relatarea se face la persoana a treia,
naratorul fiind omniprezent şi omniscient.
Apare tema familiei şi a dorinţei de înavuţire, apar personaje tipice: Ghiţă îl reprezintă pe cârciumarul
dornic de înavuţire, Lică este sămădău şi tâlhar, Pintea este jandarm.
Nuvela este o monografie a lumii ardeleneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în principal, a
lumii păstorilor de porci, o meserie dispărută cu desăvârşire azi.
Faptele prezintă verosimilitate, apar şi unele toponime: Ineu, Arad, Oradea Nouă, pentru a crea iluzia
vieţii.
Este folosită tehnica detaliului (în prezentarea drumului şi a locurilor de la Moara cu noroc, dar şi în
portretul personajului Lică Sămădăul).
Realismul impune tipul de nuvelă psihologică prin prezentarea frământărilor de conştiinţă ale
personajului principal, care trăieşte un conflict interior, moral, transformându-se sufleteşte, involuând. Analiza
se realizează prin tehnici de investigare psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene dialogate,
însoţite de notarea gesticii şi a mimicii.
Fiind realistă, nuvela este rotundă.
Are o construcţie epică riguroasă, începe şi se sfârşeşte cu vorbele bătrânei.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic.
Titlul ar putea semnifica faptul că locul era blestemat şi bântuit de duhuri rele, moara fiind cu noroc doar
în sensul malefic al câştigului de bani mulţi pe căi necinstite. De asemenea, moara este un simbol al morţii,
„macină‟ destinele omeneşti, cum nota şi Ion Creangă: „Lumea asta e pe dos/ Toate merg cu susu-n jos/ Puţini
urcă mulţi coboară/ Unul macină la moară.‟
Arendaşul zidise lângă moara părăsită o cârciumă, pe care Ghiţă, personajul principal al operei, o
închiriază pentru trei ani, cu scopul de a se pune pe picioare, să nu mai cârpescă „cismele oamenilor‟.
Acţiunea nuvelei se defineşte printr-o construcţie epică riguroasă, un singur plan narativ, care face
trimitere la dezumanizarea personajului principal, Ghiţă, din cauza lăcomiei pentru bani.

1
 Tema o constituie degringolada morală a personajului principal, efectele nefaste ale lăcomiei de bani,
atunci când aceasta pune stăpânire pe om, hotărându-i destinul, dar şi zbuciumul sufletesc al personajului,
generat de valorile morale în care fusese crescut, în opoziţie acum cu setea de înavuţire.
Incipitul este dat de vorbele bătrânei, ale cărei sfaturi se dovedesc providenţiale, însumând toată ştiinţa
de viaţă a omului din popor: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit.‟
Acesta se constituie în prologul nuvelei.
Expoziţiunea prezintă reperele spaţio-temporale şi lumea care popula aceste locuri rele.
De Sfântul Gheorghe, Ghiţă se mută la Moara cu noroc împreună cu soţia, soacra şi cei doi
copii. Devine repede cunoscut de „drumeţii mai umblaţi‟, iar afacerile mergeau bine.
Ana era „tânără şi frumoasă‟, „fragedă şi subţirică‟, „sprintenă şi mlădioasă‟, îl iubea pe bărbatul ei
„înalt şi spătos‟, se înţelegeau bine şi erau fericiţi.
Porcarii fioroşi la înfăţişare, bandiţii, stăpânii de turme, hoţii şi ucigaşii plătiţi alcătuiesc lumea ce se
perindă pe la Moara cu noroc.
Intriga începe odată cu apariţia la han a lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor, un simbol al răului, despre
care Ghiţă aflase că, deşi „tot porcar şi el‟, este „om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduţi ori pe cei
furaţi‟.
De frica lui Lică „tremura toată lunca‟. Era „om aspru şi neîndurat‟, care ştia toate înfundăturile şi
cunoştea pe toţi oamenii buni, dar „mai ales pe cei răi‟.
Porcar priceput, el recunoştea „urechea grăsunului pripăşit şi în oala cu varză‟, dar era discret şi tăcut în
privinţa treburilor ce nu-l priveau în mod direct. Acesta cere cu autoritate să afle cine e cârciumarul, căruia i se
prezintă cu agresivitate: „Eu sunt Lică, Sămădăul!... Multe se zic despre mine şi, dintre multe, multe vor fi
adevărate şi multe scornite‟. El accentuează faptul că este periculos: „..nimeni nu cutează să fure, ba să-l
ferească Dumnezeu pe acela pe care aş crede că-l pot bănui‟.
Ghiţă este copleşit de gânduri negre, pentru că simte pericolul ce-l pândeşte dacă se supune lui Lică, dar
şi riscul şi mai mare dacă i s-ar împotrivi.
Intriga este bine conturată, bazată pe valorile morale şi setea nestăpânită de îmbogăţire, care reflectă un
conflict interior – setea de înavuţire –, dar şi unul exterior, social.
Odată cu desfăşurarea acţiunii conflictul psihologic se amplifică, pe măsură ce Ghiţă se implică în
afacerile necinstite ale lui Lică.
Ghiţă încearcă să i se opună Sămădăului. De aceea, îşi cumpără două pistoale, îşi ia o slugă, pe Marţi,
„un ungur înalt ca un brad‟ şi doi căţei pe care îi pune în lanţ ca să se înrăiască.

2
 Ana vede că bărbatul ei este tot mai îngândurat, că se înstrăinează de ea şi copii, că devine „mai de tot
ursuz‟. Vede că „nu mai zâmbea ca mai nainte‟, iar ea se teme să-l întrebe ce are, deoarece el se mânia cu
uşurinţă.
Ghiţă îşi dă seama că la Moara cu noroc nu poate sta nimeni fără voia lui Lică, iar el îşi doreşte cu
ardoare să stea „trei ani, numai trei ani să pot sta aici [...] şi mă pun pe picioare‟.
Pentru prima dată, îi pare rău că are nevastă şi copii.
Lacom de bani, Ghiţă este gata „să-şi pună pe un an, doi capul în primejdie‟.
Ȋl irită faptul că se simte îngrădit de familie, pe de o parte, pe de alta, de Sămădău.
Tot zbuciumul sufletesc al lui Ghiţă, toate gândurile negre ale personajului sunt atent surprinse de
narator, cu ajutorul stilului indirect liber şi prin monolog interior.
Venit la han pentru a doua oară, Lică mângâie câinii, care se gudură ascultători.
Gestul animalelor stârneşte disperarea lui Ghiţă, care înţelege că este lipsit total de apărare.
Sămădăul îi arată cârciumarului „un teanc de bucăţi de piele înşirate pe o verigă de sârmă‟, pe care erau
semnele turmelor lui şi pe care le punea la urechea porcilor.
Ghiţă va trebui să fie atent la semnele turmelor ce treceau pe acolo, să ţină minte cum arată porcarul şi
să tacă, iar dacă refuză, „îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc‟, îl ameninţă Lică.
Sămădăul intuieşte în Ghiţă lăcomia nestăpânită pentru bani, de aceea, pentru a-i testa loialitatea, îl
supune unui test: îi cere toate cheile casei, se duce la sertarul cu bani, ia de acolo un teanc, fără să-i numere,
spunându-i că sunt un împrumut şi că o să-i înapoieze.
Ghiţă îi sugerează că ar fi mai bine pentru toţi dacă Sămădăul l-ar considera amic, nu slugă: „Lică, tu
trebuie să înţelegi că oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi.‟
Ȋnfricoşată, Ana îşi avertizează soţul că porcarul e „om rău şi primejdios‟, mai ales că îl vedea că plătea
mai mult decât consuma.
Pe la han se abăteau tot mai des şi jandarmii de la Ineu. Dintre toţi, lui Ghiţă îi plăcea de căprarul Pintea.
Era singurul cu care cârciumarul ar fi îndrăznit să vorbească „mai pe faţă.‟
Ȋn ajun de Sfântul Dumitru, Lică soseşte la han cu Răuţ, Buză-Ruptă şi Săilă Boarul. Stă de vorbă cu
oamenii din cârciumă şi-l întreabă pe Ghiţă dacă ştie când vine arendaşul după chirie. La urmă, vrea să joace cu
Ana, care-l refuză la început. Ȋndemnată de soţ („Joacă, muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe‟), aceasta
se lasă copleşită de plăcerea jocului. Ros de gelozie, văzându-l pe Lică strângând-o în braţe şi sărutând-o, Ghiţă
„fierbea în el‟, rănit în orgoliul de soţ.
Sămădăul, pentru prima dată de la mutarea lui Ghiţă la moară, rămâne peste noapte aici.
Noaptea, trezită de lătrăturile câinilor, Ana îl vede venind la han dinspre Funduren, deghizat în femeie.

3
 A doua zi se află că arendaşul fusese prădat şi bătut crunt. Acesta mărturiseşte că i se păruse că unul
dintre cei doi tâlhari fusese Lică.
Ghiţă îi spune lui Pintea că Lică dormise la cârciumă, că nu plecase nicăieri, că abia dimineaţa părăsise
locul.
Ȋn drum spre Ineu, Pintea îi destăinuie lui Ghiţă că fusese tovarăş de nelegiuiri cu Lică, apoi se certaseră
atât de rău, încât acesta jurase că se va spânzura dacă împlineşte patruzeci de ani şi nu va dovedi tâlhăriile lui
Lică.
La han soseşte o trăsură trasă de trei cai, în care călătorea o doamnă îmbrăcată în doliu şi un copil.
La cârciumă, femeia îi întinde Anei o bancnotă ruptă la un colţ, preţul consumaţiei făcute.
La rugămintea acesteia să-i dea alta, femeia „scoase zâmbind o pungă mare şi plină de hârtii nou nouţe,
luă una şi i-o dete, apoi se găti de plecare‟.
La Ineu, Ghiţă depune mărturie mincinoasă. El jură „pe pâne şi pe sare‟ că nu ştie de ce Sămădăul îl
căuta pe arendaş şi declară că „Lică a stat toată noaptea la cârciumă‟.
Întorcându-se cu Pintea la han, găsesc pe drum trăsura boierească fără cai, pe iarbă văd un copil mort,
iar spre miezul nopţii jandarmii găsesc cadavrul „unei femei tinere, îmbrăcate în negru şi un bici cu care îi
fuseseră legate mâinile. Biciul era al lui Lică. Pintea îl cunoştea bine, iar acasă la Buză-Ruptă este găsită o parte
din argintăria furată de la arendaş.
Procesul are loc la Oradea-Mare şi mărturiile tuturor conduc spre sacrificarea lui Buză-Ruptă şi a lui
Săilă Boarul, care vor fi condamnaţi pe viaţă.
După proces, Ghiţă are mustrări de conştiinţă că jurase strâmb şi spune cu lacrimi în ochi: „Iartă-mă,
Ano, [...]. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe suprafaţa pământului‟. Prin monolog
interior, el se autocaracterizează aşa: „Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un
tată om cinstit. [...] Tatăl vostru este un ticălos.‟
Slavici realizează o analiză profundă a personajului.
Frământările interioare, zbuciumul şi setea pentru bani devin din ce în ce mai chinuitoare.
Prima întâlnire a lui Ghiţă cu Lică după proces este înfricoşătoare.
Sămădăul îi vorbeşte despre „dulceaţa păcatului‟ şi-i relatează cum a făcut el primul omor din cauză că
nu avea bani să cumpere nişte porci care-i fuseseră furaţi.
A doua oară a ucis „să mă mângâi de mustrările pentru cel dintâi‟, iar acum simte o adevărată plăcere la
vederea sângelui.
Îi dezvăluie lui Ghiţă principiul său de viaţă, că un om poate fi stăpânit dacă-i cunoşti punctul slab, iar
cel mai periculos defect este slăbiciunea pentru o singură femeie.
Aluzia lui Lică este clară, sugerând că cea mai mare slăbiciune a lui Ghiţă este iubirea pentru Ana.
4
 Simţindu-se umilit în orgoliul lui de bărbat, cârcimarul se gândeşte, a câta oară?, să-l ducă pe Sămădău
la spânzurătoare.
Lică îi dăduse hangiului bani însemnaţi, ca acesta să-i schimbe prin negustorie, să li se piardă urma.
Ghiţă se hotărăşte brusc să-l demaşte. Ia toate bancnotele însemnate şi se duce cu ele la Pintea, care
plănuieşte să-l prindă pe Lică.
Pintea îi dă înapoi bani buni, dar cârciumarul nu-i spune că jumătate din bani sunt ai lui, recuperându-şi
astfel întreaga sumă.
Ghiţă îşi găseşte scuze pentru lăcomia care-l stăpâneşte. Naratorul omniscient le evidenţiază cu ajutorul
monologului interior: „Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să fac dacă e în mine ceva mai mare decât voinţa mea!?
Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori să o aibă‟.
În săptămâna Paştelui, bătrâna pleacă împreună cu nepoţii la rude, iar Ana rămâne acasă, stricând
planurile soţului.
Ghiţă pleacă de acasă, o lasă pe Ana cu Lică, iar ea, dezamăgită de comportamentul lui, crezând că n-o
mai iubeşte, se dăruieşte lui Lică.
Pintea este puternic impresionat de faptul că Ghiţă îşi sacrifică nevasta pentru a-l prinde pe Lică.
În cele din urmă, Ghiţă o ucide pe Ana, considerând că doar aşa îi scapă sufletul de păcatul trădării şi o
izbăveşte.
Răuţ îl omoară pe Ghiţă din ordinul lui Lică, apoi dă foc hanului,
Lică încearcă să fugă, dar nu reuşeşte.
Decât să se predea lui Pintea, Lică se hotărăşte să se izbească de un stejar trăsnit.
Pintea îl găseşte cu capul sfărâmat la tulpina stejarului.
Ca să nu afle nimeni că-l scăpase din nou, îi împinge trupul în valurile râului.
Finalul, ca şi incipitul, este reprezentat de vorbele bătrânei, care plânge cu lacrimi amare soarta
nemiloasă: „Se vede c-au lăsat ferstrele deschise. Simţeam eu că nu are să iasă bine. Dar aşa le-a fost data.‟

Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de purificare a locului în care se înfăptuiseră toate
acele fapte abominabile (îngrozitoare).

Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atât prin tematică, prin concepţia morală, cât şi
prin dragostea lui pentru sufletul omenesc.

El este un adevărat maestru în construirea dialogurilor şi a monologurilor interioare. Cu ajutorul lor,

sondează sufletul omenesc, analizează reacţiile, trăirile interioare, gândurile personajelor.

5
 Scriiorul reuşeşte să comunice clar ideile, să formuleze concis trăsătura unui personaj, să descrie un
peisaj cu mijloace simple.

Fraza este sobră, fără ornamente inutile.

Valoarea limbii literare constă tocmai în „lipsa de stil‟.

Stilul lui Slavici se caracterizează prin oralitate, dând impresia de „spunere‟ a întâmplărilor, mai ales că
şi el intervine uneori în naraţiune, fie prin exclamaţii sau interogaţii retorice, fie prin proverbe şi zicători.
În concluzie, limbajul artistic este original prin vigoare, sobrietate, spontaneitate şi oralitate, scriitorul
fiind iniţiatorul prozei realiste şi a nuvelei psihologice în literatura română.