Sunteți pe pagina 1din 4

Moara cu noroc de Ioan Slavici ESEU

IPOTEZĂ
Nuvela Moara cu noroc este o proză realistă de analiză psihologică.

FORMULAREA ARGUMENTELOR
Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu o
construcţie riguroasă, un fir narativ central; personajele relativ puţine pun în evidenţă
evoluţia personajului principal, complex, puternic individualizat. Se observă tendinţa de
obiectivare a perspectivei narative, impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a
III-a, atitudinea detaşată în descriere, veridicitatea. Este o nuvelă psihologică prin: tematică,
modalităţi de caracterizare a personajului şi de investigare psihologică, natura conflictului
(interior).

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (ilustrare/ exemplificări pe baza textului)


Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificări ale timpului povestirii; acţiunea se
desfăşoară prin continue acumulări şi izbucniri de tensiune epică. Naraţiunea realistă este
obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient, omniprezent,
neimplicat. Relatarea evenimentelor nu se realizează totuşi în mod linear, iar înlănţuirea
dintre capitole se face prin tehnici epice diverse: dialogul (la începutul nuvelei), descriere la
timpul prezent (capitolele al II-lea şi al III-lea), semnalarea unei relaţii temporale de
anterioritate faţă de cele povestite înainte (capitolul al XVI-lea). Înlănţuite temporal şi
cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii
(veridicitate) şi de obiectivitate.
Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere în
intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă cu autoritatea vârstei
mesajul moralizator al nuvelei. Înainte şi după discursul narativ propriu-zis, bătrâna rosteşte
cele două replici - teze ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii şi la forţa destinului: >„Omul
să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit" şi „[...] aşa le-a fost dată". Prin intenţia moralizatoare, nuvela este realist-clasică.

TEMA NUVELEI

Tema susţine caracterul psihologic al nuvelei: efectele nefaste şi dezumanizante ale


dorinţei de înavuţire, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XX-lea.
Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective. Din perspectivă socială,
nuvela prezintă încercarea lui Ghiţă de a-şi schimba statutul social; din perspectivă
moralizatoare, prezintă consecinţele dramatice ale setei de înavuţire, scriitorul considerând
că goana după avere zdruncină tihna sufletească şi duce la pierzanie. Din perspectivă
psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă care este sfâşiat de dorinţe pe
cât de puternice, pe atât de contradictorii: dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o parte şi
dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul nuvelei este complex, de
natură socială, psihologică şi morală.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic. Toposul ales, cârciuma numită Moara cu noroc
înseamnă de fapt Moara cu ghinion, Moara care aduce nenorocirea, pentru că uşurinţa
câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave (nelegiuirea şi crima).
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare
religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paşte, iar în final, apa şi focul purifică locul.
Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, cu deschideri bogate.
Nuvela debutează cu un precept moral izvorât din înţelepciunea bătrânească rostit de
mama-soacră, ce are în nuvelă rolul corului din tragedia antică greacă: „- Omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit".
Bătrâna este adepta păstrării tradiţiei, în timp ce Ghiţă, capul familiei, doreşte schimbarea,
bunăstarea materială. Cizmar sărac, dar onest, harnic şi muncitor, Ghiţă ia în arendă
cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câştiga rapid bani. Iniţial, cârciumarul nu este un
om slab, ci dimpotrivă, îşi asumă responsabilitatea destinului celorlalţi.

Cârciuma de la Moara cu noroc este aşezată la răscruce de drumuri, izolată de restul lumii,
înconjurată de pustietăţi întunecoase. În expoziţiune, descrierea drumului care merge la
Moara cu noroc şi a locului în care se află, fixează un peisaj - cadru obiectiv al acţiunii:
„De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini, lăsând la dreapta şi la stânga
satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi
unpripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi
calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu iară
mai departe locurile sunt rele". Semnele părăsirii anticipează destinul tragic al familiei:
vechea moară „cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste
dânsul!", cele cinci cruci „care vestesc pe drumeţ că aici locul e binecuvântat, deoarece
acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie".
Simetria incipitului cu finalul se realizează, prin descrierea drumului. Simbolistica iniţială
a drumului se completează, în final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după
tragedia de la Moara cu noroc: „Apoi ea luă copiii şi plecă mai departe".
Subiectul nuvelei îl constituie etapele şi efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă, şi
antagonist, Lică.
Ghiţă se dovedeşte la început harnic şi priceput, iar primele semne ale bunăstării şi ale
armoniei în care trăieşte familia nu întârzie să apară: „Sâmbătă de cu seară locul se deşerta
şi Ghiţă, ajungând să mai răsufle, se punea cu Ana şi cu bătrâna să numere banii, şi atunci
el privea la Ana, Ana privea la el, amândoi priveau la cei doi copilaşi, căci doi erau acum,
iară bătrâna privea la căteşipatru şi se simţea întinerită, căci avea un ginere harnic, o fată
norocoasă, doi nepoţi sprinteni, iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câştig făcut cu
bine".

Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc (intriga), un personaj ciudat, carismatic,
şeful porcarilor şi al turmelor de porci din împrejurimi, tulbură echilibrul familiei.
Personajul este portretizat de narator: „Lică, un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt,
uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese
împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca
floricelele, pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin [...]".

Orgoliul lui Lică e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se substituie
destinului lor. Lică îşi impune încă de la început regulile: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe
se zic despre mine, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna
cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc ca nimeni în
afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles!". Ana, nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică
este un „om rău şi primejdios".
Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, Ghiţă nu se
poate sustrage influenţei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, şi nici tentaţiei
îmbogăţirii. Se anunţă desfăşurarea acţiunii.

Mai întâi, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi
cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi
angajează încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad".
Însă din momentul apariţiei lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă
faţă de familie, proces analizat cu măiestrie de Slavici. Devine „de tot ursuz", „se aprindea
pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi
venea să te sperii de el, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i
lăsa urme vinete pe braţ. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are
gesturi de brutalitate neînţeleasă faţă de Ana pe care o ocrotise până atunci, se poartă brutal
cu cei mici. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete că are familie şi copii, pentru că
nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului
interior sunt redate frământările personajului: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat
Dumnezeul.. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu
e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare".
Datorită generozităţii Sămădăului, starea materială a lui Ghiţă devine tot mai înfloritoare,
numai că omul începe să-şi piardă încrederea în sine. Tocmai de aceea devine tot mai atent
la imaginea pe care lumea o are despre el. Cu toate acestea, înţelegerea dintre el şi Lică,
marchează pentru Ghiţă începutul obişnuirii cu răul. Îşi îndeamnă soţia să joace cu Lică,
aruncând-o definitiv în braţele acestuia, distruge imaginea pe care ceilalţi o aveau despre el,
ajungând să fie implicat în furtul de la arendaş şi în uciderea unei femei şi a unui copil.
Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă drumul acasă numai pe „chezăşie". Axa vieţii lui morale
se frânge şi, într-o scenă de un patetism sfâşietor, îi cere iertare Anei: „- Iartă-mă, Ano! îi
zise el. Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului...". În
alt rând, sărutând pe unul dintre copii, le spune: „Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi,
cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit. Tatăl vostru e un ticălos".
Prin faptul că jura strâmb la proces, acoperindu-i nelegiuirile lui Lică, Ghiţă devine
complice la crimă. Hotărăşte totuşi să-l dea în vileag pe Lică, cu ajutorul lui Pintea. Nu este
sincer însă nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi dovezi jandarmului
despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va putea opri jumătate din sumele aduse de
acesta. De fapt, greşeala lui Ghiţă este că nu reuşeşte să fie onest până la capăt nici faţă de
Lică, nici faţă de Pintea.
Punctul culminant. Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în
care, orbit de furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la
sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment ca
se va produce o minune şi că soţia va rezista influenţei malefice a acestuia. Dezgustată însă
de laşitatea lui Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de întreaga familie, într-un gest de
răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om",
pe când Ghiţă „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". Dându-şi seama că soţia
l-a înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana. La rândul lui, Ghiţă este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică.
Iar Lică, pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, se sinucide izbindu-se cu capul de un
copac. „Sancţionarea drastică a protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite"(Pompiliu
Mareea, Ioan Slavici, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968)

Deznodământul. Un incendiu teribil mistuie cârciuma de la Moara cu noroc în


noaptea de Paşti şi singurele personaje care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii, fiinţele cu
adevărat morale şi inocente din carte. Nuvela se încheie în mod simetric cu începutul, prin
vorbele bătrânei care pune întâmplările pe seama destinului necruţător: „Simţeam eu că nu
are să iasă bine; dar aşa le-afost dată".

În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.


Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează
consecinţele nefaste ale setei de înavuţire. Complexitatea şi „capacitatea de a ne surprinde
în mod convingător fac din Ghiţă un personaj „rotund". Personajul evoluează de la tipicitate,
sub determinare socială (cârciumarul dornic de avere), la individualizare, sub determinare
psihologică şi morală. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufleteşti
şi ezitări. Ezită între cele două cai simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea, liniştea
colibei) şi de Lică (bogăţia, atracţia malefică a banilor), sau în terminologie romantică:
îngerul şi demonul. Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.
Lică rămâne egal cu sine, un om rău şi primejdios. în schimb, Ana suferă transformări
interioare, care îi oferă scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine.
Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă).
De asemenea, realizează portrete sugestive (caracterizare directă); detaliile fizice relevă
trăsături morale sau statutul social (de exemplu, portretul Sămădăului). Mijloacele de
investigaţie psihologică sunt: scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională şi
acela realizat în stil indirect liber, notaţia gesticii, a mimicii şi a tonului vocii.

LIMBAJUL PROZEI NARATIVE

Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe.


Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea
iniţială are, pe lângă rolul obişnuit de fixare a coordonatelor spaţiale şi temporale, funcţie
simbolică şi de anticipare. Naraţiunea obiectivă îşi realizează funcţia de reprezentare a
realităţii prin absenţa mărcilor subiectivităţii, prin impresia de stil cenuşiu. Alături de funcţia
esenţială de reprezentare, în roman apare şi funcţia epică de interpretare/ semnificare.
Dialogul contribuie la caracterizarea indirectă a personajelor, susţine veridicitatea relaţiilor
dintre personaje şi concentrarea epică. Monologul interior, de factură tradiţională,
monologul interior adresat, stilul indirect liber sunt principalele mijloace de investigare
psihologică a personajului principal.
Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul
regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea. Înţelesul clasic-moralizator al nuvelei este
susţinut prin zicale şi proverbe populare sau prin replicile-sentinţe rostite de bătrână la
începutul şi la sfârşitul nuvelei.

CONCLUZIE
Opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică, deoarece are toate
trăsăturile acestei specii literare: analizează conflictul interior al personajului principal,
urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi urmăreşte degradarea morală a
acestuia produsă de ispita îmbogăţirii.