Moara cu noroc

comentariu literar de Ioan Slavici

De la „Fabulele lui Esop”, „Epopeea lui Ghilgameș”, „Iliada” și „Odiseea” lui Homer și până la
scrierile postmodernite și suprarealite de azi, viziunea despre lume a autorului va rămâne, în
ciuda variatelor ei ipostazieri, elementul care vertebrează metatextual întreg arhipelagul literar.
Ca element constituent al realității extralingvistice, ea va rămâne asociată cosmoviziunii, adică
modului de percepție a existenței într-o anumită perioadă, de o anumită generație fiecare creator
configurându-și această percepție în funcție de natura sa interioară și, evident, de perioada și
curentul sub semnul căruia s-a format.

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică prin tematică, prin conflict interior,
prin modalitățile de caracterizare a personajului și de investigația psihologică. În nuvela
psihologică, accentul cade asupra complexității personajului, asupra transformărilor interioare
ale conștiinței sale și asupra tensiunilor sufletești trăite de acesta.

Viziunea despre lume în nuvela lui Ioan Slavici este configurată conform principiilor
scriitorului ardelean, care își construiește personajele și subiectele plecând de la teze morale și
principii etice ferme, aflate la baza societăților tradiționale. Teza de la care pornește autorul este
formulată în cuvintele bătrânei din incipitul nuvelei și se referă la raportarea dintre bogăție și
fericire. Potrivit acesteia, fericirea nu trebuie căutată în bunăstarea materială obținută cu orice
preț: „omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te
face fericit”.

Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici abordează tema familiei tradiționale, pe care o
subsumează temei destinului și o pune sub semnul dramei comunicării. Tema textului poate fi
privită din mai multe perspective. Din perspectiva socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță
de a-și schimba statutul social ( din cizmar, vrea să devină hangiu ) și de a-i asigura familiei sale
un trai îndestulat. Din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă consecințele nefaste,
dezumanizante, ale condiției de înavuțire. Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul
interior trăit de Ghiță, dornic de prosperitate economică, care își pierde, pe rând, încrederea în
sine și în familie.

Titlul nuvelei este un element de paratext, ce ascunde o ironie amară, întrucât toposul ales,
cârciuma „Moara cu noroc” înseamnă, mai degrabă, „Moara cu ghinion”. Astfel, norocul este
unul înșelător și de scurtă durată, deoarece traiul bun dobândit la început prin muncă onestă de
către protagonist, se transformă în zbucium și frământări.
 Acțiunea nuvelei ( structurată pe șaptesprezece capitole ) se desfășoară în decursul unui an,
între două repere temporale cu valori religioase: de la Sfântul Gheorghe, până la Paște. Toposul
ales este verosimil ( Fundeni, Ineu, Oradea, Arad ), cea mai mare parte a acțiunii desfășurându-se
în zona de răscruce. Toate elementele care apar în descrierea locului au rol anticipativ, fiecare
din acestea fiind purtător de semnificație ( „nu zăreai decât iarbă și mărăcini” ). Ea prezintă
sinuosul drum al conștiinței protagonistului, care, deși la început este condus de intenții bune față
de familia sa, pe parcurs se dezumanizează și ajunge să cadă pradă propriilor slăbiciuni, care-l
conduc spre un sfârșit tragic.

O scenă semnificativă în devenirea personajului, deoarece criza a atins cote maxime, este cea a
procesului descris detaliat de Slavici, cu mărturisirile fiecăruia dintre inculpați: Lică neagă tot
ceea ce declaraseră ceilalți, iar Ghiță își dă seama că mărturiile tuturor duc spre condamnarea lui
Buză-Ruptă și Sailă-Boarul. Deși este convins de nevinovăția celor doi, nu le ia apărarea,
nedorind să se pună în primejdie de dragul altora.

Finalul nuvelei constituie o altă secvență semnificativă în evoluția protagonistului. Ultima

ipostază este cea a dezumanizării totale, prin care Ghiță este dispus să-și sacrifice soția, pentru a-
l da pe Lică pe mâna lui Pintea, la sărbătorile Paștelui. Dezgustată de lașitatea soțului, pe care îl
consideră „o muiere îmbrăcată în straie bărbătești”, Ana i se dăruiește Sămădăului. Întorcându-se
la cârciumă, Ghiță este cuprins de remușcări pentru că o aruncare pe Ana în brațele dușmanului
său, și-i mărturisește că plecase să-l caute pe Pintea, pentru a-l prinde pe Lică cu galbenii
arendașului. În culmea deznădejdii, o ucide, din dorința de a o scăpa de păcat. La rândul său este
ucis de Răuț, din ordinul lui Lică, iar Sămădăul, pentru a nu fi prins și arestat de Pintea, se
sinucide, intrând cu capul în trunchiul unui stejar. Nuvela ilustrează, astfel, teza conform căreia
încălcarea normelor înseamnă provocarea destinului, un fatum necruțător, urmărind evoluția
eroilor.

Din punct de vedere narativ și retoric, Slavici folosește strategiile realiste: narațiunea
omniscientă, relatarea la persoana a treia, focalizare zero, „viziunea din spate” ; stilul este
indirect liber și apare tehnica simetriei și a discontinuității, având ca efect crearea impresiei de
veridicitate. Limbajul valorifică registre stilistice precum limbajul regional ardelenesc
( Sămădăul ), limbajul popular ( muiere, straie ) și oralitatea.

În concluzie, George Călinescu are dreptate când afirmă că această operă „este o nuvelă solidă,
cu subiect de roman”, deoarece, în ciuda dimensiunilor sale, nuvela anticipează, prin
complexitatea ei compozițională, proza românească psihologică din perioada interbelică.