Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

comentariu literar de Lucian Blaga

De la ”Cântecul Nibelungilor” și ”Eneida” lui Vergiliu, până la scrierile postmoderniste și

suprarealiste de azi, viziunea despre lume a autorului va rămâne, în ciuda variatelor sale
ipostazieri, elementul care vertebrează metatextual întreg arhipelagul literar. Ca element
constituent al realizării extralingvistice a unei opere, ea va rămâne asociată mereu cosmoviziunii,
adică modului de percepție a existenței într-o anumită perioadă, de o anumită generație, fiecare
creator configurându-și această percepție, în funcție de perioada și curentul sub semnul căruia s-a
format.

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de ”Testament” de Tudor Arghezi
și ”Joc secund” de Ion Barbu. Opera se înscrie în curentul literar numit modernism, curent literar
inițiat la noi în 1919 de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există un
„spirit al veacurilor”, care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura
europeană, cunoscut și ca principiul sincronismului.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” ilustrează cu succes viziunea asupra lumii și a
vieții a poetului, aceasta fiind viziunea poetului expresionist care vede dincolo de realitatea
imediată și înțelege ca prin poezia sa poate construi un univers care să respire filosofic.El face
distincție între cunoașterea paradisiacă ( pe calea rațiunii ), misterul fiind parțial redus cu ajutorul
logicii, al intelectului, și cunoașterea luciferică ( intuitivă ), misterul fiind sporit cu ajutorul
imaginației poetice, al trăirii interioare. Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața
marilor taine ale universului: cunoașterea lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin
iubire.

Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoașterii luciferice. Pronumele
personal „eu” este așezat în fruntea primei poezii din primul volum. Plasarea sa exprimă
atitudinea poetului-filosof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma
negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru cunoașterea
luciferică. Metafora revelatorie ”corola de minuni a lumii”, imagine a perfecțiunii prin ideea de
cerc, semnifică misterele universului, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ține de mister,
specific blagiană.

Compozițional, poezia are trei secvențe, marcate prin scrierea cu inițială majusculă a verbului.
Elementele de recurență ce stau la baza discursului liric sunt misterul și motivul luminii.

În prima secvență, eul își asumă calea și definește concepția filosofică privind cunoașterea
luciferică prin verbele care resping ferm agresivitatea cunoașterii raționale ( „nu strivesc”, „nu
ucid” ). Următoarea secvență lirică are la bază relațiile de opoziție: eu-alții, „Lumina altora” este
cunoașterea paradisiacă, de care eul liric se detașează, fapt sugerat de verbul „sugruma”,
conjuncția adversativă „dar” și mai ales opoziția „lumina altora”/„lumina mea”. Ampla
comparație are rolul de a plasticiza ideea poetică, asociind un termen abstract, prin care se
fixează o impresie și unul concret, material. Finalul poeziei constituie o a treia secvență, cu rol
concluziv, finalizând discursul poetic prin reluarea ideii că iubirea motivează gestul de protejare
a misterelor lumii și devine un instrument de sondare a infinitului de cunoaștere a lumii ( „căci
eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte” ).

Tipul de lirism este subiectiv, poezia fiind o confesiune prin care poetul își transmite, în mod
direct, crezul artistic, prin mărcile subiectivității: forme pronomiale și verbele de persoana întâi
singular („eu” repetat insistent în poezie, „nu strivesc”, „nu ucid”, „mea”, „sporesc”, „iubesc” ),
alternând spre diferențiere cu persoana a treia.

Din punct de vedere prozodic, poezia este alcătuită din douăzeci de versuri libere, cu metrica
variabilă, al căror ritm interior redă fluxul ideilor. Forma modernă este conferită și de folosirea
ingambamentului, ce constă în continuarea ideii poetice în versurile următoare cu literă mică.

În concluzie, prin această artă poetică, poetul ”creează un microcosmos, rezultatul unui act
demiurgic, o plăsmuire revelatorie a spiritului uman și ca atare face concurență
macrocosmosului, tinzând să i se substituie” ( George Gană )