Modernismul, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga

Modernismul este o tendinţă de înnoire în artă şi în literatura secolului XX, caracterizat prin negarea tradiţiei şi
impunerea unor noi principii de creaţie. Promovat în perioada interbelică de Eugen Lovinescu în cenaclul şi revista
“Sburătorul”, reprezintă un salt major, întrucât presupune sincronizarea literaturii române cu valorile occidentale, imprimând
astfel o tendinţă modernistă în evoluţia literaturii române. Principalele trăsături sunt: mutaţiile necesare pentru
îndepărtarea tradiţionalismului şi înscrierea în modernitate, observându-se prin preocuparea pentru marile domenii ale
cunoaşterii(filosofia, religia, ştiinţa) iar la nivelul limbajului se remarcă inovarea acestuia prin cuvinte neobişnuite,
eliberarea poeziei de normele de versificaţie convenţionale, modificarea punctuaţiei tradiţionale şi folosirea
ingambamentului, metonimiei, dislocării şi a punctelor de suspensie pentru a sugera inexplicabilul. În spaţiul cultural
interbelic, poezia lui L Blaga reprezintă un prim moment de sincronizare deplină a formelor poetice româneşti cu cele
europene.Păstrând repere şi teme ale poeziei tradiţionale, Blaga se îndreaptă spre substituirea realului cu imaginarul, spre
structurarea discursului în maniera poeticii expresioniste optând pentru forme prozodice noi, L Blaga este în spaţiul românesc
poetul cel mai reprezintativ al tendinţelor de modernizare esenţială a lirismului, o voce singulară intre poetii tribuni ai
Transilvaniei, a deschis liricii romanesti interbelice orizonturile fascinante ale gandirii mito-poetice.
Volumul de debut Poemele Luminii (1919) etre intr-o sincronizare autentuca cu momentele importante ale culturii
europene din sec XX (expresionism, futurism, avangardism). Implicat in efortul generatiei interbelice de a schimba
paradigma poeticitatii, Blaga si-a formulat principii estetice in eseuri si aforisme,în numeroase arte poetice (Eu nu strivesc
corola de minuni, Noi, cântăreții leproși, Către cititori, Alchimie). Lucian Blaga deschide primul dintre cele trei cicluri ale
culegerii cu poezia Lumina, înaintea căreia pune în chip de prefață poezia Eu nu strivesc corola de minuni, o poezie
programatică ce anunță o lirică reflexivă, o confesiune a trăirilor autentice, o poetică înzestrată cu o fortă vizionară de
excepție. Ea este ca artă poetică o meditație pe tema semnificației artei, a tipului de cunoaștere pe care poezia îl
presupune.Termenul de artă poetică a fost pus în circulaţie de Aristotel prin “Poetica”, dezvoltat apoi de Horaţiu, apoi de
Boileau care scrie “Arta Poetică”, reprezentând canonul (fundamentul) clasicismului.Iniţial, arta poetică era o lucrare
teoretică referitoare la principiile, legile esenţiale ale artei în general, o expunere sistematică a unui ansamblu de percepte
referitoare la creaţia poetică. Apoi, derivată din prima accepţie, arta poetică a căpatat semnificaţia de justificare a propriei
arte. Arta poetică este o specie a lirici fiolsofice ce transfigurează în imagini poetice crezul artistic al poetului, principiile
sale estetice, viziunea sa despre lume, despre sursele şi actul creaţiei, despre funcţia ei cognitivă, despre menirea şi destinul
artei şi al artistului. Mesajul artei poetice prezintă programul unui artist ce exprimă crezul său despre creaţie.
Tema poeziei este cunoașterea lumii într-un mod particular realizabil numai prin iubire: căci eu iubesc și flori și
ochi și buze și morminte. Totodată, poemul prezintă și modul în care creatorul de frumos trebuie să își îndeplinească
misiunea, dar și poezia ca mijloc de cunoaștere. Titlul este un element paratextual, reprezentând prima ofertă e receptare și
interpretare a textului. Titlul acestei ars poetica este o metaforă revelatorie, corola de minuni a lumii care simbolizează lumea
cu tainele ei și trimite la conceptual fundamental al filosofiei blagiene: misterul. Filosoful Blaga afirmă că, spre deosebire de
celelelte ființe care trăiesc în “orizontul lumii concrete”, omul trăiește în “orizontul misterului” pe care încearcă sa-l reveleze.
El nu atinge însă cunoașterea absolută din cauza “cenzurii transcedentale”a Marelui Anonim. Titlul este reluat în incipitul
poeziei sugerând preferința pentru mister.Corelat cu textul, titlul demonstrază că artistul trebuie să sporească prin imaginație
fiorul mistic. Pronumele personal “eu” care deschide titlul, este cuvântul cheie în poezie, acesta stabilind clar poziția
delimitată de lume a eului liric. Actul poetic este o percepere și o potențare a misterelor lumii, care ste perceput ca o “corol ă
de minuni”, iar lumea este văzută ca perfecțiune.
La nivel compozițional, discursul poetic, formulat ca un monolog liric, nu este structurat strofic, ci pe un paralelism
sintactic care are rolul de a potența la nivelul discursului și de a anticipa ideea din partea a doua a poeziei. La nivelul sintaxei
poetice, cele douăzeci de versuri cu măsură inegală se organizează în două planuri. Acestea au drept centru metafora luminii,
simbol al cunoașterii. În lucrarea “Trilogia cunoașterii”, Blaga delimitează două tipuri de cunoaștere: “cunoașterea
paradisiacă”, rațională, numită și minus-cunoaștere, care își propune să dezvăluie misterul simbolizată în text prin “lumina
altora, ” de “cunoașterea luciferică” cunoașterea totală, plus-cunoaștere,cunoa;tere poetic[,intuitiv[ ce își propune să
adâncească taina, fiind reprezentată de “lumina mea”. Ea se revarsă asupra obiectului și nu îl depășește, vrând să lumineze
misterul pe care astfel îl reduce.Cunoașterea luciferica, a cărui adept este Blaga, desparte obiectul în două părți:una criptic ă,
care ascunde și una fanică care vrea să se dezvăluie.Cunoașterea luciferică are ca scop potențarea și adâncirea misterului, nu
lămurirea lui, ea este specifică sensibilității poetului, îmbogățește ființa artistică. Blaga este adeptul cunoașterii luciferice
pentru că el consideră că” există pentru ființa omenescă o singură șansă de alua contact cu realitatea însăși nu prin simțuri ci
prin deschidere de mistere ca atare”. Treptele cunoașterii luciferice sunt atenuarea misterului, cunoașterea, permanentizarea
lui și sporireea sau minus cunoașterea.
Textul este organizat pe două planuri. Această structură bipolară a imaginarului poetic este configurată antitetic:
primul plan este focalizat asupra eului liric, care optează pentru cunoașterea luciferică ”lumina mea” în opoziție cu ”lumina
altora” care aleg calea cunoașterii paradisiace. Prima secvența prezintă relația eu-univers enunțată metaforic în titlu.
Repatiția pronumelei “eu” accentuează tonul de confesiune lirică, printr-un lirism subiectiv. Rostirea poetică a eului blagian
se întemeiază aici pe un scenariu al călătoriei inițiatice:în “calea” sa eul liric are revelația unor întruchipări concrete ale
miracolului vieții și ale misterului morții pe care nu încearcă să le destrame: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /și nu
ucid/cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, în buze ori morminte”. Asfel eul liric se vrea contopit cu
această lume flori, ochi, buze,morminte care în ordinea crescândă a misterului cuprinde corola de arhetipuri ale eului -
cosmos. Enumerația simbolurilor bisemice ce conturează corola, flori, în ochi, în buze ori morminte simbolizază lumea cu
misterele ei:flori sugerează frumusețea și gingășia, dar și ideea de perfecțiune, ochi cunoașterea, înțelepciunea, gândirea și
spiritualitatea, buze sărutul, iubirea, rostirea dar și simbol al senzualității și comunicării, iar morminte marea taină a morții, al
treanscenderii. La nivel semantic se observă analogii: uman-natură flori, ochi, buze, taina nopții și material-spiritual
morminte, corolă de minuni.
A doua secvență este așezată adversativ “eu nu- dar eu”. Paralelismul sintactic din primele două versuri susține
adversitatea din partea a doua. Cunoașterea e revelație, nu explicație: “nu ucid cu mintea tainele ce le întâlnesc”. Textul lui
Blaga operează cu termeni și determinanți folosiți cu sensuri figurate, alcătuind un limbaj metaforic dens, cu imagini obscure
care lărgesc ambiguitatea textului, “Corola de minuni” primește cvasisinonime simbolice:”întunecata zare”, “tot ce-i de
neînțeles”.Motivul central al poeziei, ca și al întregului volum este lumina, care simbolizează cunoașterea. În text se poate
observa antiteza “lumin amea” și “lumina altora” prima dorește să adâncească și mai mult misterul, iar a doua vrea să îl
dezvăluie:”lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns, metaforă a cunoașterii raționale promovate de cunoașterea
paradisiacă. Această secvență are valoare conclusivă, subliniată și prin conjuncția “căci”, motivând prin iubire relația poetului
cu esența misterioasă a universului. Iubirea devine astfel instrument de cunoaștere, cale de intuire a tainelor lumii. Fiecare
termen al enumerării devine metonimie prin care sunt numite poetic toate regnurile lumii fizice și toate treptele cunoașterii,
însumate numai prin cunoaștere luciferică.În lucrarea “Trilogia culturii”, filozoful Blaga a prezentat două tipuri de
metafore “metafora plasticizantă”,care nu îmbogățește semnificația faptului la care se referă, ci doar înfrumusețează imaginea
și „metafora revelatorie” care sporește semnificația faptului la care se referă și scoate la lumină ceva din esența ascunsă a
obiectului. Poezia se încadrează în lirismul subiectiv, fiind prezente mărci lexico-gramaticale ale eului liric pronume
personale de persoana I(eu care se repetă de cinci ori), adjectivele pronominale posesive (mea,mei) și verbe la persoana I(nu
ucid, nu strivesc).
În finalul poeziei este reluată enumerația cuvintelor cheie, sugerând că iubirea suprimă distanța dintre subiectul cunoscător (eu)
și obiectul cunoașteii (corola de minuni a lumii): “căci eu iubesc și flori și ochi ș buze și morminte”. Regimul stilisti dublu (metaforic și
metonimic), cristalizarea viziunii poetice în jurul unei metafore revelatorii, înscrie poezia lui Blaga în paradigma modernismului. Însă
modernismul blagian se manifestă și la nivel prozodic prin versul liber, metrica variabilă cu libertăți ritmice, înlănțuiri de tipul
ingambamentului, prin care se remarcă gândul neîngrădit și lirismul exprimat subiectiv. Acest gând lumină estompează “granițele
despărțitoare dintre făpturi și lucruri, potențând astfel sentimentul participării la misterul existențial” (Ion Pop.
 În opinia mea, tema și viziunea despre lume ilustrate în această artă poetică blagiană relevă sentimentul poetic de
contopire cu misterele universale, în esența lumii. Astfel, actul poetic transfigurează misterul, nu îl reduce. De altfel,
cunoașterea în viziunea lui Blaga articulată prin cele două tipuri de metafore: plasticizantă și revelatorie evidențiază interesul
creatorului de la tehnica poetică la relația poet-lume și poet-creație.
În concluzie, se conturează o viziune a lumii prin arta poetică modernă “Eu nu strivesc..” în care se exprimă prin
mijloace artistice propriile convingeri debuspre arta literară și despre aspectele esențiale ale acesteia