LUCIAN BLAGA – EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

VOL. „POEMELE LUMINII” (1919)

CURENT LITERAR: MODERNISM
PERIOADA INTERBELICĂ

Modernismul este curentul literar manifestat, cu predilecție, în perioada interbelică,

ale cărui trăsături sunt teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate, în special, prin
intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul”. În ceea ce privește poezia, sunt formulate
următoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești și
înlăturarea totală a obiectivității, ambiguitatea limbajului, prin utilizarea, în primul rând, a
metaforei, inovația formală, prin renunțarea la prozodia tradițională.
Lucian Blaga este o personalitate de tip enciclopedic a culturii române, remarcându-se
ca poet, dramaturg și filosof. El aparține perioadei interbelice a literaturii, deschizând calea
noului curent literar promovat de Eugen Lovinescu și anume, modernismul.
Ceea ce îl particularizează pe Blaga este capacitatea sa de a-și crea propriul sistem
filosofic, transpunând liric conceptele originale ale acestuia. În centrul universului, el plasează
noțiunea de mister, asupra căruia se exercită două tipuri de cunoaștere: paradisiacă și
luciferică. Cea paradisiacă se fundamentează pe raționamente logice, fiind de natură științifică
și având ca țel dezlegarea misterelor. Cunoașterea luciferică, de natură poetică, are drept scop
potențarea misterelor întrucât poetul pătrunde mai ușor în miezul tainei, cu ajutorul
imaginației, sporindu-i farmecul.
Universul liric blagian se deschide cu poezia programatică, „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii”, publicată în volumul de debut, intitulat sugestiv „Poemele luminii”, apărut în
1919. Ea sintetizează conceptele exprimate de filosoful Blaga, redându-le într-un limbaj
artistic impresionant. De altfel, întreg volumul se axează pe metafora luminii, a cunoașterii, în
primul rând prin iubire, cea mai importantă cale către definirea poetică a misterelor
universului.
Poezia este deci o artă poetică, specie a genului liric în care se evidențiază un
ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a poetului, despre menirea
artei sale în univers, într-un limbaj care îl particularizează. Ea se constituie ca o meditație
confesivă modernistă, exploatând idei filosofice, asupra destinului privilegiat al creatorului.

1
 Lirismul este de tip subiectiv, iar imaginarul poetic blagian se axează pe integrarea,
prin intermediul imaginației, în lumea miturilor și a simbolurilor omenirii, sporindu-le
misterul și farmecul, prin iubire.
Procedeele artiste moderniste, care pot fi identificate în text, sunt: ambiguitatea
limbajului realizată, în primul rând, prin frecvența metaforei, adâncirea lirismului în subiectiv,
folosirea procedeului poetic inovator al ingambamentului, noutatea prozodiei, prin folosirea
versului liber.
Titlul poeziei este o metaforă revelatorie, care sintetizează artistic noțiunea filosofică
de cunoaștere luciferică. Se remarcă prezența mărcilor gramaticale specifice eului liric, anume
pronumele personal „eu”, cu care se deschide universul ficțional blagian și verbul „nu
strivesc”, care sporește prin negație taina perfecțiunii universului, redată prin metafora „corola
de minuni a lumii”. Misterul, văzut ca o corolă, exprimă simbolic echilibrul perfect al
elementelor care compun lumea, pe care poetul le privește prin prisma imaginației, refuzând
categoric calea rațională.
Poezia este alcătuită din trei secvențe lirice, care compun un discurs subiectiv,
interiorizat, exprimând sensibilitatea eului, iar întreaga creație se axează pe noțiunea de
mister, asupra căreia se exercită cele două tipuri de cunoaștere antitetice.
Incipitul poeziei este o reluare a titlului, fapt care accentuează ideea deja enunțată,
care urmează a fi explicitată și îmbogățită cu noi semnificații. Sensul verbului „nu strivesc” se
amplifică prin forma negativă a verbului „a ucide”, conturând atitudinea protectoare a
creatorului în raport cu misterul. „Calea” eului liric, metaforă pentru drumul vieții, este
presărată cu miracole, precum „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”. Aceste elemente sacre
generatoare de mister sunt enumerate, șirul lor simbolizând frumusețea naturii sau viața,
cunoașterea, iubirea sau creația, moartea și sunt echivalente „corolei de minuni a lumii”.
A doua secvență lirică este mai amplă și explică sursa dublei antiteze între „eu” și
„alții”, „lumina mea” și „lumina altora”. Relația de opoziție dintre noțiuni sugerează cele
două tipuri de cunoaștere teoretizate filosofic. Modalitatea de cunoaștere a oamenilor de
știință, numită metaforic „lumina altora”, distruge misterul, „vraja nepătrunsului ascuns”, iar
rațiunea este văzută ca dăunătoare, deoarece spulberă farmecul universului înconjurător. Pe de
altă parte, cunoașterea poetică este introdusă prin conjuncția adversativă „dar”, care
marchează o schimbare totală a planului, definind individualitatea poetică, specifică celui care
potențează „taina lumii”.
Comparația amplă, așezată între linii de pauză, oferă o explicație asupra modalității
poetice de a contempla universul. Demersul nocturn este asemănat cu efectul produs de luna,

2
văzută ca sursă de potențare a misterului. Astrul nocturn amplifică taina nopții, în același fel
în care creatorul sporește misterele universului. Verbele „sporesc”, „îmbogățesc” au rolul de a
reda amplificarea superlativă a tainei, pe care eul o transformă în mod creator în „nențelesuri
și mai mari”, sub ocrotirea „luminii” luciferice.
Ultima secvență lirică are rolul unei concluzii explicative și reia parțial versurile-
cheie ale poeziei: „căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte”. A potența misterul este
echivalent cu a iubi la modul ideal, profund, întreaga „corolă de minuni a lumii”, singura
capabilă de a deschide căi către cunoaștere.
Din punct de vedere stilistic, elementul central al discursului liric este metafora
luminii, recurentă în lirica lui Blaga, fiind un simbol al cunoașterii, iar celelalte metafore din
text o susțin liric, numind tainele universului înconjurător. În ceea ce privește elementele de
prozodie, poezia se remarcă prin inovație formală de factură modernistă, prin care se renunță
la elementele tradiționale în favoarea dezvoltării ideilor artistice. Poezia este alcătuită din 20
de versuri, alternând versuri scurte cu versuri lungi. Lucian Blaga folosește versul liber, cu
măsura variabilă și ritm interior. De asemenea, se remarcă și utilizarea tehnicii
ingambamentului la nivel prozodic, care permite o mai mare libertate de exprimare a ideilor și
de construire a unor imagini artistice reprezentative.
Concepția despre poezie a lui Lucian Blaga se integrează problematicii cunoașterii. La
rândul ei, cunoașterea este înțeleasă prin raportare la mister, pe două căi: descifrare –
cunoaștere paradisiacă și încifrare – cunoaștere luciferică. Rolul poetului este acela de a spori
misterul lumii prin creație. Sintagma „calea mea” relevă, în această artă poetică, destinul
poetic asumat printr-o viziune proprie asupra lumii.
În concluzie, arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga
aparține modernismului printr-o serie de particularități de structură și expresivitate: viziunea
asupra lumii, intelectualizarea emoției, noutatea metaforei, tehnica poetică, înnoirile
prozodice.