Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Modernismul este un curent literar inițiat în literatura română de Eugen

Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există “un spirit al
veacului” care impune o dezvoltare simultană a civilizațiilor, pledând pentru
un proces de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană,
cunoscut și ca principiul sincronismului. Specific modernismului este
puternicul subiectivism, iar viziunea asupra lumii are drept reper un univers
esențial modern cu simboluri cultural filosofice și științifice. Apar influențe
expresioniste, iar emoția este intelectualizată.
Ca si Eminescu, în lirica lui Lucian Blaga există un plan filosofic
secundar. Creația sa este un spațiu al experiențelor esențiale. Poet și filosof,
Lucian Blaga transpune în lirică cele două concepte filosofice originale:
cunoașterea luciferică și cunoașterea paradisiacă. Cunoașterea paradisiacă,
de tip logic, rațional, se revarsă asupra obiectului cunoașterii și nu-l
depășește, vrând să lumineze misterul pe care astfel să-l reducă. Cunoașterea
luciferică nu are drept scop lămurirea misterului ci sporirea lui. Prima
numește doar lucrurile, spre a le cunoaște. A doua problematizează,
producând în interiorul obiectului o crează, care-l descompune în ceea ce se
arată și ceea ce se ascunde.
Universul liric blagian se deschide cu poezia programatică “Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii”, apărut în 1919. Ea sintetizează conceptele
exprimate de filosoful Blaga, redându-le într-un limbaj artistic impresionant.
De astfel, întreg volumul se axează pe metafora luminii, a cunoașterii, în
primul rând prin iubire, cea mai importantă cale către definirea poetică a
misterelor universului.
Poezia este deci o artă poetică, specie a genului liric în care se
evidențiază un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și
viață a poetului, despre menirea artei sale în univers, într-un limbaj care îl
particularizează. Ea se constituie ca o meditație confesivă modernistă,
exploatând idei folosofice, asupra destinului privilegiat al creatorului. Sunt,
de asemena, evidente influențele expresioniste asupra liricii lui Blaga, prin
afirmarea deplină a eului poetic, prin întoarcerea către mit și simbol, către
spiritualitate originară, prin cultivarea manifestărilor sufletești plenare.
Lirismul subiectiv se manifestează prin redarea în manieră lirică a
ideilor filosofice integrate în “Trilogia cunoașterii”, prin asumarea rolului
celui care creează cu scopul de a potența misterele universului prin
contemplație și prin filtrarea lor imaginativă. Imaginarul poetic blagian se
axează astfel pe pătrunderea pe calea imaginației în lumea miturilor și a
simbolurilor omenirii, sporindu-le misterul și farmecul, prin iubire.
 Prodcedeele artistice moderniste, care pot fi identificate în text sunt
ambiguitatea limbajului, realizată, în primul rând, prin fercvența metaforei,
adâncirea lirismului în subiectiv, folosirea procedeului poetic inovator al
ingambamentului, noutatea prozodiei, prin folosirea versului liber.
Titlul poeziei este i metaforă revelatorie, care sintetizează artistic
noțiunea filosofică de cunoaștere luciferică. Se remarcă prezența mărcilor
gramaticale specifice eului liric, anume pronumele personal “eu”, cu care se
deschide universul funcțional blagian și prin care lirica sa capătă conotații
expresioniste, și verbul “nu strivesc”, care sporește prin negații taina
perfecțiunii universului, redată prin metafora “corola de minuni a lumii”.
Misterul văzut ca o corolă exprimă simbolic echilibrul perfect al elementelor
care compun lumea, pe care poetul le privește prin prisma imaginației,
refuzând categoric calea rațională.
Poezia este alcătuită din trei secvențe lirice, care compun un discurs
subiectiv, interiorizat, exprimând sensibilitatea exacervată a eului. Întreaga
creație se axează pe noțiunea de mister asupra căreia se exercită cele două
tipuri de cunoaștere autentice.
Incipitul poeziei este o reluare a titlului, fapt care accentuează ideea
deja enunțată, care urmează a fi explicitată și imbogățită cu noi semnificații.
Sensul verbului “nu strivesc” se amplifică prin forma negativă a verbului “a
ucide”, conturând altitudinea protectoare a creatorului în raport cu taina,
deslușită cu mintea, simbol al imaginației. “Calea” eului liric, metaforă
pentru drumul vieții,este presărată cu miracole, precum “flori”, “ochi”,
“buze”, “morminte”. Aceste elemente sacre generatoare de mister sunt
enumerate, șirul lor simbolizând frumusețtea naturii sau viața, cunoașterea,
iubirea sau nașterea cuvintelor, moartea și sunt echivalente “coroanei de
minuni a lumii”.
A doua secvență lirică este mai amplă și explică sursa dublei antiteze
între noțșiunile de “eu” și “alții”, “lumina mea” și “lumina altora”. Relația de
opoziție dintre noțiuni sugerează cele două tipuri de cunoaștere teoretizate
filosofic. Această secvență poetică este o frază amplă construită din sintagme
expresive sugestive și având la bază verbe simetric autentice. Modalitatea de
cunoaștere a oamenilor de știință, numită metaforic “lumina altora”, distruge
misterul, “vraja nepătrunsului ascuns”; rațiunea este văzută ca dăunatoare,
nefiind capabilă de a produce revelația, suprimând farmecul universului
înconjurător. Pe de altă parte, cunoașterea poetică, cel de-al doilea termen al
antitezei, introdus prin conjuncția adresivă “dar”, care marchează o
schimbare totală a planului, definește individualitatea poetică, specifică celui
care potentează progresiv “taina lumii”.
Comparația amplă, așezată între linii de pauză, oferă o explicație asupra
modalității poetice de a contempla universul. Sensul poetic este asemănat cu
efectul de semiobscuritate produs de lună, o sursă a misterului.astrul nocturn
amplifică taina nopții, în acelelași fel în care creatorul sporește misterele
universului. Verbele prin care e definită acțiunea sa, “sporesc” și
“îmbogățersc”, au rolul de a reda amplificarea superlativă a tainei, pe care o
transformă în mod creator în “ne-nțelesuri și mai mari”, sub ocrotirea
“luminii luciferice”.
Ultima secvență lirică are rolul unei concluzii explicative introduse prin
conjuncția-conector argumentativ “căci” și reia parțial versuri cheie ale
poeziei: “căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte”; a potența
misterul este echivalent cu o iubi la mosul ideal, profund, întreaga “corolă de
minuni a lumii”, singura capabilă de a deschide căi nebănuite cunoașterii.
Din punct de vedere stilistic, axa generatoare a discursului centrat pe
confesiv eului este metaforic luminii, recurentă în lirica lui Blaga, fiind un
simbol al cunoașterii; celelelte metafore din text o susțin liric, numind
tainele universului înconjurător. Textul literar are ca punct de plecare ideile
filosofice ale sistemului de gândire blagian, metamorfozate în imagini
artistice definitorii pentru stilul poetului. Se remarcă o capacitate sporită a sa
de a transforma noțiunile abstracte în forme concrete: astefl, spre exemplu,
cunoașterea luciferică este comparată cu efectul nocturn al lunii. Varietatea
nuanțelor limbajului folosit creează în imaginația cititorului multiple
reprezentări, introducându-i starea meditativă a poeziei. Ideea de mister este
exprimată printr-o diversitate de cuvinte și sintagme din câmpul semantic al
acestuia: “nepătrunsul ascuns”, “a lumii taină”, “taina nopții”, “zare”, “ne-
nțeles”, “ne-nțelesuri”.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri alternând versuri scurte cu
versuri lungi. Lucian Blaga folosește versul liber, cu măsură variabilă și
regim interior. De asemenea, se remarcă și utilizarea tehnicii
ingambamentului la nivel prozodic, care permite o mai mare libertate de
exprimare a ideilor și de construire a unor imagini artistice reprezentative.
În concluzie, poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de
Lucian Blaga este o artă poetică modernă pentru că interesul autorului este
deplasat de la principiul tehnicii poetice (restrânse la enumerarea
metaforelor care sugerează temele creației sale și la exemplificarea unor
elemente de expresivitate specifică: metafore revelatorii, comparația amplă,
versul liber, la relatia poet-lume și poet creație).
Lucian Blaga afirmă că datoria noastră în fața unui adevărat mister nu
este să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un
mister și mai mare.