Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Poezie programatică, opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” apare

în volumul „Poemele luminii” din 1919 și face parte din seria artelor poetice ale
literaturii.
Modernismul este curentul literar manifestat în arta și literatura secolului al
XX-lea, caracterizat prin negarea tradiției și impunerea unor noi principii de
creație. Ca doctrină estetică, în literatura română a fost teoretizat de Eugen
Lovinescu, având la bază principiul sincronismului, teoria imitației și teoria
mutațiilor valorilor estetice.
Discursul liric este subiectiv, metaforic, ambiguu, valorifică teme filosofice,
iar emoția este intelectualizată.
În acest context literar, poezia blagiană „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric şi viziunea
asupra lumii, concepţia despre poezie şi despre rolul poetului.
Aparţine direcţiei moderniste, întrucât evidenţiază relaţiile poet-lume şi
poet-creaţie, adică sintetizează viziunea blagiană despre lume care implică o
dublă perspectivă: poetică şi filosofică.
În acest sens, Blaga a formulat două concepte filosofice originale:
cunoașterea paradisiacă, de tip rațional, care vrea să lumineze misterul, astfel
reducându-l și cunoașterea luciferică pe care nu o asociază cu lămurirea
misterului, ci cu sporirea acestuia cu ajutorul imaginației poetice. „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii” conține tocmai o clarificare a opțiunii
poetului, el alegând cunoașterea luciferică.
Tot la modernism vorbim și de ambiguitatea limbajului dată de utilizarea
unor termeni abstracți, cu substrat filosofic: „lumina mea”/„lumina altora”;
„sfânt mister”; „vraja nepătrunsului ascuns”. La toate acestea se adaugă unele
influenţe expresioniste: exacerbarea (accentuarea) eului creator și sentimentul
absolutului. Inovațiile prozodice, precum versul liber, cu măsură inegală,
tehnica ingambamentului și strofa bloc sunt tot elemente unice ale
modernismului întâlnite în poezie.
Fiind un monolog adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea
poetică transmisă în mod direct, iar la nivelul expresiei prin mărcile
subiectivităţii: pronumele personal la persoana I singular, adjectivele posesive la
persoana I singular, verbele la persoana I, topica și pauza afectivă.
 Tema poeziei o reprezintă cunoaşterea lumii, redată prin metafora „luminii”,
dar și atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului, astfel cunoașterea
lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire.
Poezia are patru secvențe poetice, nedelimitate strofic, dar structurate pe cele
două tipuri de cunoaștere: luciferică și paradisiacă.
Secvenţa a doua sugerează un mod de cunoaştere, cea paradisiacă, raţională,
în care metafora „lumina altora”, face trimitere la cei care încearcă să descopere
tainele universului prin cunoașterea paradisiacă. Această metaforă este cea care
„sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, violenţa verbului la forma afirmativă
fiind semnificativă.
Secvenţa a treia defineşte cunoaşterea luciferică, o cunoaştere poetică
privilegiată. Prin conjuncţia adversativă „dar” se instituie antiteza „lumina
altora” – „lumina mea”, care valorizează dublu metafora luminii. Cunoaşterea
luciferică pentru care optează eul liric este detaliată poetic prin comparaţia
dezvoltată cu lumina selenară: creaţia poetică („lumina mea”) este asemănată cu
„lumina lunii” care, în loc să lămurească misterele nopții, le sporește: „şi tot ce-i
ne-nţeles/se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”.
Titlul este un enunţ propoziţional ce se constituie într-o metaforă revelatorie,
reliefând raportul eu poetic-univers. Primul cuvânt, pronumele „eu”, reluat de
cinci ori în poezie evidențiază rolul eului liric, de centru al propriului univers
poetic; verbul la forma negativă „nu strivesc” reprezintă refuzul cunoașterii de
tip rațional și opțiunea pentru cunoașterea luciferică, poetică, rolul poetului fiind
acela de a adânci taina; metafora „corola de minuni a lumii” sugerează tainele
universului pe care poetul dorește să le protejeze.
Simetria textului este dată de reluarea sintagmei din titlu în incipit, a
metaforei luminii, a pronumelui personal, dar și reluarea metaforelor enumerate
în prima şi ultima secvenţă poetică.
În concluzie, poezia pune în lumină părerea poetului cu privire la marile
taine ale lumii, iubirea fiind unul dintre pilonii principali în cunoașterea poetică,
întrucât, din iubire pentru lumea din care face parte, poetul alege protejarea
misterului.