Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

-artă poetică modernistă-

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Balga deschide seria
artelor poetice moderniste din literatura română interbelică, figurând alături de „Flori de
mucigai” de Tudor Arghezi și „Joc secund” de Ion Barbu, în calitate de poezie-manifest
în care autorul își exprimă viziunea despre creație și despre condiția poetului prin
intermediul unui limbaj artistic original.

Cele două domenii majore ale lui Blaga, (poezia și filozofia), se întrepătrund într-o
operă de o mare profunzime, plasată în fruntea primului volum al lui Lucian Blaga
„Poemele luminii”, publicat în anul 1919.

Textul se încadrează în genul liric, deoarece autorul își exprimă în mod direct
propriile convingeri despre arta literară, printr-un lirism subiectiv și reflexiv.

Poezia este o artă poetică, fiind un manifest literar în care autorul își exprimă
viziunea despre creație și despre rolul poetului în lume, abordând relația poet-creație-
univers. Caracterul modern al artei poetice la L. Blaga este conferit de deplasarea
accentului de la tehnica poetică, la surprinderea relației dintre eul liric și lume. Textul se
încadrează în modernism prin subiectivitate, ambiguitatea limbajului, substratul filozofic
al discursului liric, preferința pentru versul liber, tehnica ingambamentului și cultivarea
metaforei care are drept efect intelectualizarea emoției.

Poezia se bazează pe sistemul filozofic blagian, expus ulterior în lucrarea

Cunoșterea luciferică (1933), volum integrat în Trilogia cunoașterii, care presupune două
tipuri de cunoaștere: cunoșterea paradisică și cunoasterea luciferică. Cunoașterea
paradisiacă este un tip de cunoaștere rațională, logică, fiind caracteristică oamenilor de
știintă care, cu ajutorul intelectului, reduc misterul existențial. Cunoașterea luciferică este
un tip de cunoaștere intuitivă specifică sensibilitații creatoare, proprie artiștilor prin care
misterul lumii este sporit cu ajutorul imaginației creatoare și a trăirilor interioare.

Creația poetică devine la Lucian Blaga un mijloc de răscumpărare a neputinței de a

cunoaște absolutul, poetul optează pentru cunoașterea luciferică, întrucât, în viziunea sa,
rolul poetului nu este de a descifra tainele, ci de a le adânci prin trăirea interioară și prin
contemplarea formelor concrete pe care le poate lua misterul.

Discursul poetic are forma unei confesiuni, astfel că în text apare un lirism
subiectiv prin prezența mărcilor lirice-gramaticale ale eului liric, verbe și pronume de
persoana I: „eu”, „nu ucid”, „mi-”, „iubesc”, „sporesc” etc.

Titlul este semnificativ, în strânsă legătură cu întregul conținut al texutului, amplu,

format dintr-o propoziție ce cuprinde: pronumele personal „Eu”, verbul la formă
sugestivă „nu strivesc” și metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”.

Așezarea pronumelui personal „Eu” în mod orgolios la începutul enunțului

accentuează subiectivitatea, fiind o trăsătură expresionistă, verbul la forma negativă
exprimă refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru cunoașterea luciferică.
Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii” sugerează o imagine a perfecțiunii
deoarece ideea de cerc ilustrează totalitatea misterelor existente, aflate într-un echilibru
absolut.

Tema poeziei este atitudinea poetului în fața marilor taine ale Universului:
cunoașterea lumii în planul creației poetice fiind posibilă numai prin iubire. Motivele
poetice care conturează tema sunt: „lumina” și „misterul”. Lumina este un motiv central
în poezie, o metaforă emblematică în creația lirică blagiană, având o dublă conotație:
cunoaștere și iubire.

Sub aspect structural, cuprinde zece versuri libere, fiind astrofică. Versurile au o
măsură metrică extrem de variată, cuprinsă între 2-15 silabe. Se remarcă utilizarea
tehnicii ingambamentului, conform căreia o idee poetică se continuă în versul următor,
notat cu literă mică, fiind scrise cu majusculă doar versurile care marchează o nouă idee.

Discursul liric este realizat pe baza antitezei, mereu amplificate, dintre eu- alții;
lumina mea- lumina altora. Ținând cont de dispunerea ideilor poetice, se poate aprecia că
textul are trei secvențe lirice, care ar corespunde structurii textului argumentativ

Prima secvență lirică este formată din versurile 1-5, în care poetul își exprimă
sugestiv refuzul cunoașterii raționale în favoarea cunoașterii luciferice prin verbele la
forma negativă nu strivesc, nu ucid cu mintea. Incipitul poeziei reia titlul, iar repetiția
pronumelui personal „Eu” accentuează caracterul confesiv. Realitatea absolută a lumii
este corola de minuni, o uriașă floare cu neasemuite petale, ce palpită de taine și
splendori. Metafora din titlu este amplificată pe parcursul poeziei prin prezența unor
elemente concrete ce constituie fragmentele acestui univers totalizator. Fiecare element
are o duală conotație, amplificând misterul existențial: „florile”, simbol al universului
vegetal, reprezintă frumusețea naturii, dar și expresia perfecțiunii ce poate fi realizată prin
opera artistică. La nivelul interpretării simbolice, „flori” reprezintă prima treaptă a
cunoașterii, cea a percepției senzoriale. „Ochii” sunt oglinda sufletului, emblema
percepției intelectuale și se asociază firesc ideii de cunoaștere contemplativă, ochii sunt și
un spațiu al întâlnirii dinte eu și lume, o deschidere a universului interior spre tot ce
înconjoară ființa. Motivul „buzelor” poate semnifica ideea cunoașterii prin rostirea
poetică, prin Logos și a cunoașterii prin Eros. „Mormintele” pot fi simbolul morții, dar și
al transcenderii, reprezentând cunoașterea spirituală.

In a doua secvență apare antiteza dintre cunoasterea paradisiaca si cea luciferica.

Cunoasterea luciferica este exprimata poetic prin verbele la forma negativă: „nu strivesc”;
„nu ucid”, forme pronominale la persoana întâi, „eu” si sintagma „lumina mea”.
Cunoasterea paradisiaca se identifică in text prin verbele: „micsoreaza”, „sugruma”,
carora li se adauga sintagma „lumina altora”. Poetul utilizeaza o comparatie dezvoltata, in
care lumina poeziei e asemanatoare cu razele lunii: „Si-ntocmai cum cu razele ei albe
luna/nu micsoreaza, ci tremuratoare/mareste si mai tare taina noptii/ aşa îmbogăţesc şi eu
întunecata zare/
cu largi fiori de sfânt mister”. Asa cum razele lunii, care creeaza, într-un cadru nocturn,
zone de clar-obscur, nu micsoreaza taina noptii, poetul contempla misterul existential,
fara sa-l descifreze. Astfel, tainele se adancesc, pastrandu-si nealterata sacralitatea: „si tot
ce-i neinteles/ se schimba-n neintelesuri si mai mari” - eul creator imbogateste misterul
existential si participa direct la actul demiurgic al creării universului poetic.

Ultima secventa are valoare de concluzie, exprimand optiunea definitivă pentru

cunoasterea luciferica, asadar, avand in vedere raportul dintre cauza si efect, intregul text
poate fi redus la versurile: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ si nu ucid/ cu mintea,
tainele, ce le-ntalnesc/ in calea mea/ in flori, in ochi, pe buze ori morminte/... Căci eu
iubesc...”, prin urmare, cunoasterea luciferica ii este specifica poetului in calitatea lui de
„purtator de lumina”, cunoasterea poetica fiind un act de contemplatie si iubire.

Limbajul se remarca prin expresivitate datorata utilizarii unor figuri de stil diferite:
epitete: „sfânt mister”, personificarea „lumina altora sugrumă vraja”. O alta trasatura a
limbajului este ambiguitatea prin care se realizeaza un lirism reflexiv. Ambiguitatea
reiese din utilizarea unor cuvinte ce apartin campului semantic al misterului: „taine”,
„neintelesuri”, „sfant mister”, opozitia „lumina-intuneric” releva simbolic relatia dintre
cunoasterea luciferica si cea paradisiaca.
 In opinia mea, limbajul poetic al poeziei transfigureaza idei si concepte filosofice,
încifrate prin intermediul metaforelor revelatorii. Planul filosofic secundar, cu un continut
abstract, imbraca forme concrete printr-o imagistica puternica. Poezia devine o arta
poetica modernista, abordand relatiile: poet-cunoastere, poet-poezie și poet-lume, prin
care poezia/creația artistică este un mijlocitor între constiinta eului liric si univers.

În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o arta poetica
modernista, intrucat indeplineste o serie de particularitati de structura si expresivitate,
conturând o viziunea originală a poetului asupra lumii: intelectualizarea emotiei artistice,
influentele expresioniste, metaforismul, înnoirile prozodice si tehnica ingambamentului.