BLAGA

Modernismul este un curent literar afirmat plenar în perioada interbelică și promovat în literatura română
de Eugen Lovinescu prin revista ,,Sburătorul″. Prin intermediul acestei reviste se afirmă o orientare bazată pe
ideea sincronizării cu literatura și cultura Occidentului prin imitație, dar și prin adaptare. Revista și cercul literar
format în jurul acesteia condamnă tradiționalismul și se bazează pe negarea valorilor din perioada anterioară.
Modernismul presupune o mare varietate tematică, scriitorii fiind preocupați de căutarea unor noi teme,
exprimate cu ajutorul unui limbaj care nu mai respectă canoanele anterioare.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii face parte din seria artelor poetice moderne (pentru că interesul
autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet – lume şi poet – creaţie) ale literaturii române din
perioada interbelică, alături de Testament (T. Arghezi) şi Joc secund (I. Barbu). Poezia a apărut în fruntea
volumului Poemele luminii (1919). Este în egală măsură o artă poetică şi o poezie filozofică de cunoaştere.
O prima trăsătură modernistă a poeziei este caracterul de artă poetică. Tema poeziei ilustrează
condiția creatorului în raport cu propriul univers liric, concepția acestuia despre cunoaștere și creație. Blaga
accentuează ideea acestui raport dintre poet și lume și dintre poet și creație. Rolul poetului nu este acela de a
descifra, ci de a spori, prin creație, tainele lumii.
A doua trăsătură modernistă se regăsește la nivelul prozodiei. Poezia este structurată sub forma unui
monolog liric construit prin tehnica ingambamentului ce presupune formularea cu majusculă a unei idei principale și
continuarea ei cu litera mică sub formă unui discurs fluent. Versurile se grupează în trei secvențe lirice, fără
strofe și rime, versurile având măsură inegală. Versul liber presupune existența unui ritm interior și constituie un
element de modernitate.

Cele două domenii majore ale creaţiei sale, poezia şi filosofia, sunt îngemănate, ceea ce face ca liricul să
freamăte de marile întrebări al existenţei (ca şi la Eminescu, în lirica sa există un plan filosofic secundar).
Cunoaşterea se bazează la B. pe două concepte originale: cunoaşterea paradisiacă, de tip logic, raţional,
care are drept scop luminarea misterului pe care astfel să-l reducă, şi cunoaşterea luciferică, al cărei scop este
potenţarea misterului, sporirea lui şi care introduce problematicul, riscul şi eşecul, neliniştea şi aventura.
Marele Anonim instituie cenzura transcendentă, care limitează cunoaşterea umană.

Poezia nu este o artă poetică obişnuită pentru că Blaga nu vorbeşte nicăieri clar, explicit, despre rosturile
poeziei şi ale poetului. Spre deosebire de Arghezi, care îşi exprimă clar concepţia despre izvoarele poeziei,
despre instrumentele ei, despre misiunea poetului şi a poeziei, arta poetică a lui Blaga cuprinde un conţinut
încifrat pentru a cărui înţelegere este necesară raportarea la concepţia sa filozofică.
Poezia face distincţia dintre
è cunoaşterea paradisiacă, în care misterul este parţial redus din cauza logicii şi a intelectului,
èşi cunoaşterea luciferică, în care misterul e sporit de imaginaţia poetică.
Creaţia apare astfel ca o răscumpărare a neputinţei de a cunoaşte absolutul, ceea ce l-a determinat pe B. să
afirme ,,Câteodată datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult,
încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare. (Pietre pentru templul meu).

Tema poeziei dezvăluie faptul că doar iubirea face posibilă cunoaşterea lumii (căci eu iubesc∕ şi flori, şi
ochi, şi buze, şi morminte).
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se face simţit prin atitudinea poetică transmisă în mod
direct şi prin mărcile subiectivităţii (pronumele, verbele, adjectivele la persoana I sg., prin topica şi pauza
afectivă).
Titlul este o metaforă revelatorie, ce evidenţiază tocmai ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal
eu este plasat orgolios în fruntea operei.
- verbul la forma negativă ,,nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional, iar metafora ,,corola de
minuni a lumii” reprezintă o imagine a perfecţiunii, a absolutului prin ideea de cerc, de întreg.
- reluarea titlului ca prim vers reprezintă incipitul.
Compoziţional, poezia are trei secvenţe marcate prin scrierea cu iniţială majusculă a versurilor.

Prima secvenţă poetică cuprinde verbe care resping ferm agresivitatea încercării de lămurire a misterelor
lumii: ,,nu strivesc”, ,,nu ucid”(cu mintea) , verbe care se asociază metaforei ,,calea mea” (destinul poetic asumat).
 A doua secvenţă se construieşte în jurul unor opoziţii mereu amplificate: eu – alţii, lumina mea – lumina
altora, corola de minuni a lumii – flori, ochi, buze ori morminte. Metaforele enumerate simbolizează temele majore
ale creaţiei sale:,,florile” – viaţa, frumosul, ,,ochii” – cunoaşterea poetică, ,,buzele” – iubirea, dar şi rostirea
poetică; ,,mormintele” – moartea, dar şi eternitatea.
vToţi termenii au sens figurat: ● pronumele pers. eu, de altfel, cuvântul cheie al poeziei, semnifică poetul,
●lumina mea – gândirea poetică, ● lumina altora – gândirea logică, ● corola de minuni – misterele universale, ●
flori, ochi, buze ori morminte – înfăţişările concrete ale misterelor. (De observat că Blaga, care cântă mereu
florile, nu cântă niciodată fructele: fructul e negarea florii, el sugerează sucurile pământului, nu lumina solară.);
Acestea se asociază la rândul lor cu serii verbale simetrice şi antitetice: ●lumina altora –,,sugrumă vraja”,
adică striveşte, ucide, nu sporeşte, micşorează, nu iubeşte; ● lumina mea - sporeşte, îmbogăţeşte, nu ucide.
În această secvenţă violenţa verbului ,,sugrumă” este sugestivă pentru consecinţele pe care le-ar avea
lămurirea misterelor, care ar distruge,,vraja nepătrunsului ascuns ∕ în adâncimi de întuneric”. Pentru ca enunţul
să fie mai convingător, eul liric apelează la comparaţia cu astrul nopţii, luna, ale cărei raze albe plăsmuiesc
contururi tainice, misterioase:,,şi-ntocmai cum cu razele ai albe luna ∕ nu micşorează, ci tremurătoare ∕ măreşte
şi mai tare taina nopţii”. În acest sens, E. Lovinescu a fost primul care a constatat că poetul îşi fixează impresia
întotdeauna printr-o comparaţie cu un termen din lumea materială.
- Textul poate fi redus la două propoziţii: ,,eu nu strivesc corola de minuni a lumii,... căci eu iubesc şi ochi şi
flori şi buze şi morminte”, între ele fiind aşezată între linii de pauză, o construcţie explicativă a ideii exprimate
concentrat.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă cu rol conclusiv, deşi este exprimată prin raportul de
cauzalitate: ,,căci”.

Dintre trăsăturile textului:

a) la nivel morfo – sintactic remarcăm:
 Repetarea de şase ori în poezie e pronumelui personal eu, care susţine caracterul confesiv al operei;
 Seriile verbale antonimice, fie afirmative, fie negative, redau opţiunea poetică pentru una din formele
cunoaşterii; precum şi opoziţia între adjectivul pronominal mea şi adjectivul nehotărât altora;
 Prezenţa conjuncţiei adversative dar în poziţie mediană care susţine paralelismul ideatic;
b) la nivel lexico-semantic observăm:
» Lexic împrumutat din sfera cosmicului şi a naturii. Cuvântul-cheie este taină, redat metaforic prin „vraja
nepătrunsului ascuns, adâncimi de întuneric, sfânt mister, întunecata zare, ne-nţelesuri şi mai mari, taina”.
 Opoziţia lumină – întuneric, accentuează simbolic relaţia cunoaştere poetică şi cunoaştere logică.
c) la nivel prozodic:
 Poetul îşi realizează discursul liric exclusiv în vers liber. Alcătuită din douăzeci de astfel de versuri,
poezia are un ritm interior care se desfăşoară în funcţie de gândirea abruptă a poetului.

Dacă pentru T. Arghezi poezia însemna ,,cuvinte potrivite” de un artizan al cuvântului, care
contopeşte ,,slova de foc” (inspiraţia) cu ,,slova făurită” (meşteşugul), B. plasează în centrul universului eul
creator care îi protejează misterele, în timp ce creaţia poetică este o cale de cunoaştere luciferică.