Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Modernismul s-a manifestat la inceputul secolului al XX-lea ca forma a spiritului novator in

arta si in cultura, opunandu-se, astfel, traditionalismului. Modernismul literar cuprinde, in sens
larg: simbolismul, expresionismul si avangarda.Termenul modernism a fost impus, la noi, de E.
Lovinescu, mentorul grupării şi al revistei Sburătorul (1919), care a sustinut sincronizarea
literaturii romane cu cea occidentala.

Pornind de la “mutații estetice” lovinesciene, generatia interbelică a poetilor modernisti

cultiva o lirica metafizică, reflexivă, a eului măcinat de trăiri contradictorii, precum şi libertatea
prozodică. Expresivitatea şi ambiguitatea limbajului poetic se realizează, în textele
moderniştilor, îndeosebi, prin metafore originale, insolite, cu inepuizabile posibilităţi de
interpretare.

Lucian Blaga, unul dintre cei trei mari reprezentanţi ai modernismului poetic interbelic, alături
de Tudor Arghezi şi de Ion Barbu, este şi creatorul unui univers filozofic original, care stă la
baza liricii sale.

Un concept al filozofiei lui Blaga este „Cunoaşterea”. Autorul o distinge pe cea „paradiziacă”,
adică raţională, a omului de ştiinţă care urmăreşte să lămurească aspectele lumii
înconjurătoare, în felul acesta distrugându-i tainele, de cea „luciferică”, a artistului, care
protejează misterele, astfel, amplificându-le. De asemenea, Blaga asociază celor două
„cunoașteri” metaforele „plasticizantă” şi „revelatorie”. Prima inlocuieste expresia directa,
fiind o simpla substituire a limbajului denotativ cu limbajul figurat, in timp ce metafora
revelatorie are drept rol imbogatirea sensurilor, anularea intelesului obisnuit, revelarea si
potentarea unui mister. Aceste idei sunt evidenţiate, îndeosebi, în cunoscuta artă poetică „Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii” care deschide volumul de debut „Poemele luminii” (1919).

Titlul poeziei, reluat în incipit, conţine o metaforă revelatorie a universului imaginat ca o

„corolă” uriaşă alcătuită nu din petale, ci din „minuni”, adică din mistere, astfel anticipând tema
cunoașterii. De asemenea, titlul anunță caracterul subiectiv (reflexiv) al lirismului, prin
pronumele personal „eu” (reluat de cinci ori pe parcursul poeziei) şi prin verbul negativ la
persoana I „nu strivesc”.

Astfel, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se încadrează în lirismul de tip
subiectiv. Subiectivitatea limbajului poetic rezultă din tonul confesiv, al “autocomunicării”,
întreținut de mărcile, foarte frecvente, ale eului liric: verbele la persoana I nu strivesc, nu ucid,
sporesc, îmbogăţesc; pronumele personal eu, adjectivul pronominal posesiv mea

În prima secvenţă lirică, verbele sinonime „nu strivesc” şi „nu ucid”, se raportează la „tainele /
ce le-ntâlnesc în calea mea”. Astfel, se exprimă opţiunea creatorului pentru „cunoaşterea

1
luciferică”. Aceste taine sunt relevate printr-o enumeraţie de simboluri metaforice: “flori”,
„ochi”, „buze”, „morminte”. „Florile” sunt expresia frumosului, a naturii, a vieţii; „ochii”
simbolizează cunoaşterea; „buzele” - rostire şi sărut, deci iubire, iar „mormintele” - taina
morţii, destinul postum.

Următoarea secvenţă lirică se bazează pe mai multe opoziţii semantice. Prima este
reprezentată de structurile poetice “lumina altora” (metaforă a „cunoaşterii paradizicace”) şi
„lumina mea” (metaforă a „cunoaşterii luciferice”). O altă opoziţie se realizează între verbele
“sugrumă” şi „sporesc”, care exprimă consecinţele celor două tipuri de „cunoaştere”. Astfel,
verbul „sugrumă”, sinonim cu „ucide”, „distruge”, exprimă apropierea de tainele lumii prin
raţiune, cu mijloacele omului de ştiinţă, în vreme ce verbul la persoana I „sporesc”, cu sensul
„nuanţez”, „amplific”, defineşte atitudinea artistului.

Urmează o comparaţie amplă a atitudinii artistului cu imaginea enigmatică a lunii care, în mod
paradoxal, prin lumina ei, „nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii”.
Altfel spus, luminozitatea difuză a astrului nocturn nu identifică obiectele aflate sub propriile-i
raze, ci le dilată contururile, dându-le forme nebănuite, misterioase.

Ultimele două versuri ale poeziei alcătuiesc un enunţ cauzal: “căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi
buze şi morminte”, prin intermediul căruia Creatorul îşi mărturiseşte sentimentul ce stă la
baza opţiunii sale pentru „cunoaşterea luciferică”: iubirea faţă de tainele lumii.

Opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o poezie modernistă prin temă, prin
procedeele artistice inedite, prin libertatea prozodică. Tema cunoaşterii nu doar că este de
natură filozofică, ci şi tratată într-o manieră cu totul nouă, originală, de către un poet – filozof.
Metaforele – corola de minuni a lumii, vraja nepătrunsului ascuns, adâncimi de întuneric, largi
fiori de sfânt mister sunt insolite. De asemenea, simbolurile misterelor – flori, ochi, buze,
morminte – sau cel al cunoaşterii – lumina –, comparaţia amplă care alcătuieşte o secvenţă
lirică distinctă dau expresivitate şi originalitate limbajului poetic blagian.

Autorul ignoră, în spirit modernist, toate convenţiile prozodice. Versurile din „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” nu se supun schemei clasice, fiind albe, deci fără rimă şi inegale, cu
un ritm interior. Tehnica ingambamentului, minuscula folosită la începutul majorităţii
versurilor contribuie, de asemenea, la încadrarea poeziei în direcţia modernistă.

În concluzie, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” sintetizează ideile filozofice ale omului
comun, cuprinse în Trilogia cunoaşterii. Este este o autobiografie lirică, deoarece exprimă
concepţia lui Blaga despre lume şi despre eul creator, precum şi o viziune inedită asupra lumii.
Prin acest text poetul atrage atenția asupra tainelor din jurul nostru, precum și asupra modului
în care le putem percepe: fie judecându-le, găsindu-le un rost logic, fie bucurându-ne de
frumusețea lor, fără a încerca să le descifrăm

2
3