Modernismul interbelic

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

I.Încadrarea într-o perioadă, într-o tipologie, într-un curent literar

În poeziile sale, precum și în intervențiile teoretice, Lucian Blaga dezvoltă o concepție nuanțată a
ideilor expresioniste europene. Cunoașterea și creația devin constantele liricii lui Blaga, iar arta poetică
"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", așezată în fruntea volumului de debut – "Poemele luminii"
(1919) -, devine un program atât al expresionismului poetului, cât și al descoperirii modernismului în
poezia românească. Este o poezie despre rolul poetului, configurând și o anumită concepție despre
poezie.
Viziunea poetică blagiană despre lume se circumscrie orizontului misterului. Misterul este
conceptul central atât al operei filosofice, cât și al celei poetice. Între filosoful și poetul Lucian Blaga
există o circulație a conceptelor. Din punct de vedere filosofic, pentru Blaga există două modalități de
cunoaștere, de raportare la mister: cunoașterea luciferică, potențatoare a misterului, și paradiziacă,
aceasta încercând să descifreze misterul. Cunoașterea se articulează pe două tipuri de metafore:
plasticizante și revelatorii. Metaforele plasticizante apropie fapte, idei, care aparțin lumii reale fără să
aducă un plus de semnificație. Metaforele revelatorii scot la iveală misterul din fapte, lucruri, idei.
Cunoașterea luciferică își asociază metafora revelatorie, iar cunoașterea paradiziacă pe cea plasticizantă.
Ideile teoretice și filosofice se regăsesc în lucrarea "Cunoașterea luciferică", integrată în "Trilogia
cunoașterii". Ele își găsesc corespondența, în plan poetic, în poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii", un text care surprinde relația poet-lume și poet-creație din perspectiva unei estetici moderne.
Viziunea asupra lumii, intelectualizarea emoției, influențele expresioniste, imaginarul poetic puternic,
ambiguitatea stilului și metaforismul sunt trăsăturile liricii moderne blagiene.
II. Tema ilustrată cu două idei/figuri de stil/imagini artistice
Tema poeziei este cunoașterea evidențiată prin metafora revelatorie a luminii. Astfel poezia se
construiește pe relația de opoziție dintre "lumina mea" și "lumina altora". Prima este un reflex al
cunoașterii luciferice, sugerând imaginația creatoare care sporește tainele lumii ("așa îmbogățesc și eu
întunecata zare/cu largi fiori de sfânt mister"). Cea de-a doua relevă parțial misterul existenței, la care
avem acces prin intermediul rațiunii, prin experiențe concrete, sugerând cunoașterea paradiziacă. Titlul
transcrie o primă semnificaţie a volumului de debut; „Omul este existenţă întru mister şi revelare”.
Omul nu distruge misterul, ci îl potenţează („filosofia misterelor potenţate”). „Câteodată, datoria
noastră în faţa unui mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult încât să-l prefacem într-un
mister şi mai mare”(Lucian Blaga). Elementul paratextual (titlul) este reluat în incipitul poeziei și
conține o metaforă revelatorie. Simbol al perfecțiunii, corola poate exprima lumea infinită, ideea de
frumuseţe a lumii, taina sau misterul universal. În mitologia veche orientală i-ar corespunde lotusul cu o
mie de petale.
III. Elemente semnificative de construcție a textului liric (titlu, relații de opoziție și de simetrie,
tropi/figuri semantice, imaginar poetic, elemente de prozodie, incipit, simbol, motive literare)
Poezia este un monolog liric sau o confesiune a eului liric. Imaginarul poetic este organizat în
trei secvențe poetice, figura semantică dominantă fiind metafora revelatorie. Prima secvență se referă
la raportul dintre eul liric şi univers în ceea ce priveşte actul creaţiei: „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea/în ochi, în flori, pe buze şi morminte”.
Agentul cunoaşterii este eul liric, care îşi face simţită prezenţa în text prin câteva mărci lexico-
gramaticale: pronumele personal, persoana întâi singular „eu”, adjectivul pronominal posesiv „mea” şi

1 Modernismul interbelic. Lucian Blaga

verbe la persoana întâi singular „nu strivesc”, „nu ucid”. Astfel tipul de lirism corespunzător poeziei
este cel subiectiv. Verbele care denumesc acţiunea eului liric („nu strivesc”, „nu ucid”) conturează
ideea de protejare, de negare a distrugerii. Metafora „calea mea” transcrie un destin poetic asumat.
Metafora constituită prin enumeraţie, „ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”, reprezintă pragul dintre
lume şi Necunoscut. Florile sunt elementul vegetal, forţa regenerativă, dătătoare de nou, simbol al
vieţii. Ochii sunt oglinda sufletului, simbol al cunoaşterii, dar şi o poartă de intrare în absolut. Buzele
numesc iubirea prin sărut, dar şi expresia sonoră a gândului prin rostire. Mormintele sunt un simbol al
marii treceri sau a sorţii efemere a omului pe pământ.
Condiţia „altora” – filosofii raţionalişti – descoperind pe calea logicii tainele Universului este
surprisă în a doua secvență. „Lumina altora” numeşte cunoaşterea paradiziacă; ea presupune limitare,
frânare a aspiraţiilor, construire a unui univers închis: „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi
de întuneric”. Acţiunea lor se dovedeşte a fi brutală, anulând şansa unei noi creaţii.
Prin opozițe, în secvența a treia este prezentată detaşarea netă a eului liric de alţii. „Lumina mea”
numeşte cunoaşterea luciferică; ea trece dincolo de graniţe: „dar eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină”. Se stabileşte o antiteză între cele două tipuri de cunoaştere prin folosirea conjuncţiei adversative
„dar” şi prin negaţii: „nu ucid”, „nu strivesc” / „sugrumă”. Un vers central de numai două silabe, „dar
eu”, situează eul poetic, agentul cunoaşterii, în centrul acestui imens ansamblu al tainelor.
Motivul luminii în poezia lui Blaga are mai multe semnificaţii: conştiinţă, creativitate, mister, iubire.
„Eu cu lumina mea” poate fi o reprezentare a cuplului uman care contribuie el însuşi prin misterioasa
forţă de atracţie a dragostei la sporirea tainelor lumii, dacă avem în vedere că aceeaşi sintagmă, „lumina
mea”, era folosită în poezia "Izvorul nopţii" pentru fiinţa iubită: „ Aşa-s de negri ochii tăi,/Lumina
mea”. De altfel, în scrisorile adresate Corneliei Brediceanu, Lucian Blaga îşi numea viitoarea soţie
„lumina mea”.
Motivul lunii se regăseşte în versurile: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/nu micşorează, ci
tremurătoare/măreşte şi mai tare taina nopţii”. Acest motiv, care domină universul eminescian, este şi
aici factor potenţator de mister şi de cunoaştere, cu aceeaşi forţă de cuprindere orientată de această dată
nu spre orizontul cosmic, infinit al aştrilor, ci spre tainele profunde din infinitul mic, de foarte aproape,
materializate simbolic „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Cunoaşterea eului poetic e raportată la
lumina lunii, ceea ce ar sugera indirect o opoziţie cu lumina soarelui, a raţiunii, a logicii. Lumina lunii
este „tremurătoare”: tremurul este un atribut al fiinţei, cunoaşterea fiind o trăire interioară, subtilă,
discretă (tremurul vine din interior). Corespondentul verbului care numeşte acţiunea lunii, „măreşte”,
este, în plan uman, verbul „îmbogăţesc”. „Întunecata zare” este o metaforă revelatorie a
Necunoscutului, iar „largi fiori de sfânt mister” o metaforă ce oglindeşte intensitatea trăirilor sufleteşti,
puternica vibrare a umanului în mijlocul miracolelor firii şi al frumuseţilor lumii.
În final, eul liric își motivează crezul poetic prin sentimentul de iubire. Eul liric sporeşte misterul
prin lumina sa comparată cu o forţă cosmică, primară, creatoare, lumina lunară. Eul oficiază el însuşi un
act de creaţie, complementar creaţiei originare, săvârşite sub semnul exploziei de lumină. Întunericul
este la Blaga, ca şi la romantici, materia din care se naşte, prin lumină, lumea (poezia "Lumina"), dar şi
sursa unei inepuizabile inspiraţii poetice, cultivată şi menţinută prin iubire, „căci eu iubesc/ şi flori şi
ochi şi buze şi morminte”. Blaga respinge versificația/prozodia tradițională descoperind inovațiile
prozodice moderniste – măsura variabilă (de la două la treisprezece silabe) și tehnica ingambamentului.
[Din cele două componente ale sale – ars (mesteșug) și poetica (regulile creației) – accentul cade, în
cazul lui Blaga, pe ultima. Așa că până și forma devine pentru poet tot o metaforă revelatorie.]
În concluzie, creaţia blagiană este un mijlocitor între eu (conştiinţa individuală) şi lume.
Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esenţa lumii.

2 Modernismul interbelic. Lucian Blaga