Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Lucian Blaga

Cerință: Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularitățile

unui text poetic studiat aparținând lui Lucian Blaga.
 Încadrarea într-un curent/mișcare literară (două trăsături)
Modernismul este un curent literar care a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea și s-a
dezvoltat în literatura română la începutul secolului al XX-lea, în opoziție cu tradiționalismul.
Eugen Lovinescu este cel care introduce termenul de modernism în literatura română, fiind
teoretician al acestui curent literar. Principiul sincronismului, promovat de Eugen Lovinescu
prin cenaclul și revista ,,Sburătorul”, presupune acceptarea schimbului de valori între diferite
culturi (care nu trebuie înțeles ca o simplă imitare a altor valori, ci ca o modalitate de
îmbogățire a fiecărei culturi).
În spațiul literar românesc, modernismul s-a manifestat prin trecerea de la o literatură
preponderent rurală, la o literatură inspirată din mediul citadin, prin intelectualizarea poeziei
și adoptarea unor formule lirice moderne (tehnica ingambamentului).
Poet al cugetării filosofice, cântăreț al iubirii și al frumuseții naturale, al spațiului
mioritic, în care sunt adânc înfipte rădăcinile creației sale poetice, creator de imagini poetice
de o originalitate și adâncime incontesatabilă, Lucian Blaga a văzut în poezie una din căile de
relevare a misterelor, prin intermediul intuiției, al inspirației poetice, exprimând ceva din
zonele abisale ale sufletului uman. Pentru Blaga, realitatea creației este misterul, farmecul,
inefabilul, care se cere prelungit, eternizat.
Poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, cu care se deschide volumul de
debut ,,Poemele luminii” (1919), ar putea fi considerată reprezentativă pentru întrega creație
poetică a lui Blaga. Poezia se înscrie în seria artelor poetice moderne din perioada
interbelică, alături de ,,Testament” de T. Arghezi și ,,Joc secund” de I. Barbu.
Poemul, de inspirație filosofică, este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă crezul
artistic, viziunea despre artă, despre lume și despre posibilitatea cunoașterii lumii din
perspectivă filozofică. Ideile poetice vor fi enunțate teoretic și sistematic în
lucrarea ,,Cunoașterea luciferică” din 1933, volum integrat ulterior în ,,Trilogia cunoașterii”.
În ”Trilogia cunoașterii” vorbește despre o”dualitate” a cunoașterii. Cunoașterea poetică este
o cunoaștere luciferică și are drept scop potențarea misterelor.

 Comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului

Tema poeziei o reprezintă cunoașterea lumii care, în planul creației, este posibilă doar
prin iubire. Rolul poetului este de a spori tainele lumii, de a le intensifica prin trăirea
interioară, fără a încerca să le explice.
Primul vers al poeziei , care repetă titlul, ””Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”,
cuprinde o metaforă memorabilă , una dintre cele mai frumoase din poezia românească: ”Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii / și nu ucid / cu mintea, tainele, ce le-ntâlnesc / în calea
mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte.” Lumea poeziei lui Blaga, o lume imaginară, un
univers interior constituit din aspitrațiile cele mai profunde ale ființei, trebuie ocrotită. Din
intenția poetului de a nu strivi, a nu ucide, a nu sugruma și a nu lumina necruțător misterul se
nasc atributele lumii ce devine ”o corolă de minuni”, o uriașă floare cu neasemuite petale,
asemenea florii de lotus, palpitând de taine, de splendori ascunse în natură, ”flori”, în oameni ,
”ochi”, în cuvinte, în sărut,, ”buze”, și în moarte, ”morminte”. Enumerarea în final a cestor
temeni prin ”și” solicită receptarea individuală a fiecărui termen: ”și flori și ochi și buze și
morminte”. În viziunea lui Blaga, universul are o alcătuire armonioasă, elementele lui
cufundându-se într-o enigmă de nepătruns, ”ascunsă / în adâncimi de întuneric”. Realitatea
absolută a lumii esre, pentru Blaga, o substanță magică, taină, ”sfânt mister”, existent în tot
universul. Enumerarea atributelor lumii sugerează o ordine crescândă a elementului de mister
cuprins în ele. Metafora din titlu se amplifică treptat, pe parcursulul poeziei, relevând alte căi
de adâncire a misterului: taine, vraja nepătrunsului ascuns, adâncimi de întuneric, întunecata
zare, largi fiori de sfânt mister, taina nopții. În imagini plastice de o deosebită frumusețe și
gingășie, acestea traduc vibrațiile sufletului poetului.
Cea de-a doua metaforă, ”vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric”,
completează, cu o dimensiune de adâncime, vizunea poetului asupra lumii. Întocmai precum
cercul completitudinii ființei și al universului, yin și yang, conține lumină și întuneric, noapte
și zi, ființa umană n-ar putea exista fără ca orizontul său spiritual să fie o continuă așteptare, o
profundă și vastă căutare a sensului dumnezeirii, a ceea ce conferă semnificație întregului
univers. Aceasta nu se poate realiza fără mister, fără taină, fără sentimentul participării la ceea
ce este sacru, sfânt. Sensul acestei metafore este implicat în cealalată, ”corola de minuni a
lumii”, ceea ce presupune o rădăcină, o esență a frumuseților și splendorilor universului, ”în
adâncimi de întuneric”, precum o mărturisea atât de gingaș, de profund, de trist, Blaga într-o
altă poezie a sa: ”Nu știi că numa-n lacuri cu noroi la fund cresc nuferi?” (”Vei plânge mult
ori vei zâmbi?”). Lumea fenomenală, aparentă are pentru Blaga un fond absolut, o substanță
nepieritoare, ”difuză”, accesibilă doar intuiției, imaginației. Ea nu poate fi cercetată cu
privirea scrutătoare a minții, pentru că îi pare poetului ca o lume interioară, un cosmos aflat
într-o penumbră lunară, pe care îl descoperă pe cale poetică și totodată afectivă.
Poem cu implicații filosofice, prin confesiune lirică, ”Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii” afirmă superioritatea cunoașterii poetice, intuitive, luciferice, față de cea rațională,
cunoașterea paradisiacă, printr-o metaforă ”lumina mea” și prin comparația dezvoltată cu
razele albe ale lunii care măresc și mai tare taina nopții: ”Lumina altora / Sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns / În adâncimi de întuneric / Dar eu, / Eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină – ”. Lumina altora risipește misterul, aruncă o lumină necruțătoare asupra universului,
micșorând valoarea ființelor vii, a elementelor ce alcătuiesc universul, pe când lumina
poetului ocrotește, nu vatămă, nu ucide, nu dezvăluie pe de-antregul frumusețea și misterul
existenței. Lumina, ca simbol al al cunoașterii, exprimă deopotrivă, cunoașterea superficială,
pozitivistă, a altora și propria cunoaștere poetică. Din multitudinea de semnificații simbolice,
ea are aici sensul de cunoaștere, înțelegere sau inteligență. ”Lumina altora” corespunde
înțelegerii raționale, în opoziție cu ”lumina mea” simbol al revelațiilor extraraționale,
transcendente. Termenul al doilea al antitezei ”eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”, are
semnificația cea mai profundă, anticipează și include în sine întreaga teorie a ”misterelor
adâncite” și ”minus-cunoașterea”. Aceasta din urmă evoluează de la ”ne-nțeles” la ”ne-
nțelesuri și mai mari”, proces invers față de cel pe care-l traversează ”lumina altora”, care nici
nu poate evolua, de fapt, având o natură statică, finită, lipsită de simboluri, de implicații. Prin
”lumina mea” poetul găsește o cale de menținere și de sporire a frumuseții și face aceasta
fiindcă a înțeles rostul tainelor. Poetul devine astfel adevătratul iubitor de frumusețe,
frumusețe care izvorăște din cunoașterea pornită din adevărata iubire.
Raportul de opoziție se realizează prin alternanța pronominală ”eu-alții” și conjuncția
adversativă ”dar”. Prezentul verbelor este un prezent etern, sugerând ideea de adevăr
transcendental, etern, prezentul liric. Blaga face din lumină metafora substanței absolute a
universului, dându-i un sens ontologic, în acord cu semnificația generală a liricii lui, în în
locul unuia pur cognitiv. Structura antitetică marcată prin termenii principali este adâncită
prin distribuția verbelor. În propozițiile în care subiectul este ”eu”, verbele predicative sunt:
”nu strivesc”, ”nu ucid”, ”nu sugrum” (subînțeles) și ”sporesc”, ”îmbogățesc”, ”iubesc”.
Pentru ”lumina alora” există un singur verb predicativ: ”sugrumă”, dar prin asociații
subînțelese i se pot atașa și altele: ”strivește”, ”ucide”, ”nu sporește”, ”nu îmbogățește”, ”nu
iubește”.
Este evident că acțiunile exprimate de verbe reprezintă expresia metaforică a efectelor
cunoașterii asupra spațiilor necunoscute. Cunoașterea logică suprimă, ”sugrumă vraja”,
cunoașterea poetică, dimpotrivă, ”sporește” fiorul concret al necunoscutului, proiectând în
misterele lumii un înțeles, un sens inefabil, care aparține poeziei. Este postulat adevărul
conform căruia gândirea mitică, în artă, prin intermediul metaforei, asigură ”închiderea în sine
a unui mister esențial”.
Blaga devine creatorul unor imagini neașteptate, revelatoare, cu o putere unică de a
transmite idei prin capacitate de plasticizare a acestora, de a transmite adevăruri abstracte prin
forme concrete, imaginile de ordin intelectual fixându-se prin comparație cu un termen din
lumea materială.
Aspectul liber al versificației se datorează ritmului interior care se desfășoară în
funcție de gândirea abruptă, ritmată a poetului. Blaga și-a ales acest acest tipar de vers dintr-o
necesitate adâncă, ca fiind cea mai adecvată formă a modului său de exprimare poetică,
murmur al spiritului în fața unor repetate uimiri. Remarcăm, de asemenea, tehnica
ingambamentului, procedeu prozodic specific blagian, de continuare a versului în versul
următor.
În reprezentările sale, Blaga așează întotdeauna un plan filosofic secundar, și în această
privință Blaga se face un demn urmaș al lui Eminescu. Fiecare descriere, mărturisire, notare a
unei stări de spirit încearcă relevarea unei idei, lirismul său fiind în mod esențial reflexiv.
”Omul trebuie să fie un creator, de aceea eu renunț cu bucurie la cunoașterea absolutului”,
mărturisește Blaga.

 Analiza a două elemente de compoziție/limbaj

 Concluzia