SUBIECTUL AL III-LEA

CAMIL PETRESCU
Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război

Cerința:
Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți
particularităţi ale unui text narativ studiat, aparținând lui Camil Petrescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ ales într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ ales;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru
textul narativ ales (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit,
final,tehnici narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă,
registre stilistice)

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“, apărut în anul

1930, se încadrează, prin tematică, structură și perspectivă narativă, tendinței moderniste
promovate de cenaclul „Sburătorul“, condus de criticul literar Eugen Lovinescu, aceea de
a se trece, în literatura română, de la romanul rural la romanul citadin, într-o necesitate
de sincronizare cu spiritul veacului și cu experiențele literare europene.
Camil Petrescu însuși observa, într-o dezbatere asupra romanului (eseul „De ce
nu avem roman“, 1927), că e necesar ca literatura să împărtășească o problematică mai
profundă, drame mai puternice decât temele provinciale și rurale ale literaturii
anterioare. Totodată, scriitorul pune în discuție tehnicile narative ale romanului
tradițional și militează, în studiul „Noua structură și opera lui Marcel Proust“ (1934),
pentru concepte moderne promovate în propriile romane: autenticitatea, prin inserarea
jurnalului în desfășurarea epică, vocea auctorială fiind la persoana întâi, a
personajului-narator; substanțialitatea, prin descrierea prezentului mental, așezare a
eului narator în centrul existenței; memoria involuntară și fluxul conștiinței:
anticalofilia, negarea stilului frumos, căutat, inautentic, propriu romanului tradițional.
În funcție de aceste repere teoretice, se construiește un roman cu o perspectivă și
tipologie narativă complexă, care prezintă drama intelectualului, în relație cu două
experiențe copleșitoare, iubirea și războiul, corespunzătoare celor două părți ale
operei.
După tematică, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ este roman
citadin, cu o problematică acută, vizând puternice drame existențiale și de conștiință,
1
drama intelectualului, neputința de a se adapta la mediocritatea vieții cotidiene. Este,
totodată, un roman de dragoste, „romanul unui sentiment“ – gelozia, prin prezentarea
relațiilor dintre personajele principale, Ștefan și Ela Gheorghidiu. Prin partea a doua,
este un roman de război, care dă o viziune modernă asupra acestui dramatic fenomen
social și politic. Întrucât înfățișează societatea românească din primele două decenii ale
secolului al XX-lea, este un roman social, având ca teme secundare, unele chiar de
origine balzaciană, moștenirea (moștenirea unchiului Tache trezește invidii și dispute),
arivismul (Nae Gheorghidiu, îmbogățit prin zestre, este un fel de Stănică Rațiu din
„Enigma Otiliei“, de G. Călinescu), radiografierea mediilor citadine și mondene etc.
Un episod semnificativ pentru tematica romanului o reprezintă excursia la
Odobești, atunci când se declanșează criza de gelozie a lui Ștefan Gheorghidiu. În
timpul acestei excursii, Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume domn G.
(Grigoriade), care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant.
Compania insistentă a domnului G., așezarea Elei lângă el, la masă și în mașină,
gesturile familiare (mănâncă din farfuria lui, îi toarnă vin în pahar, comandă amândoi
clătite etc.) sunt ocazii de observație atentă și frământare interioară care provoacă
eroului o chinuitoare suferință: ,,în cele trei zile, cît am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav,
cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă.”
Începând din acest moment viața cuplului se desfășoară prin succesive
acumulări de tensiune, împăcări și despărțiri.
Un alt moment semnificativ pentru tematica romanului îl reprezintă finalul. Pe
front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Se întoarce acasă, în Bucureşti, o
percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta
la fel”. Găsește o scrisoare anonimă, prin care e avertizat că ,,nevasta dumitale te înșală ca
o târfă cu un individ Grigoriade", dar constată cu surprindere că nu-i pasă: „ sunt obosit,
mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”. Se hotărăşte să o părăsească lăsându-i totul:
„absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri. Adică
tot trecutul”. Finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, așa cum se întâmplă în
general în proza de analiză psihologică.
Un element de structură, semnificativ pentru romanul pus în discuție, se referă la
instanțele comunicării narative. Perspectiva narativă adoptată de scriitor este cea
subiectivă (focalizarea internă sau viziunea „împreună cu“) care aparține unui
personaj-narator, implicat în desfășurarea acțiunii. Naratorul nu știe mai mult decât
personajul (naratorul este egal cu personajul), relatarea faptelor făcându-se la persoana
I, prin evidențierea trăirilor protagonistului, ca reflex al unor evenimente exterioare,
trecute însă, prin reflectare la nivelul conștiinței, în plan secund. De aici rezultă toate
caracteristicile romanului subiectiv, esențial diferite de ale romanului obiectiv, dar și

2
mijloacele complexe de caracterizare, identificabile în tot cuprinsul textului, directă,
indirectă și mai ales autocaracterizare, accentuate și detaliate prin acuitatea analitică a
personajului-narator.
Un alt elelent de compoziție are în vedere relațiile spațiale și temporale. În
romanul subiectiv camilpetrescian, evenimentele nu sunt prezentate întotdeauna în
ordine cronologică. Compozițional, scriitorul apelează la un artificiu modern,
dizlocarea, incipitul romanului situându-se cronologic la începutul părții a doua, pentru
a se accentua caracterul subiectiv al relatării. Descoperim multe analepse (întoarceri în
trecut), care urmează fluxul conștiinței și relativizează timpul narativ. Spațiul își pierde
astfel, în romanul subiectiv, rolul predominant în constituirea cadrului acțiunii, devine
spațiu interior, supus determinărilor și oscilațiilor temporale ale memoriei involuntare.
În concluzie, prin formula narativă abordată în ,,Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război”, Camil Petrescu schimbă viziunea asupra unor teme, precum
iubirea și războiul, demitizând imaginea eroică, idilizată a frontului. El înfățișează, din
perspectiva combatantului, situațiile tragice produse de o strategie incompetentă,
sentimentul de frică exacerbat, ororile și absurdul războiului.