Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

C. Petrescu

APARIȚIE, ÎNCADRARE ÎN CURENT: Opera a aparut in 1930, după ce autorul a

modificat titlul inițial, „Proces verbal de dragoste și război” si se înscrie în categoria scrierilor
moderniste interbelice, prin intermediul sau trecandu-se de la romanul rural la cel citadin, din
necesitatea literaturii de a se sincroniza cu ,,spiritul veacului”, asa cum sustinea prin principiul
sincronismului initiatorul modernismului romanesc, Eugen Lovinescu.
De altfel, Camil Petrescu este cel care teoretizează noul roman, în studiul eseistic „Noua
structură și opera lui Marcel Proust” (1935), el susținând perspectiva proustiană asupra
literaturii, cu accent pe autenticitatea trăirilor, anticalofilism, memorie involuntară și durata
concretă a acțiunilor (timpul perceput subiectiv, care se poate contracta sau dilata).
De asemenea, romanul modern sau ionic renunță la omnisciență și ubicuitate, iar
obiectul analizat este chiar viața naratorului, expusă printr-un „ego” în care coexistă două straturi
psihice diferite: o personalitate comună și o alta existențială adâncă. Timpul preferat este
prezentul, pentru că el este adecvat memoriei involuntare, ceea ce atrage după sine renunțarea la
cronologia epică.
ALTĂ TIPOLOGIE: De asemenea, este roman psihologic:
● prin tema: mai intai, apare problematica intelectualului, a omului superior sau de
exceptie care se afla, la fel ca in poezia simbolista, intr-un conflict cu societatea incapabila sa-l
inteleaga, iar apoi dramele existentiale care marcheaza fiinta umana, iubirea si razboiul);
motivele care susțin tema sunt variate: orgoliul, gelozia, infidelitatea sau trădarea, căsătoria,
conștiința, polemica, principiul ideal sau idealismul, amintirea, confesiunea, camaraderia,
scrisoarea anonimă, dilema, androginul, despărțirea.
●prin conflict, mai ales prin cel de factura interioara: situarea meditatiei filozofice a
eroului intr-un spatiu al inadecvarii, asa cum se intampla si in ,,Jocul ielelor” sau ,,Patul lui
Procust”; în această ordine de idei, trebuie spus că în roman sunt dezbătute, respinse sau
anticipate idei filosofice din Kant, Hegel, Bergson, sau Proust; conflictul interior este completat
de cele exterioare (între Ștefan și Ela, între Ștefan și rudele sale, între Gheorghidiu și camarazii
de la popotă);
●prin protagonist: eroul este o constiinta problematizanta, un inadaptat superior, dominat
de setea de certitudine, un personaj care nu poate depasi stadiul teoriilor si al iluziilor, crezand,
in mod aproape schopenhauerian, ca lumea se modeleaza dupa vointa si modalitatea sa de
reprezentare);
●prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice precum procedeul memoriei
involuntare, autoanaliza, introspectia, memoria afectiva, perspectiva narativa relativizata,
,,faramitata”, anticalofilismul sau stilul impotriva scrisului frumos, dar si autenticitatea,
monologul interior si fluxul constiintei; majoritatea acestor tehnici si procedee sunt preluate de la
James Joyce, autorul romanului „Ulise”, si Marcel Proust, cunoscut mai ales pentru „In
cautarea timpului pierdut”.
PERSPECTIVA NARATIVĂ: Este roman subiectiv, naratiunea facandu-se la
persoana I, naratorul-personaj avand o perspectiva unica asupra evenimentelor narate, naratiunea
realizandu-se sub forma unei confesiuni a personajului principal, iar viziunea fiind ,,impreuna
cu”, homodiegetica, cu focalizare interna sau actoriala. În acest sens, se justifică intenția
autorului expusă în lucrarea teoretică mai sus amintită: „să nu descriu decât ceea ce văd, ce aud,
ce înregistrează simțurile mele. Aceasta este singura realitate pe care o pot povesti, realitatea
conștiinței mele, a conținutului meu sufletesc. Din mine însumi nu pot ieși, nu pot vorbi onest
decât la persoana I”. Astfel, romanul devine un lung monolog, realizat pe baza relatării și a
reprezentării, folosind digresiuni, analepse, acronie, dislocări temporale sau ordonări ale
evenimentelor în funcție de memoria afectivă a naratorului.
CRONOTOPUL: Desi este marcat de acronie si multe analepse care fac referire la
trecut, astfel conturand si caracterul retrospectiv al discursului epic, in roman se intrepatrund
doua tipuri de timp: timpul obiectiv (al realitatii, reprezentat de Primul Război Mondial) si
timpul subiectiv (al rememorarii, al iubirii), trairea evenimentelor reale, specifice frontului,
estompandu-se in favoarea trairii retrospective a iubirii, declansata prin memorie involuntara.
Tocmai de aceea scrierea poate fi considerata un „roman în roman”, asa cum spune Nicolae
Manolescu, pentru ca romanul iubirii este inserat in cel al razboiului, de aici artificiul
compozitional al intreruperii firului epic pentru a se relata ceva din trecut, intrerupere ce duce la
senzatia inceperii romanului chiar cu sfarsitul sau.
În ceea ce privește spațiul, există unul real, obiectiv, delimitat prin indici
specificiprecum Câmpulung, Dâmbovicioara, Valea Prahovei, București, dar și unul subiectiv, al
frământărilor și rememorărilor, reprezentat, printre celelalte, și de Constanța sau Odobești.
STRUCTURA: Opera este structurata in doua parti (ce corespund celor doua
„Cărți”) precizate inca din titlu: „Ultima noapte de dragoste” și „Întâia noapte de război” și 13
capitole. Cu exceptia primului capitol, prima parte este fictionala in intregime si reprezinta
rememorarea iubirii matrimoniale esuate, ea fiind corespunzatoare timpului narat si planului
trairilor interioare ale personajului, iar partea a II-a este construita sub forma jurnalului de
campanie al lui Gheorghidiu, pe baza jurnalului real de campanie al autorului, ea corespunzand
timpului nararii si planului exterior, al intamplarilor frontului. Cele doua parti sunt simetrice
din punct de vedere compozitional, fiecare avand cate 6 capitole cu titluri sugestive, cartea
prezentand insa si un epilog sub titlul ,,Comunicat apocrif”.
SEMNIFICAȚIA TITLULUI: Cele doua carti, ,,Cartea intaia” si ,,Cartea a doua”
prezinta cele doua experiente dramatice ale personajului, ele fiind sugerate prin metafora
,,noptii”, metaforă a timpului psihologic care apare de doua ori in titlu, in timp ce antiteza
„ultima”-„intaia” indica oscilarea personajului intre certitudine si incertitudine, reprezentand si
frontierele temporale ale analizei careia ii sunt supuse cele doua trairi. Astfel, titlul indica mai
intai tematica scrierii, iubirea si razboiul, insa se constituie, prin abordarea vizibila a antitezei, si
intr-o atitudine polemica vizavi de literatura de senzatie, cea apartinand romantismului.
INCIPITUL: Ne prezinta cu precizie realista cronotopul si ne introduce personajul:
„În primavara anului 1916”, când Ștefan Gheorghidiu, proaspat sublocotenent rezervist, este
concentrat pe Valea Prahovei, el participând la fortificarea acesteia „între Bușteni si Predeal”,
cu putin timp înainte de începerea Primului Război Mondial. Incipitul aduce in prim-plan, asa
cum am prezentat mai sus, un artificiu compozitional, pentru ca actiunea primului capitol este
posterioara intamplarilor relatate in restul „Cartii întâi”.
FINALUL: În finalul romanului este readus in prim plan Stefan, care se intoarce
ranit de pe front pentru a fi spitalizat la Bucuresti, acolo unde va primi o atentie deosebita din
partea Elei, care se arata extrem de grijulie. Atitudinea sa este una indiferenta, nimic nu-l mai
supara, pentru ca o privea ,,cu indiferenta cu care privesti un tablou”. Scrisoarea anonima
primita acasa, in care era instiintat ca Ela il insala cu Gregoriade, nu-i mai produce framantari
interioare, el fiind constient ca oricand ar fi putut ,,gasi alta la fel”.
 Desi candva era capabil sa devina criminal pentru ,,femeia asta”, sub influenta crunta a
razboiului, Stefan devine extrem de indolent, semn ca relatia lor trebuia sfarsita. De aceea ii scrie
Elei un mesaj de despartire, anuntand-o ca-i va lasa si ,,tot trecutul”, adica amintirile, casele,
banii, cartile, obiectele de pret, lucrurile personale, tot ce e in casa. Sfarsitul operei este unul
deschis, pentru ca cititorul ramane sa raspunda la urmatoarea intrebare: A fost sau nu a fost
inselat Gheorghidiu? Aceasta se intampla cu atat mai mult ca cat Gheorghidiu, desi nu a
capitulat in fata razboiului, este pe pozitia de a capitula in fata iubirii, el afirmând: „sunt obosit,
mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”.
SURSE DE INSPIRATIE: Romanul este construit pornind de la o sursă
autobiografică: jurnalul de campanie al autorului din timpul Primului Război Mondial. În vara
anului 1916, conform autobiografiei scriitorului, tânărul Camil Petrescu, în vârstă de 22 de ani,
este chemat la oaste, atunci când România a intrat în război alături de Antanta.
Mai întâi figurează la Regimentul 4 de marş şi trece prin cele mai grele experinţe. În
această încercare, scriitorul, care îmbrăcase hainele sublocotenentului de rezervă, fraterniza cu
ostaşul de rând. Trăia simultan o dublă dramă, a sa şi a tuturor. Singura compensare era de a
cunoaşte totul până la capăt, oricât de mare ar fi riscul. În 1917, în timpul unui bombardament
german îşi pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viaţă. Cade prizonier în
mâna nemţilor şi ajunge într-un lagăr unguresc, iar un an mai târziu este eliberat, şi, fiind socotit
mort, întâmpină mari dificultăţi, la Bucureşti, în anularea actului de deces.
În aceasta ordine de idei, personajul Ștefan Gheorghidiu este vazut drept un
„alter ego” al autorului, însă, spre deosebire de Camil Petrescu, a carui esentiala calitate este
doar dorinta de a cunoaste, de a trai, de a experimenta, personajul sau este si un adevarat
orgolios: iubirea lui, care devine un proces de autosugestie, se nascuse atat din admiratie si
duiosie, cat, mai ales, din orgoliu care, dupa propria marturisire, ,,a constituit baza viitoarei mele
iubiri”; tot din orgoliu, tanarul idealist incearca sa o modeleze pe Ela dupa propriul tipar de
idealitate, ceea ce favorizeaza esecul.
Asemeni creatorului sau, care traia in realitate drama razboiului, protagonistul romanului,
Stefan Gheorghidiu, este intelectualul angrenat in puternice drame existentiale si de constiinta. El
se incadreaza perfect intr-o societate ,,in care problemele de constiinta sunt posibile”, asa cum
insusi autorul afirma. Trecerea de la romanul rural la cel citadin a fost facuta, asadar, printr-un
personaj reflexiv, lucid, autoanalitic si hipersensibil, „printr-o fire excesiv de șovăitoare”, asa
cum el insusi se prezintă, care nu este altceva decât transpunerea ficțională a lui Camil Petrescu.
Autorul ajunge astfel sa descrie realitatea propriei constiinte, cel putin in privinta razboiului
(iubirea apărând pe bază de fictiune).
ACȚIUNEA: Întreaga actiune a romanului se concentreaza pe evolutia personajului
de tip filosof, idealist si insetat de absolut, care parcurge doua experiente ,,definitive”
pentru formarea sa ca om, experiente anuntate inca din titlu: iubirea si razboiul. Legatura
dintre cele doua teme ale romanului este facuta prin prezenta aceleiasi constiinte narative, a
aceluiasi erou, existenta sa fiind parcursa in paralel atat in timp obiectiv, in timpul nararii
(prezentul frontului), cat si in timp subiectiv, adica in timpul narat (istoria relatiei dintre Stefan si
Ela).
Personajul este astfel construit incat sa traiasca doua etape existentiale crunte: criza
matrimoniala care duce la destramarea cuplului si cea a razboiului care-l situeaza intr-o stare de
,,lunga deznadejde”. Prin autenticitatea trairilor si verosimilitatea faptelor, similar lui N.
Manolescu, putem afirma ca ,,naratorul poate fi un personaj in carne si oase, cu biografie si
psihologie proprie”. În plus, acțiunea urmeaza firul dictat de memoria afectiva a eroului.
 STILUL: Se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, simplitate, utilizarea unei
fraze scurte și nervoase, adoptarea unei strategii narative analitice și intelectualizate. Pentru ca
autorul are credinta ca intr-o opera literara subiectul trebuie sa se bazeze pe o relatare precisa si
concisa, „ca intr-un proces-verbal”, stilul adoptat este cel modern, specific autenticitatii,
respectiv stilul anticalofil. Autorul respinge „scrisul frumos” pe care il considera „opus artei”
pentru ca acesta este capabil sa creeze artificialitate si un „mod neautentic de a vorbi”, asa cum
remarca si Nicolae Manolescu in „Arca lui Noe”.
SUBIECTUL OPEREI: In primul capitol al romanului, ,,La Piatra Craiului, in
munte”, ne este prezentat protagonistul, potrivit jurnalului de front, ca proaspat sublocotenent
rezervist intr-un regiment de infanterie, in primavara lui 1916, el contribuind la ridicarea
fortificatiilor de pe Valea Prahovei.
In aceste conditii, dupa o prezentare ironica a armatei romane din punct vedere al
pregatirii pentru razboi, ne este prezentata scena de la popota, unde 14 ofiteri discutau asupra
unui eveniment mult mediatizat in presa, si anume achitarea de catre tribunal a unui barbat din
inalta societate care-si ucisese sotia surprinsa in flagrant delict de adulter.
Reprezentand si intriga romanului, aceasta scena aduce in atentia cititorului una dintre
modalitatile specifice romanului modern, si anume relativismul. Dezbaterea aprinsa duce la
aparitia unor polemici, ofiterii avand puncte de vedere diferite care sunt corelate cu trasaturile lor
fizice si morale. Prin acest episod sunt evidentiate cateva opinii (ex: cea a capitanului Dimiu,
Corabu, Floroiu), foarte importanta pentru actiunea ulterioara a romanului fiind cea a lui
Gheorghidiu.
Astfel, spre deosebire de camarazii sai, care discuta cu obiectivitate, fara implicare
afectiva, eroul nostru diseca situatia conform propriilor sale trairi, de aici rabufnirea sa
sufleteasca, al carei rezultat este afirmatia ,,Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte
unul asupra celuilalt”, pentru ca iubirea pentru Gheorghidiu este ,,mai curand un proces de
autosugestie”. Aceasta afirmatie releva nivelul superior la care este conceputa dragostea in
conceptia tanarului ofiter.
La sfarsitul acestui capitol aflam despre dorinta sa de a obtine o permisie pentru a pleca la
Campulung s-o vada pe Ela, permisie neîngaduita de superiorii sai, drept care se gandeste sa
dezerteze, desi, in cele din urma, n-o face.
Incepand cu capitolul al doilea, ,,Diagonalele unui testament”, care reprezinta si
intriga vietii familiale a lui Gheorghidiu, si pana in ultimul capitol al primei parti, capitolul al
saselea, intitulat ,,Ultima noapte de dragoste”, prin intermediul procedeului proustian denumit
memorie involuntara, eroul este prezentat in timp subiectiv, adica in timpul narat, el fiind
actant al unei experiente de cunoastere, iubirea. Concepția aceasta vine din credința autorului
care susține ca arta are scop gnoseologic, ea sta la baza cunoasterii, credinta fiind imprumutata
si eroului sau care are o viziune idealista asupra iubirii, vazuta drept arta a erosului. De aceea
prima parte a romanului poate fi considerata un fel de radiografiere a unui sentiment pornit
din iubire, respectiv gelozia. Incertitudinea in iubire face ca eroul sa fie acaparat de o drama a
constiintei.
Aflam astfel despre evolutia relatiei dintre Stefan si Ela, mai bine zis o involutie, pentru
ca aceasta se va degrada in timp. Era insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate,
de care banuia ca este inselat. Dragostea celor doi se baza pe doua principii diferite: orgoliul lui
Stefan, studentul la filozofie, care era iubit patimas de una dintre ele mai frumoase studente de la
Litere, si dragostea pasionala a Elei, care tindea sa-i anihileze tanarului personalitatea, de aceea
il insotea peste tot, inclusiv la cursurile de filozofie, chiar daca n-avea nicio inclinatie pentru
acesta disciplina.
Existenta lor modesta, relatia lor matrimoniala armonioasa si viata linistita pe care o
duceau sunt zdruncinate si supuse unei schimbari vizibile odata cu primirea de catre Stefan a
unei mosteniri venite din partea unuia dintre cei doi frati ai tatalui sau, respectiv Tache
Gheorghidiu, care murise. Acest eveniment neasteptat poate fi considerat momentul declansator
al dramei sale sentimentale, un fel de intriga a evolutiei negative a cuplului, motivul
mostenirii avand specific balzacian.
Stefan Gheorghidiu, un intelectual care traia, datorita formatiei sale filozofice, in lumea
ideilor, a cartilor, care incerca sa se izoleze de realitatea materiala imediata, descopera cu
surprindere ca Ela nu este femeia ,,mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare,
plapanda si avand nevoie sa fie protejata” (este vorba despre discutiile referitoare la avere si la
bani), ci femeia interesata de bani, cea care ,,se instraina, in preocuparile si admiratiile ei, de
mine”, asa cum insusi eroul afirma.
Desi incompatibili (Stefan- omul ideilor absolute, al unei vieti spirituale superioare ≠ Ela-
persoana interesata mai mult de lumea materiala, o madame Bovary în căutare de bucurii
minore și de aventuri facile) si fara sansa ca Gheorghidiu sa se poata adapta unei astfel de vieti
(el este un inadaptat superior in raport cu lumea mercantila), eroul nu renunta la Ela pentru ca
este constient ca nu poate trai fara ea. De aceea viata sa se transforma curand intr-o „tortura
continua”.
El va intra intr-o criza de identitate declansata de conflictul evident aparut intre
esenta sa de natura psihologica si morala si aparența sociala, impusa prin conventie. Lucid
si analitic, tanarul erou diseca si observa cu atentie noul comportament al Elei, framantarea
interioara declansata de atitudinea Elei provocandu-i o suferinta chinuitoare.
Odata cu primirea averii lui Tache, Stefan descopera cum Ela este atrasa de viata
mondena, fiind preocupata de moda, de distractii nocturne si diverse escapade. Datorita acestor
preocuari, devine o foarte buna prietena a Anisoarei, verisoara lui Stefan, cea in casa careia
aveau sa-l cunosca si pe Gregoriade, un snob caruia ii placea sa atraga privirile femeilor.
Pentru Stefan devine evidenta atractia Elei pentru acest asa-zis om de lume, domnul G.
avand faima unui bun dansator (invata partenerele dansul la moda al vremii, tangoul), desi in rest
nu era decat ,,un vag avocat”, adus de razboi de prin cabaretele Parisului. Vizibila apropiere
dintre cei doi il face pe eroul lui C. Petrescu sa banuiasca faptul ca este inselat. Pentru ca drama
sa nu este a geloziei, afirmand ,,Nu, n-am fost nicio secunda gelos, desi am suferit atata din
cauza iubirii”, ci a iubirii inselate, a setei de certitudine, el devine un acut observator al fiecarei
vorbe si sufera atat din orgoliu, cat si din deziluzie si neputinta.
Momentul care atinge punctul de maxima suferinta pentru eroul petrescian este cel in
care incearca sa-si ascunda framantarile, dedublandu-se: ,,Ma chinuiam, launtric, ca sa par vesel
(…) Si eu ma simteam imbecil si ridicul, fara simtul realitatii si naiv ca un predestinat
<<coarnelor>>.” Acest moment coincide cu perioada sederii la Odobesti, in timpul unei
excursii facute din initiativa Anisoarei, acesta fiind anticipat de gesturile familiare ale Elei și ale
lui Gregoriade din masina, gesturi care declansasera, in ceea ce-l privea pe Stefan, incertitudinea
asupra fidelitatii sotiei.
Personaj hipersensibil si reflexiv, Gheorghidiu amplifica in constiinta sa orice gest fara
importanta, astfel ajungand sa-si exagereze suferinta pe care-o ridica la proportii cosmice. De
fapt, personajul este creat de autor in conformitate cu urmatoarea deviză: ,,Cata luciditate atata
constiinta, cata constiinta atata pasiune si deci atata drama”.
 În timpul unei petreceri mondene, ca o răzbunare a atitudinii Elei de la Odobești, Ștefan o
umileste pe Ela curtand o alta femeie, iar ea raspunde acestei provocari aruncandu-se in bratele
domnului G. Stefan este refuzat de sotia sa in privinta propunerii de a pleca acasa, acum soțul
incearcând sa se razbune altfel, desi era constient ca va suferi enorm: el paraseste locul
petrecerii, gasindu-si si o insotitoare, o anume ,,cocota destul de frumusica, voinica si nespus de
vulgara” cu care Ela il va gasi in patul lor conjugal la intoarcerea sa acasa.
Dupa o scurta despartire pe parcursul careia cei doi trec prin clipe insuportabile de
suferinta, ,,o suferinta peste puterile ei” se observa in ochii Elei, in timp ce suferinta tanarului
era generata de gandul ca ,,femeia aceasta era a mea in exemplar unic… si aveam sa pierim la
fel amandoi”, ei se vor impaca si vor petrece o luna de vis in casele de la Constanta.
Drama se va amplifica din nou cand, la doua saptamani de la concentrarea sa pe frontul
de la Azuga, Stefan se intoarce pe neasteptate acasa si n-o gaseste pe Ela, care avea sa vina abia
in dimineata urmatoare. Nedorind sa-i asculte explicatiile, el o goneste si-i propune sa divorteze
pentru a doua oara (prima data s-a intamplat dupa scenele cu Gregoriade de la Odobesti), fiindca
in el se facu ,,un pustiu imens, un nucleu de dureri”.
El actioneaza astfel, desi stie ca ,,toata suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic.
Mici incidente care se hipertrofiau luau proportii de catastrofe”, crez aparut ca urmare a naturii
sale lucide, hipersensibile. La doua saptamani de la aceasta despartire, timp in care a avut
senzatia unui ,,cutit infipt si ramas in piept”, Gheorghidiu este concentrat pe frontul de la
Dombovicioara si, dorind sa-i acorde Elei inca o sansa, aranjeaza ca aceasta sa petreaca vara la
Campulung pentru a fi mai aproape de el.
Starea de incertitudine se instaleaza din nou in mintea eroului odata cu actul prin care da
curs chemarii urgente a Elei la Campulung. Obtinand o permisie, el vine sa o vada si este
dezamagit si descumpanit inca o data, din cauza ca scopul chemarii sale era de natura materiala,
iar in C-lung il vede si pe domnul G., care ,,venise pentru ea aici, ii era deci sigur amant”. Simte
cum ,,din tot corpul s-a scurs sangele” si hotareste sa-i omoare pe amandoi, plan nedus totusi la
indeplinire pentru ca este nevoit sa se intoarca la regiment.
In urmatoarea zi, Romania avea sa intre in Primul Razboi Mondial, Gheorghidiu fiind
numit ,,varful avangardei” ce urma sa intre in lupta.
In partea a doua a romanului, Gheorghidiu este agrenat intr-o realitate dramatica: el se
simte permanent amenintat de moartea iminenta si traieste aceasta experienta in direct datorita
orgolilului sau. Desi putea sa evite participarea la razboi, profitand de avere, asa cum facea si
unchiul sau, Nae Gheorghidiu, Stefan nu actioneaza ca un laș pentru ca are urmatorul principiu
de viata: ,,N-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva… de la care sa lipsesc, mai exact
sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc”. Astfel, razboiul apare din perspectiva luptătorului
tragic, fara scene eroice și lipsit de glorie. Totuși, avem aici „tot ce s-a scris mai subtil, mai
frumos, despre razboi”, asa cum sustine George Calinescu.
Trecand peste o experienta dura din punct de vedere sentimental, Gheorghidiu isi
demonstreaza ca poate indura o rana sufleteasca profunda, astfel drama razboiului vindecand-o
pe cea a iubirii. Intrebarea pe care si-o pune acum este daca va putea indura si o rana fizica, o
rana ,,care imi va sfasia trupul”. Se observa astfel cum drama razboiului umbreste drama sa
sentimentala, razboiul ocupand definitiv planul constiintei eroului. De aceea timpul obiectiv, cel
exterior, al realitatii, si cel subiectiv, cel interior, al trairilor, coincid acum, iar eroul se
detaseaza de sine si de tot ce fusese intre el si Ela: ,,Acum totul e, parca, din alt taram, iar
intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator”.
 Dupa ce indeplineste diverse ordine date anapoda (ordinul de retragere-cand retragerea se
facea catre directia inamicului sau ancheta asupra surorilor Maria si Ana Manciulea, considerate
spioane si care erau, de fapt, ghizii ostasilor romani in zona Olteniei), tanarul sublocotenent
participa la batalia crancena descrisa in capitolul de maxima tensiune dramatica, intitulat ,,Ne-a
acoperit pamantul lui Dumnezeu”.
Ranit si spitalizat, Stefan se intoarce la Bucuresti, acolo unde va primi o atentie deosebita
din partea Elei, care se arata extrem de grijulie. Atitudinea sa este una indiferenta, nimic nu-l mai
supara, pentru ca o privea ,,cu indiferenta cu care privesti un tablou”. Scrisoarea anonima
primita acasa, in care era instiintat ca Ela il insala cu Gregoriade, nu-i mai produce framantari
interioare, el fiind constient ca oricand ar fi putut ,,gasi alta la fel”.
Desi candva era capabil sa devina criminal pentru ,,femeia asta”, sub influenta crunta a
razboiului, Stefan devine extrem de indolent, semn ca relatia lor trebuia sfarsita. De aceea ii scrie
Elei un mesaj de despartire, anuntand-o ca-i va lasa si ,,tot trecutul”, adica amintirile, casele,
banii, cartile, obiectele de pret, lucrurile personale, tot ce e in casa.
Gheorghidiu este conturat ca personaj modern prin luciditatea, reflexivitatea, firea sa
analitica, introspectiva, el fiind intelectualul compatibil lumii superioare, celei a ideilor absolute,
nu a lumii materiale, bazate pe fiziologia banului. El nu se poate adapta acestei lumi pentru ca
astfel ar trebui sa se transforme intr-un om cu ,,un obraz mai gros si un stomac in stare sa digere
si oua clocite”, un om care s-ar uni cu o femeie slută doar pentru avere. El nu se poate
dezumaniza, nu se poate depersonaliza asa cum fac personajele din jurul sau, de aceea traieste
intr-o lume straina de care incearca sa se detaseze.
Personajul creat de C. Petrescu este unul dintre intelectualii ratati ai epocii interbelice,
incapabili sa-si realizeze propriile iluzii, traind in fantasmele propriului „turn de fildes”. Desi
indragostit de ideal, iubirea sa o arata unei femei ca toate celelalte, de aici esecul in dragoste si
cel in depasirea limitelor existentiale pentru care putea apela la avere. Referitor la propria iluzie
asupra iubirii, criticul contemporan Nicolae Manolescu spune ca: „Nu Ela se schimba, ci felul in
care o vede Stefan”.

ȘTEFAN GHEORGHIDIU- caracterizare

STATUTUL PERSONAJULUI: Statutul social, psihologic si moral al lui Ștefan

Gheorghidiu coincide cu cel al unui personaj modern, total opus celui de tip traditionalist, el
fiind tipul intelectualului lucid, hipersensibil, inadaptat, de tip superior, profund
interiorizat, care traieste drama insetarii dupa absolut in iubire. Este dominat de pasiune si
reflectie și sufera la modul sublim drama iubirii, afirmand: ,,toata suferinta asta monstruoasa imi
venea din nimic”.
Absolvent al Facultății de Filosofie, Ștefan se simte familiar în lumea cărților ale căror
idealuri le transpune în viața de zi cu zi. În fond, el aplică dragostei și existenței propria viziune
însetată de ideal, un fel de pat al lui Procust care nu are contingență cu valoarea și cu realitatea
personajului feminin care este un produs al lumii din jur. Cu alte cuvinte, el își creează o iluzie
procustiană în privința iubirii, tocmai de aceea criticul contemporan Nicolae Manolescu spune
că: „Nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Stefan”. Gheorghidiu traieste intr-un joc al ideilor
pure, fiind prins, ca si Gelu Ruscanu, intr-un ,,joc al ielelor”, al ideilor absolute.
CARACTERIZAREA: Imaginea eroului, mai ales în plan moral și spiritual, se
realizeaza prin autocaracterizare si caracterizare indirectă in cadrul firului epic subiectiv,
dar putem regăsi, prin propria-i confesiune, și caracterizarea sa directă făcută de alte personaje.
Ela susține în momentul discuției despre avere că este prea îngăduitor, nu știe să-și susțină cauza
cu vehemență, așa cum face cu ideile sale filosofice: „Dar nu vezi că toți vor să te înșele...Pentru
că ești prea bun...” sau „...când discuți cu ei , te lași atât de moale.” Pe de altă parte, unchiul
Nae îi penalizează lipsa de versatilitate în afaceri: „N-ai spirit practic...Ai să-ți pierzi averea.”
Personajul este marcat de profunde incertitudini, el însuși definindu-se prin confesiunea
obținuta pe baza memoriei involuntare în capitolul al doilea, „Diagonalele unui testament”:
,,Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala”,
replica ce evidentiaza drama in iubire, nevoia de a cauta certitudini.
De asemenea, îsi autodefineste idealismul prin replica data in secvența de la popotă:
,,Cei care se iubesc au dreptul de viata si de moarte unul asupra celuilalt”, aceasta accentuand
faptul ca pentru personaj iubirea este o experienta totala, el fiind un însetat de absolut, așa cum
reiese din următoarea mărturisire: „Nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută.”
Autoanalitic si tentat sa disece fiecare reactie a Elei, tanarul dezminte total
gelozia, deși dă dovadă din plin că este gelos: ,,Nu, n-am fost niciodata gelos, desi am suferit
atata din cauza iubirii”. El stă mereu sub incidenta fluxului constiintei, exprimandu-si ironic
conceptia asupra iubirii ideale: ,,As fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea
vulgare, plăpândă și având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic,
interesată.”. Fiindu-i specifica lumea cartilor, Stefan traieste si drama
nerespectarii propriului eu: viata lui devine o ,,tortura” pentru ca nu mai putea citi nicio carte și
părăsește Universitatea. Pe de alta parte, singur si inflexibil din punct de vedere moral, nu poate
face compromisuri pentru a deveni afacerist, asemeni lui Tănase Lumânăraru, ajuns milionar,
desi era analfabet.
Eroul are revelatia iubirii, fapt demonstrat si de afirmatia: ,,Simteam ca femeia aceasta
era a mea, in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul
lumii” (intalnirea cu Ela era inceputul lumii), de aici rezultand nevoia de iubire.
De asemenea, obosit să mai caute certitudini ale infidelitatii, eroul petrescian devine un
instrainat definitiv, un indolent total in privinta iubirii: ,,sunt obosit, mi-e indiferent daca e
nevinovata”, de aici rezultand finalul, unde ii daruieste ,,tot trecutul”, fiind capabil oricand sa
gaseasca ,,alta la fel”.
Desi ,,iubirea e ca un monoideism, voluntar la inceput, patologic la urma”, casa
parandu-i-se fără Ela, ,,goala ca un mormant”, ajunge in final s-o priveasca pe aceasta cu
indiferenta ,,cu care privesti un tablou”, el conformandu-se ideii obsesive a lui C. Petrescu,
aparuta si in ,,Jocul ielelor”: ,,Cata luciditate atata constiinta, cata constiinta atata pasiune si
deci atata drama”.
Principala sa trăsătură este orgoliul, semnificativă în acest sens fiind mărturisirea sa cu
privire la modul în care a luat naștere iubirea lui pentru Ela: „Iubești întâi din milă, din
îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită”. Acestei concepții i se
adaugă autoanaliza lucidă prin care naratorul-personaj recunoaște că este orgolios: „Începusem
totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât
de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit
baza viitoarei mele iubiri.” Orgoliul său se manifestă nu numai în iubire, ci și cu privire la
război, participarea sa la conflagrația mondială bazându-se pe următorul principiu: ,,N-as vrea
sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai
exact sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc” si de aceea s-a inrolat in armata.
Două secvente narative semnificative în acest sens sunt cea a vizitei și a
servirii mesei la unchiul avar Tache, scenă realizată în manieră balzaciană, și cea în care
„Gheorghidiu începe să fie apreciat în funcție de un cod existențial care nu i se potrivește”,
așa cum afirmă Dumitru Micu.
În privința celei dintâi, Ștefan și Ela, împreună cu mama, surorile lui și
unchiul Nae Gheorghidiu, merg de Sfântul Dumitru la masă la unchiul Tache, acolo unde,
vorbindu-se despre căsătorie, unchiul Nae îi reproșează despre alianța sa nepotrivită cu o fată
săracă și orfană, crescută de o mătușă, fată fără vreun potențial material, adăugându-se și
reproșul cu privire la dezinteresul tatălui său, Corneliu, fost profesor universitar și publicist
apreciat care nu-i lăsase nicio moștenire. Încercând să-i ia apărarea tatălui său, Ștefan îi expune
și motivul pentru care nu s-a însurat pentru avere, așa cum făcuse Nae, care se căsătorise cu o
sluțenie și avea un copil urât. Ștefan afirmă că părintele care lasă moștenire copiilor o avere
însemnată le transmite acestora și calitățile prin care au dobândit averea, respectiv „un obraz mai
gros, un stomac în stare să digereze și ouă clocite, ceva din sluțenia nevestei luate pentru averea
ei, neapărat o șiră a spinării flexibilă ca nuiaua...Orice moștenire e s-ar putea zice, un bloc.”
Impresionat de atitudinea sa verticală, de puterea de a nu-și
ascunde gândurile intime față de ceilalți, unchiul Tache îi va lăsa o parte dublă din moștenire,
Ștefan fiind atacat în instanță de Nae, mamă și surori, aceștia considerând nedreaptă împărțirea
averii de către avarul Tache. Personaj superior care, așa cum spune Nae, „Cu filosofia dumitale
nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale și cu Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză. Eu
sunt mai deștept ca ei, când e vorba de parale.”, Ștefan cedează familiei o mare parte din avere,
fiind dezamăgit de ipocrizia și nimicnicia lumii în care trăiește, el luptând cu îndârjire și sarcasm
să-și apere ideile. Astfel apare aici tema universală homo hominis lupus prin care se
emite ideea că oamenii vor să compenseze efemeritatea printr-o trecătoare glorie dată de bani, de
avere, de poziția socială. Ștefan, însă, nu se poate adapta unei astfel de lumi a economicului pur
care este populată de personaje ciudate: afaceriști care fac afaceri deși nu se pricep, oameni fără
carte care nu știu să citească, precum Tănase Lumânăraru, un parvenit care face afaceri ca un joc
de loterie, iar mai târziu și nonprofesioniști care fac războiul și contribuie la pierderea sa.
A doua secventă narativă, ulterioară primirii moștenirii, cea care anunță
destrămarea relației celor doi, este cea în care cei doi soți sunt prezentați într-o perfectă antiteză,
care surprinde în subsidiar opoziția dintre realitate și utopie. După ce Ela intră în cercul vicios al
tentațiilor mondene, alături de Anișoara, aspirând către noi prieteni, o nouă vestimentație și
situarea în prezența unor dansatori superficiali, Ștefan renunță să intre în competiție cu ceilalți,
nu-și dorește un comportament ipocrit, rămânând indiferent față de tot ceea ce se întâmplă în
jurul său, în lumea mercantilă care îi crea dezgust. Acesta este momentul care duce la apariția
crizei sale de identitate, criză dictată de conflictul dintre aparența socială, convențională, și
esența de factură morală și psihologică.
Ulterior, personajul se închide într-un turn de fildeș din care panoramează critic lumea
înconjurătoare, inclusiv pe Ela față de care devine extrem de suspicios. Astfel, secvența
narativă a vizitei la Odobești este relevantă pentru criza sa existențială, născută din orgoliu și
gelozie. De Sfântul Constantin și Elena merg pentru trei zile la Odobești alături de alte 3-4
familii tinere care formau „banda noastră”, Ștefan începând să pună sub semnul îndoielii
fidelitatea soției. Motivele sunt date de eforturile Elei de a-l avea pe Gregoriade, șarmantul
dansator și avocat obscur, aproape, așezarea soției sale la masă lângă acesta, gesturile familiare
precum acela de a mânca din farfuria lui, plimbările cu mașina, toate acestea devenind prilej de
analiză și frământare interioară pentru Gheorghidiu, deși voia să creeze o aparență favorabilă:
„(…) ma simteam imbecil si ridicul, fara simtul realitatii si naiv ca un predestinat
<<coarnelor>>.”
Relația dintre personaje:
STATUTUL PERSONAJELOR: SE PREIA STATUTUL LUI STEFAN DE LA
CARACTERIZARE. Referitor la Ela, ea reprezinta „instrumentul” prin care Camil Petrescu isi
atinge telul referitor la realizarea personajului modern. Fara ea, Stefan nu ar fi intrunit virtutile
unui personaj complex, in acest sens autorul afirmand: „Eroul de roman presupune un zbucium
interior, loialitate, convingere profunda (...), caractere monumentale, in real conflict cu
societatea”. În acest context, Ela devine o exponenta a societatii materialiste, superficiale,
mediocre, care declanseaza drama tanarului prin incapacitatea sa de a se ridica la asteptarile
sotului.
Iata de ce la inceput ea este un ideal de frumusete si feminitate pentru Stefan: este
definita drept cea mai frumoasa studenta de la Litere, pentru descrierea sa folosindu-se termeni
din campul semantic al frumosului și al inefabilului, „crini”, „cleștar”, „spectacol minunat”,
„miracol”. În partea a doua, Ela devine o reprezentanta a societatii, lipsita de semnificatie, astfel
ca pentru descrierea sa se folosesc termeni din campul semantic al banalului si al vulgarului:
„femeie”, „ailaltă”, „grasă”, „acreală”.
EVOLUȚIA CUPLULUI: Marcati initial de compatibilitate, eroii lui Camil Petrescu
devin ulterior antagonici, androginul fiind anulat. Astfel, cuplul evolueaza catre o inevitabila
criza matrimoniala, personajul trecand de la iubire absoluta la dezamagire absoluta.
La început, Ștefan și Ela trăiesc izolați de societate, acceptând ca un dat firesc
starea precară din punct de vedere material, existența lor modestă fiind compensată de trăirea
iubirii la modul idealist. Singurele plăceri pe care le aveau dincolo de împlinirea totală prin
iubire sunt excursia de Moși și micile capricii copilărești pe care și le satisfăceau, respectiv datul
în călușei, savurarea unei halbe de bere sau a unui cornet de floricele. Toate acestea apar pe
fondul asumării prin ereditate a unei situații modeste: ea, orfană fiind, fusese crescută de o
matușă, iar el, alături de cele două surori, trăia din pensia obținută de mamă după moartea tatălui.
De aceea au și amânat nunta până după licență, cheltuielile copleșindu-i.
Odată cu primirea moștenirii de la unchiul Tache, cei doi se afundă
progresiv într-o criză matrimonială pe care, cu superioritatea ce îi e caracteristică, Ștefan o
analizează, o disecă și meditează asupra ei.
Primul semn al degradării relației celor doi, secvență relevantă
pentru relația dintre personaje, este reacția Elei vizavi de renunțarea la moștenire, ea cerându-i
să nu cedeze niciun procent din aceasta, reacție urmată de preocupările ulterioare ale
personajului, care este atras de lux și cumpărături. De aici afirmația lui Ștefan care constată că
„am devenit și mondeni”, odată cu trecerea în lumea oamenilor cu un adevărat gabarit al
cheltuielilor viața devenindu-i „o tortură continuă”. Ela se dovedește din ce în ce mai frivolă și
superficială, iar el refuză să-i facă pe plac, de aici rezultând accentuarea tensiunilor familiale,
care se bazau pe faptul că „femeia mea se înstrăina, în preocupările și admirațiile ei, de mine”.
Criza matrimonială devine o certitudine după excursia organizată de verișoara lui Ștefan,
Anișoara, la Odobești, cu ocazia sărbătorii de Sfinții Constantin și Elena. Se prezintă și această
scenă. Prin prezența lui Gregoriade, adică a domnului G, dansator
și avocat obscur, dar monden, se declanșează criza de gelozie a personajului, care începe să se
îndoiască de fidelitatea soției. Urmează două despărțiri, una consemnată în capitolul „Asta-i
rochia albastră”, iar cealaltă după întoarcerea pe neașteptate într-o noapte de februarie de la
Azuga, acolo unde era inițial concentrat, ocazie cu care Ela nu este găsită acasă, ea întorcându-se
abia dimineața. Deși Ștefan îi propune într-o scrisoare divorțul, totuși, convins că nu poate să
trăiască fără ea, ei se împacă și de data aceasta, imediat după ce el descoperă biletul care-i oferea
convingerea că Ela fusese la verișoara sa Anișoara, care rămăsese singură acasă și îi era teamă să
petreacă noaptea fără Iorgu, soțul său. Această secvență narativă este cuprinsă în capitolul „Între
oglinzi paralele”. O altă secvență semnificativă este cea prezentată după
concentrarea lui Gheorghidiu pe frontul de la Dâmbovicioara, când, în urma mutării Elei la
Câmpulung, pentru a fi mai aproape de front, astfel putând fi vizitată mai des de soț, ea îl
cheamă urgent printr-o scrisoare ca să se vadă. Scopul chemării lui Ștefan nu este de factură
sentimentală, ci materială, femeia vrând să-l convingă să treacă „o parte din lirele englezești de
la Banca Generală” pe numele ei, pentru a fi asigurată financiar în cazul morții lui pe front.
Totul se întunecă pentru eroul nostru când îl vede în oraș și pe Gregoriade, acel dandy (ipocrit,
boem) cu reputație ușuratică, cum îl descrie locotenent-colonelul cu care Ștefan pleacă spre
Dâmbovicioara. În mintea sa apare o avalanșă de întrebări contradictorii privitoare la minciunile
Elei, la atitudinea sa amabilă și primitoare, la perfidia acestei femei care, probabil, plănuiește
divorțul pentru a rămâne cu Gregoriade, nu înainte însă de a se asigura că obține și foarte mulți
bani. Pentru că a doua zi izbucnea Primul Război
Mondial, Ștefan nu are ocazia să se convingă de fidelitatea soției, despărțirea ulterioară fiind
iminentă: în urma imaginilor de apocalipsă care ating apogeul în capitolul „Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu”, Ștefan, căruia războiul îi ocupă definitiv planul conștiinței, este rănit
și spitalizat, însă atenția excesivă a Elei nu îl impresionează, ci este detașat de această relație care
nu a avut nimic de-a face cu absolutul, așa cum credea el. De aceea se comportă extrem de
impasibil, fiindu-i „indiferent chiar dacă e nevinovată”, rezultatul fiind reprezentat de
renunțarea la tot: la casele de la Constanța, la bani, la „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preț la cărți, de la lucruri personale, la amintiri”. El este capabil să-i cedeze Elei „tot trecutul”,
fiind convins că oricând ar putea „găsi alta la fel”.

În opinia mea, ... (aici se poate vorbi si despre faptul ca poate fi considerat un roman al
experientei, asemanator scrierilor lui Anton Holban sau Mircea Eliade)