LA ȚIGĂNCI – ELEMENTE ESENȚIALE PENTRU ANALIZA LITERARĂ

☻MITUL: Pentru că tema nuvelei este drama omului profan incapabil de a descifra
semnele mitice, de „a trăi mitul” și de a-l reintegra în spațiul profan, un element esențial pentru
analiza operei și pentru Mircea Eliade este mitul, definit de acesta drept mythe vivant (viu), el
trăind printr-o spărtură în real creată de diverse practici inițiatice sau de întâmplări neobișnuite
aflate la limita realului (spărtura în real are ca scop revărsarea timpului și spațiului fantastic în
lumea concretă, profană, creând o altă ordine).
Mitul este o noțiune a antropologiei moderne care anunță în opera lui Eliade un eveniment
care a avut loc in illo tempore și de aceea constituie un precedent exemplar al tuturor acțiunilor și
situațiilor care vor repeta după aceea respectivul eveniment. Orice ritual, orice acțiune cu sens
executată de om, repetă un arhetip mitic. Repetiția implică abolirea timpului profan și proiectarea
omului într-un timp magico-religios, care nu are nimic de-a face cu durata adevărată și propriu-
zisă, ci constituie eternul prezent al timpului mitic. Mitul reintegrează omul într-o epocă
atemporală, care este, într-adevăr, un illud tempus, adică un timp paradisiac, în afara istoriei.
☻ȚIGĂNCILE: Sunt personaje fără față, despre care nu se știe dacă se schimbă pe
parcursul trecerii anilor, deși sunt acolo dintotdeauna. În privința lor, Ovid S. Crohmălniceanu are o
teorie aparte: „Ele sunt neptunienii care s-au retras pe Pământ pentru a scăpa dintr-o catastrofă
întâmplată pe planeta lor. Supuși unui sinistru accident, ei găsesc o modalitate originală de a se
salva, aceea de a se refugia în trecut și nu în viitor, unde nu-i așteaptă nimic bun. Ei retrăiesc
stările originare - un deja vecu - repetând de mii de ori o existență care încetul cu încetul se
schimbă, evenimentele neplăcute fiind înlăturate datorită acelei memorii a viitorului.”
☻DRUMUL SPRE ȚIGĂNCI: Este marcat de o natură blândă, paradiziacă, sugerând o
regresiune în acel illo tempore al vremurilor imemoriale, o regresiune spre timpul mitic, creator.
☻GRĂDINA: Este un loc magic, o poartă a irealului, păzită de semne magice, un tărâm
asemănător cu cel din basmele românești, în care stăpânesc forțe nevăzute. Grădina țigăncilor se
situează într-o spărtură în real, într-o falie energetică la limita dintre căldura toridă a după-amiezii
și o „neșteptată, nefirească răcoare”.
☻BORDEIUL: Este un loc arhaic locul hierofaniei-formă de manifestare a sacrului (ex:
întruparea lui D-zeu în Iisus Hristos), de aceea este așteptat de un fel de Cerber, reprezentat mai
întâi de o fată „tânără, foarte frumoasă și foarte oacheșă” ce deținea cheia spre locul de dincolo,
iar mai apoi de o bătrână care îl aștepta curioasă să realizeze ce i se întâmplase în acest loc magic.
Cele două femei sunt unul și același personaj, una la început de viață, alta la un imaginar sfârșit
(pentru că personajele ireale nu mor cu adevărat, ci se conservă, luând diverse înfățișări).
☻SEMNELE STRANII (apărute în bordei): timpul concret se oprește, iar baba îi spune
să nu se grăbească pentru că e timp destul; personajul intră astfel în spațiul ireal, în acel illo
tempore; interdicția de a nu bea cafea și condiția de a ține minte, de a nu uita că a ales o țigancă, o
grecoaică și o evreică; refuzul nemțoaicei (care demonstrează că Gavrilescu nu este un om
primordial, ci un om profan, predestinat să greșească și să repete la nesfârșit această nefericită
opțiune; ca să fie reprimit în Paradis, el trebuie să elimine greșeala); apar cele trei fete care au
simboluri ascunse; camera oferă un spațiu înșelător, în care dimensiunile își pierd conturul în
întuneric, iar personajul începe să se simtă tânăr, ca pe vremea când era împreună cu Hildegard; este
introdusă hora ca învârtire ritualică, apoi rătăcirea în labirint, cauzată de pierderea simțului
arhaic, a capacității de raționament; persistența căldurii – ca semn al apropierii de celălalt tărâm,
tenatativa de a explica muzica lui Schumann unor ființe care dețin secretul sunetelor divine, al
muzicii sferelor; prinderea în giulgiul ritualic (simbol al morții).
☻FETELE: Cele trei fete, o țigancă, o evreică, o țigancă, pot simboliza cele trei PARCE,
zeități din panteonul roman care stabileau destinul muritorilor și al zeilor, cele trei GUNE din
mitologia indiană care stau la baza creației lumii, cele trei MUME despre care vorbește Goethe,
cele trei URSITOARE sau IELELE din folclorul românesc. Acestea sunt de o frumusețe ireală, de
o tinerețe explozivă, neobișnuită și nu pot îmbătrâni (de aceea Gavrilescu nu realizează că nu sunt
ființe reale și răspunsurile sale sunt confuze, greșite).
☻PROBELE: Cele două încercări de a ghici țiganca eșuează, ele având o semnificație
profundă: prima greșeală echivalează, prin învârtirea ritualică a horei, cu reiterarea vieții sale, viață
învârtită în mii de etape succesive, toate greșite (greșeala se concretizează în viața sa reală prin
pierderea lui Hildegard, timpul suspendat de pâna atunci revenind în scenă; grecoaica rămâne în
afara timpului, Gavrilescu reintră în trecut, rătăcind printre fantomele propriei vieți, el ratând odată
cu șansa de a-și schimba destinul și pe cea a trăirii viitorului, care devine și el ratat); a doua
greșeală îl duce la rătăcirea prin labirint, el rămânând la granița dintre cele două lumi ireversibile.
Criticii literari susțin chiar că raționamentul său inoperant ar fi putut să îl ducă la un eșec
chiar și pentru a treia încercare, deci aici se poate vorbi de un număr variat de probe: 2, 3 (ca în
basm, el fiind echivalent cu numărul fetelor), sau chiar o multitudine, rezultatul fiind de fiecare dată
un eșec evident. Pe de altă parte, cumuluând consecințele greșelilor sale, se vorbește despre o
singură încercare, unică, irepetabilă, eșuarea semnificând pierderea definitivă a acelui timp fără de
timp. Fetele sunt dezamăgite de superficialitatea lui, însă Gavrilescu nu înțelege că rolul ghicirii are
semnificația dezlegării graniței timpului. Personajului i se oferă iluzia unui paradis pierdut
(plimbarea prin toate odăile, dacă ar fi ghicit) ca semn al revelației lucrurilor oculte care guvernează
acest univers ascuns.
☻SEMNE STRANII (apărute în exteriorul bordeiului): timpul își reia cursul, dar este
diferit, scurgându-se 12 ani (adică se făcuse târziu exact cum spuseseră țigăncile); bijarul, un
adevărat Charon care face legătura cu țigăncile, este un mesager care-l conduce pe neștiutor către
moarte; pendularea între cele două lumi este surprinsă sub razele lunii, ceea ce sugerează misticul.
☻RETRĂIREA EXPERIENȚEI ȚIGĂNCILOR: experiența se repetă, este primit de
aceeași babă, i se cere suma de 100 de lei și este trimis la o nemțoaică pe același coridor lung;
greșește și acum, dar o găsește în cele din urmă pe Hildegard, Penelopa care nu doarme niciodată,
după cum spune baba; Hildegard îl însoțește în ireal, Gavrilescu nefiind conștient că se află în
această lume (el nu înțelege că universul real e aparent, fără valoare); drumul final cu trăsura
condusă de un birjar bătrân numai în aparență este drumul spre vis, spre locul unde totul este o
iluzie.
☻LUMEA CA VIS: Este o temă universală ce apare ca o concretizare a relației sacru-
profan, real-ireal, timp real-timp mitic. Gavrilescu se îndreaptă spre lumea fără margini a oniricului,
în care va rătăci fără să înțeleagă natura propriei transformări. Visul existenței sale de până acum se
continuă cu visul existenței viitoare, pentru că, pierzând condiția primordială, nu mai poate stăpâni
forțele ascunse ale universului multidimensional.
☻CONCLUZIA: Nuvela este o parabolă a morții ce se dezvoltă pe firul epic al basmului
„Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Pentru Eliade, nunta (sugerată în final) este un
simbol de transcendere în moarte, în sens mistic, de contopire a individului cu Dumnezeu și
presupune o stare de înaltă euforie. De aceea intrarea în pădure înseamnă o acceptare a existenței în
afara timpului istoric.