La țigănci

de Mircea Eliade
-nuvelă fantastică, postbelică, modernă, apariție: 1959-

 Apărută în 1959, nuvela lui Mircea Eliade este o alegorie pe tema morții, o călătorie
clandestină a eroului între real și ireal, între viață și moarte, pendulare ilustrată structural într-o
înlănțuire de opt secvențe impregnate de simboluri. Operă este o nuvelă pentru ca reprezintă o
specie epică de întindere medie, cu un singur plan narativ, acela al profesorului Gavrilescu,
prototip al insului obscur, banal, ratat profesional și sentimental, care are revelația sacrului prin
pătrunderea în alt spațiu decât cel real, guvernat de alte legi decat aceea a timpului ireversibil.
 Titlul nuvelei sugerează un spațiu în care se observă manifestarea sacrului ascuns în
profan .Locul numit "la țigănci " este spațiul în care se realizează trecerea de la moarte la viață,
un loc în care determinările temporale și spațiale se anulează.
 Tema nuvelei o constituie ieșirea din timpul istoric, linear, ireversibil și trecerea în timpul
sacru, mitic și circular. Această trecere imperceptibilă echivalează de fapt cu trăirea
concomitentă în două planuri existențiale, deoarece între real și ireal nu mai există hotare
sesizabile.
 Nuvela este structurată în patru părți în funcție de două planuri: real și fantastic .Există și
opt secvențe care ajută la gradarea acțiunii: călătoria cu tramvaiul (prima parte), intrarea în
lumea țigăncilor, întâlnirea cu cele trei fete, căutarea labirintică (a doua parte), a doua călătorie
cu tramvaiul și oprirea la casa doamnei Voitinovici, ultima călătorie cu tramvaiul și vizitarea
propriei locuințe , întoarcerea cu trăsura la țigănci (a treia parte) și -ultima secvență- întâlnirea cu
Hildegard care conține și plecarea finală spre moarte (a patra parte).
 Narațiunea se realizează la persoana a II-a, dar această perspectivă nu este decât aparent
obiectivă, fapt ce sporește și mai mult ambiguitatea textului.
 Spațiul și timpul au două dimensiuni, în funcție de cele două planuri ale realității. Există
un spațiu profan reprezentat de lumea reală , materială , la care omul se raportează prin acțiuni,
evenimente și repere fixe (Bucureștiul topit de căldură) și un spațiu sacru, mitic reprezentat de
lumea atemporală și aspațială din casa țigăncilor ,în interiorul căreia omul trăiește întâmplări
ciudate, pe care nu le poate explica. Timpul este privit sub două aspecte: timpul ireversibil care
reprezintă o limitarea a existenței umane, un drum către moarte (cei doisprezece ani care au
trecut pentru ceilalți) și timpul sacru, prezentul continuu în care moartea este doar o etapă, o
trecere spre alt plan al existenței.
 În prima parte, autorul se folosește de tehnica epicului dublu. Incipitul plasează acțiunea
nuvelei în Bucureștiul interbelic, cadru frecvent in opera lui Eliade, înfățișat ca un oraș toropit de
caniculă. Spațiul cotidian nu anunță nimic neobișnuit: tramvaiul, strada, indivizii comuni care
discută subiecte banale, se înscriu într-un cadru in care Gavrilescu pare perfect adaptat.
Personajul își recunoaște condiția de artist ratat. Eroii din prozele fantastice ale lui Eliade trebuie
sa descopere un sistem de semne , sa se inițieze pentru a ajunge la sacru. Când pierde tramvaiul,
Gavrilescu exclamă "Prea târziu!"- cuvinte care definesc întreaga lui existență ratată de profesor
de pian care aspiră spre adevarata artă.
 A doua parte descrie intrarea în lumea fantastică a țigăncilor. Momentul trecerii dincolo,
în planul ireal, este precedat "de o lumină albă, incandescentă, orbitoare", apoi de "o neașteptată,
nefirească răcoare", care împreună cu poarta semnifică pragul dintre cele două lumi, trecerea
dinspre viață spre moarte, dinspre profan spre sacru. În mediul sufocant al orașului toropit de
căldură, grădina țigăncilor apare ca un spațiu de miraj care destituie realul. În casa țigăncilor
timpul stă pe loc; câteva ore petrecute în acest spațiu sacru echivalează cu doisprezece ani în
lumea reală. Cum timpul nu mai este același, apare "Memoria", deoarece primul lucru de care își
amintește personajul când intră la țigănci este iubirea pentru Hildegard, evenimentul sacru al
existenței sale. Această rememorare echivalează cu o încercare de a recupera timpul afectiv
fericit.
 A treia parte descrie din nou spațiul real al existenței personajului. Reîntors în lumea din
care venise , Gavrilescu găsește aceeași căldură toridă de la început, comportamentul său este
neschimbat , nu realizează schimbarea condiției sale existențiale, este ca la început obsedat de
timpul concret. Timpul sacru din casa țigăncilor se opune timpului real: au trecut doisprezece
ani,persoanele pe care le caută s-au mutat sau au murit, banii s-au schimbat, biletele aveau alt
preț, soția lui a plecat în Germania, crezându-l mort. Prin faptul că nimic nu mai corespunde cu
realitatea pe care o cunoștea personajul se sugerează moartea apropiată a acestuia.
 În ultima parte, revenirea la țigănci simbolizează despărțirea lui de lumea reală, care îl
refuză și intrarea într-un teritoriu atemporal.Aici o întâlnește pe Hildegard, iubirea pentru ea
fiind evenimentul sacru al existenței sale. Faptul că a renunțat la ea este corelat cu incapacitatea
de a ghici țiganca: fiind un ins mediocru, lipsit de luciditate și de voință, și-a ratat viața alegând-
o pe El sa, așa cum își ratează experiența sacră alegând greșit țiganca. I se oferă totuși o ultimă
șansă, astfel ca prin intermediul iubirii recuperate personajul descoperă sacrul ascuns în
dimensiunea profană a existenței. Nici în momentul în care se întâlnește cu iubita din tinerețe,
care este o " umbră " a tinereții lui, nu realizează că trece spre o altă lume, deoarece este încă
ancorat în real. Ultima călătorie împreună cu iubita regăsită echivalează cu o călătorie spre
moarte. Ei sunt conduși de un birjar care este o sugestie a trecerii sufletelor pe cealaltă lume.
Călătoria spre moarte este văzută ca o trecere de la starea de veghe la starea de vis, fapt care
oferă nuvelei un final deschis.
 Eroul nuvelei are o anumită structură psihică pentru a explica aventura în ireal.
"Confuzia" lui Gavrilescu este explicată prin factori climaterici ("căldura mare") și este continuu
alimentată de firea lui de artist cu obsesia ratării.
 Simbolistica fantastică La care recurge autorul întreține misterul și curiozitatea cititorului
pentru lumea revelată, necunoscută în cotidian. Cifra trei ,cifră magică, în religia indiană,
socotită chiar cifra perfectă pentru ca reprezintă trei trepte de inițiere, revine obsesiv. Gavrilescu
plătește trei sute de lei, adică prețul a trei lecții de pian, ceasul se oprește înaintea orei trei, sunt
trei fete ce trebuie ghicite și este supus la trei încercări. Revenirea la țigănci este în jurul orei trei
noaptea , iar cele douăsprezece ore petrecute din nou în realul aparent survine dupa cei
doisprezece ani pierduți în bordeiul țigăncilor. Apariția celor trei fete este completată în final de
prezența lui Hildegard, iubita pierdută în tinerețe. Singura trimitere vizibilă spre fantastic se
realizează în acest moment. Faptul că Gavrilescu o recunoaște instantaneu demonstrează faptul
că ea a rămas tânără.
 Opera literară "La țigănci" este o nuvelă fantastică datorită alternării planului real cu cel
ireal, ezitării personajului și a cititorului în interpretarea evenimentelor, dispariției limitelor de
timp și spațiu și finalului ambiguu.