,,La țigănci” de Mircea Eliade

Mircea Eliade, remarcabil scriitor și om de cultură, se impune prin
nuvele fantastice în care folosește ca sursă de inspirație concepte
specifice activității sale de istoric al religiilor. Una dintre cele mai
cunoscute nuvele fantastice ale sale este “La țigănci”. Creația ilustrează
magistral caracteristicile speciei.
Nuvela „La țigănci” a fost scrisă de Mircea Eliade în vremea în
care acesta locuia la Paris, în anul 1959. În România, nuvela a fost
publicată în anul 1967, în revista „Secolul XX”.
Nuvela fantastică este o specie în proză, cu o constituție riguroasă,
în care apar două planuri narative, cel al realității și cel al evenimentului
misterios, între cele 2 evoluând personajul aflat în imposibilitatea de a
da o explicație întâmplărilor.
Fantasticul lui Eliade este o transfigurare artistică a noțiunlor
abstracte din lucrările savantului. Dacă în scrierea fantastică întâmplările
sunt relatate, de obicei, de un narator-personaj sau de un narator, aici
narațiunea la persoana a III-a sporește ambiguitatea întâmplărilor.
Perspectiva impersonală, neimplicată a naratorului este dublată
de perspectiva protagonistului, om obișnuit, care trăiește uimirea
și teama, stări specifice narațiunii fantastice. Ezitarea, întreaparența
realistă și neobișnuitul, irealul impus ca o preluginre a realului aparține
cititorului și personajului.
Titlul nuvelei sugerează o hierofamie de manifestare a sacrului
ascuns în profan. Locul numit „La țigănci” reprezintă simbolic lumea
cealaltă, fără indici spațiali și temporali în care locuiesc nemuritorii. Prin
corelare cu titlul, tema nuvelei este ieșirea din timpul istoric, linear,
ireversibil și trecerea în timpul mitic, circular. Alte teme configurate în
text sunt moartea și creația, iar motive literare sunt labirintul, timpul
și memoria.
Nuvela este realizată prin tehnica epicului dublu. Narațiunea este
construită prin înlănțuirea celor opt episoade, care marchează un număr
simetric de intrări și ieșiri sau de treceri ale personajului de la o existență
la alta, din planul real în cel ireal (II-IV), planul real (V-VII) și planul
ireal (VIII), fapt ce evidențiază construcția epică riguroasă.
În incipit este descris cadrul: canicula Bucureștiului interbelic,
surprins în detalii realiste. În final se sugerează ca explicație pentru
evenimentele relatate „starea ca într-un vis”. Acțiunea nuvelei se
desfășoară gradat, într-o progresie ascendentă fiind plasată în
Bucureștiul interbelic.
În prim-planul realist, care corespunde primului episod al
nuvelei, se configurează atmosfera aparte: mirosul de asfalt topit,
zgomotul tramvaiului, arșița zilei de vară. Nuvela începe cu o călătorie
obișnuită, repetată de trei ori pe săptămână, ca un ritual, de profesorul de
pian Gavrilescu. Temele de discuție ale călătoriei cu tramvaiul sunt:
căldura, colonelul Lawrence și mărturisirea ratării vieții sale ca artist.
Tramvaiul, simbol al lumii reale, trece pe lângă grădina țigăncilor,
despre care oamenii discută într-un mod misterios, cu toate că nimeni nu
știe nimic concret. Este un spațiu interzis, în aparență, de prejudecată.
Momentul venirii țigăncilor este amplasat într-un timp trecut
nedeterminat „Au venit demult, spune vecinul”. Grădina apare ca un
spațiu mitic. Amintindu-și că și-a uitat servieta cu partituri la eleva sa,
Otilia, profesorul corelează cu intenția de a lua tramvaiul în sens opus.
După o serie de ezitări, Gavrilescu intră „la țigănci” atras de umbra
grădinii.
Al doilea episod marchează intrarea personajului în cealaltă
lume, incluziune a misterului în viața reală. Momentul trecerii dincolo,
din real în ireal, este precedat de o „lumină albă, incandescentă,
orbitoare” care, împreună cu poarta, reprezintă pragul dintre două lumi,
trecerea de la viață la moarte, dinspre profan înspre sacru. În fața porții
îl așteaptă o fată frumoasă ce-l conduce înăuntru. Fiind așteptat, Baba îi
cere drept taxă pentru a trece în celaltă lume „la țigănci”, echivalentul a
trei lecții de pian. Aici, Gavrilescu va trăi comprimarea temporală,
timpul său subiectiv (câteva ore) necorespunzând cu timpul istoric de
doisprezece ani. Se remarcă o trăsătură importantă a fantasticului:
dispariția limitelor temporale și spațiale la
apariția supranaturalului. ,Odată ajuns în bordel, Gavrilescu încalcă
interdicția de a nu bea multă cafea și intră în „jocul fetelor”. Trebuie să
ghicească țiganca dintre cele trei fete care erau: grecoaica, evreica și
tiganca. Eșuează, însă, pentru că își amintește de Hildegard, iar fetele îl
grăbesc, ele crezând că se teme să le ghicească, apoi îl pun într-o horă.
După prima încercare adoarme și se trezește îmbrăcat altfel și rătăceste
printr-un labirint de paravane și oglinzi.
Ultimul episod prezintă întâlnirea cu Hildegard, iubirea lui din
tinerețe, în casa cea mare. Aceasta îl ia de mână și îl duce cu birja spre
pădurea labirint pentru o ,,nuntă în cer”. Finalul nuvelei ,,La țigănci'' este
deschis pentru că păstrează condiția fantasticului.
În concluzie, opera literară „La ţigănci” de Mircea Eliade este
o nuvelă fantastică deoarece are toate caracteristicile acestei specii
literare: intruziunea misterului în cadrul vieţii reale, ezitarea
protagonistului şi a cititorului, compoziţia gradată a naraţiunii, dispariţia
limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia supranaturalului, finalul
ambiguu.