PERIODĂ LITERARĂ : POSTBELICĂ

NUVELĂ FANTASTICĂ

“LA ȚIGĂNCI " DE MIRCEA ELIADE

1. ÎNCADRAREA ÎNTR-UN (O) CURENT/PERIOADĂ LITERARĂ

Categoria fantasticului nu este o noutate adusă de proza lui Mircea Eliade.
Apăruse și în proza marilor clasici, în nuvelele lui Eminescu ("Sârmanul Dionis",
"Avatarii faraonului Ila", "Archaeus"), în cele ale lui Caragiale ("La hanul lui
Mânjoala", "Calul Dracului", "Ker Ianulea") sau într-o accepție mai largă a
termenului - în poveștile lui Creangă sau Slavici, o vom mai întâlni și la Vasile
Voiculescu, Gala Galaction, Tudor Arghezi (în romanele "Ochii Maicii Domnului",
"Cimitirul Buna Vestire") sau Ștefan Bănulescu mai târziu.
Fantasticul din proza lui Mircea Eliade corespunde poate cel mai bine încadrării
pe care o face teoreticianul Țvetan Todorov "Întroducere în literatura fantastică",
cel care consideră fantasticul drept ezitare între explicabil și inexplicabil, între
imaginar și real, pentru că în nuvelă trecerea de la un plan existențial la altul se
face aproape insesizabil.
Încă din perioada interbelică apar în paralel cu romanele "Maitreyi",
"Întoarcerea din rai", "Huliganii" și câteva poze fantastice : "Domnișoara
Christina", "Șarpele", "Secretul doctorului Honigberger", "Nopți la Serampore".
După al Doilea Război Mondial (perioada postbelică) continuă pe linia nuvelelor
fantastice : "Un om mare"(1952), "La Țigănci", "Pe strada Mântuirea"(1967), dar
scrie și un roman fantastic : "Noaptea cu sânziene" considerat opera de maturitate
a autorului.
Publicată în 1969, în volumul "La Țigănci și alte povești" (după ce apăruse la
Paris, în 1959), nuvela menționată a fost caracterizată drept "o capodoperă a
fantasticului românesc" Eugen Simion.
Pentru că exegeza s-a întrecut în a identifica în nuvela "La Țigănci" simboluri,
mituri, analogii, straturi ontologice, scriitorul dă o replică în "Jurnalul" său, în
1968, explicând : "Am impresia că nu s-a înțeles lucrul esențial, povestirea aceasta
nu simbolizează nimic, adică nu transformă realitatea imediată printr-un cifru.
Nuvela fundează o lume, un univers independent de geografia și sociologia
Bucureștiului de prin 1930-1940. Nu trebuie căutat la ce se referă, în realitatea
care ne este accesibilă noua diferitele episoade, nici ce reprezintă cutare sau
cutare personaj.
 Este prezentarea unui Univers nou, inedit, cu legile lui proprii și această
prezentare constituie un act de creație, nu numai în înțelesul estetic al expresiei.
Pătrunzând în acest Univers, învățând să-l cunoști, savurându-l ți se relevează
ceva. Probleme care se pune criticul nu este : cum să descifreze << simbolismul>>
povestirii? Ci : admițând că povestirea m-a <<fermecat>>,m-a convins, cum să
înterpretez mesajul pe care-l ascunde realitatea ei (mai precis, această nouă
specie de realitate care mi se dezvăluie citind <<adventura>> lui Gavrilescu)=>
Mircea Eliade comentat de Mircea Handoca .

2. TITLU. TEMĂ. ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE.

Titlul numește spațiul simbolico-mitic în care timpul are altă valoare.
Temele și motivele abordate aici se regăsesc și în alte creații ale lui Eliade :
ieșirea din timp, relația sacrului cu profanul, viața, moartea, labirintul.
Deși nu are o structură clară, se diferențează două planuri existențiale-real și
ireal- care alternează în cele 8 secvențe ale nuvelei SORIN ALEXANDRESCU
sesizează construcția simetrică a celor 8 episoade.
· Planul 1-real
· Planurile 2,3,4-ireal
· Planurile 5,6,7-real
· Planul 8-ireal („Dialectica fantasticului” studiu introductiv la volumul “La
Țigănci”)
Nuvela debutează brusc, selectând un cadru banal, într-un tramvai
bucureștean, într-o zi cu căldură ”încinsă”, ”înăbușitoare”, un profesor de pian pe
nume Gavrilescu se îndreaptă spre casă, venind de la o meditație, de pe strada
Preoteselor. Astfel, în realitatea profană (ceea ce nu aparține sacrului) apare
primul semn al sacrului : numele străzii amintește de vestalele care întrețineau
focul în timpul zeiței Vesta, popasul pe care Gavrilescu îl făcuse pe această stradă,
poate echivala cu o purificare în vederea unei “călătorii” care, în multe tradiții ale
lumii, cuprinde Infernul, Purgatoriul si Paradisul.
În tramvai, Gavrilescu vorbește cu ceilalți călători, temele preferate
fiind căldura și colonelul Lawrence, numele acestuia din urmă, profesorul îl
auzise de la niște studenți (“oameni culți”, adică inițiați), care povesteau că ,
undeva în Arabia, că arșița l-a lovit pe colonel, ca o sabie, în creștet. În
termenii mitului, studenții sunt niște “mesageri” care povestesc apropriata moarte
și a lui Gavrilescu.
Pe măsură ce discuția din tramvai se derulează, profesorul simte nevoia să facă
mărturisiri : ”Pentru păcatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru păcatele
mele, adaugă încercând să zâmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu
am o fire de artist”.
Cel care face o primă afirmație cu privire la scurgerea anormală a timpului în
spațiu de la țigănci este taxatorul din tramvai care îl liniștește pe Gavrilescu pentru
că nu-și găsea portmoneul: “ Nu face nimic(...) Avem timp. Că n-am ajuns încă la
țigănci. ”
Eroul nostru nu remarcă decât diferența de temperatură. Cum tramvaiul tocmai
trăcea pe lângă grădina unor țigănci, călătorii discută,oarecum misterios, despre
acest spațiu. Amintindu-și că și-a uitat servieta cu partituri la eleva sa, Olivia
Voitinoviei, profesorul coboară cu intenția de a lua un tramvai în sens invers; arșita
și mirosul de asfalt topit (pe care le regăsești în stardă), îl gonesc spre următoarea
stație (la care nu va mai ajunge). Cuvintele rostite de Gavrilescu (“Prea târziu”)
arată că timpul omului și cel al realității au devenit neconcordante.
În acest punct, realul trece în fantastic, întrucât profesorul intră într-un spațiu în
care miraculosul se îmbină cu bizarul.
Atras irezistibil de grădina răcoroasă a țigăncilor, Gavrilescu intră; această
“insulă” de umbră neașteptată îi provoacă “un infinit sentiment de intensă
tristețe” ca fiind un spațiu în care “iar a stat ceasul” (aparținând, prin urmare,
eternității). Aici își va căuta profesorul vocația pierdută (condiția de creator irosită
din pricina păcatelor sale, cum mărturisea el însuși); și tot aici, amintirea marii lui
iubiri pentru Hildegard îl va stăpâni ca o chemare.
Trecând pe lângă baba care păzea poarta, Gavrilescu intră în bordei; întreaga lui
aventură din acest spațiu întortocheat nu este altceva decât o prelucrare a mitului
labirintului. La început, profesorul se simte fericit “parcă ar fi fost din nou tânăr, și
toată lumea ar fi fost a lui, și Hildegard ar fi fost de asemenea a lui”,stare
explicabilă, deoarece, din Infern, Hildegard, (care murise și se află în primul stadiu
al călătoriei sale) îl atrăgea în lumea umbrelor.
Pierdearea lui Hildegard echivalează cu ratarea destinului, iar întreaga poveste
se învârte în jurul acestui destin care trebuie să se împlinească.
Înconjurat de trei fete îmbrăcate în văluri; Gavrilescu este supus la o probă
inițiatică să aleagă din acest trio alcătuit dintr-o țigancă, o evreică și o grecoaică,
pe cea dintâi. Cum încercările lui eșuează, profesorul pierde acel “ceva” minunat
despre care îi vorbeau fetele. În termenii mitului, acesta ar putea însemna
trecerea în alt stadiu ( în Purgatoriu), posibilă numai după ce sufletul lui se
întoarce pe pământ pentru a-și recupera păcatele, sau, ar putea însemna alegerea
unei “ursitoare” ca și la naștere.
De multe ori întervin în text cifre simbolice, unele regăsite și în basme (3,7 și
multipli ai lor : 21, 14, 12) : el circulă de 3 ori pe săptămână cu tramvaiul,
3 lecții de pian costa 300 de lei, preț pe care el îl plătește și la țigănci, 3 sunt fete
pe care sa-l ghicească, ceasul babei arată ora 3, țigăncile s-au stabilit acolo în urmă
cu 21 de ani, Gavrilescu petrece 12 ani în grădină, deși i s-au părut doar câteva
ore, trebuie să numere 7 uși, dar el ajunge la a paisprezecea (trei este primul
număr fundamental; chinezii îl consideră perfect, expresii a totalității, a
desăvârșirii; și în mitologia creștină are semnificații aparte - Sf.Treime).
Fiind încă în labirint, Gavrilescu este prins într-o horă de iele și condus astfel
spre locul în care se află pianul. Amestecul bizar de obiecte printre care rătăcește
profesorul,ar potea figura, la modul simbolic, un Haos primordial din care acesta
să renască în condiția de creator (artist).
Acum se lămuresc și semnificațiile mitologice ale narațiunii : ”La sfârșitul,
lecturii când simbolistica gravă a povestirii se vede mai limpede, constatăm că
baba și fetele trag după ele grave umbre mitologice. Baba poate fi Cerberul,
vizituie-luntrașul Caron, iar fetele care-și ascund identitatea-Parcele ”/E.Simion).
Cerber = animal mitologic (înfățișat ca un câine cu mai multe capete) care păzește
intrarea în Infern;
Caron = luntrașul care trece sufletele peste apa Styxului;
Parce = echivalente ale ursitelor din folclorul nostru.
Partea finală a nuvelei renumește mai multe motive : giulgiul, noaptea,
tramvaiul, florile funerare, trăsura/dric, rătăcirea, visul.
Pregătindu-se să plece din bordeiul țigăncilor, Gavrilescu este întâmpinat de
aceeiași deosebită trăită la un moment dat : “... când m-am văzut gol, și am simțit
draperia strângându-se în jurul meu ca un giulgiu...”.
Baba îl poftește să bea cafea, dar profesorul refuză : în termenii mitului nebând
destul din apa Lete, el își amintește reperele spațiului profane în care trăise; de
aici, rătăcea sufletul prin niște locuri care nu-l mai primesc : din tramvai este
învitat să coboare, deoarece banii lui erau scoși din uz, doamna Voitinovici
plecase, Otilia se măritase, propria casă (închisă și ferecată) este locuită de
altcineva.
Singurul om dispus să-l ajute este birjaruldicar care îl invită în trăsură (o altă
luntre a lui Caron), adică îl recuperează sufletul rătăcitor și i-l restituie Infernului.
Drumul trece pe lângă o biserică/unde fusese o înmormântare (și în curtea căreia
înflorise ”regina nopții”) floare al cărei nume sugerează întunericul, birjarul evocă
mereu imagini mortuoare (caii îmbrăcați în negru, dricul, florile funebre) până
când trăsura ajunge la țigănci.
 De data aceasta, baba dormea : Cerberul nu mai avea ce păzi, căci în bordei
rămâsese numai nemțoaica mereu trează și așteptându-și iubitul; probabil
celelalte “fete” (suflete) trecuseră în Purgatoriu (cel de al doilea spațiu pomenit de
Dante în ”Divina Comedie”). Acum baba îl numește ”muzicant” pe Orfeul care-și
pierduse partiturile (adică își încheiase misiunea pe pământ) și coborâse ca și în
mit, în Infern, ca să-și recupereze iubita (pe Hildegard/Euridice).
Trecând de ușa a șaptea – indicată de babă (cifră care trimite la numărul zilelor
creației divine), Gavrilescu nu-și mai poate recrea iubirea pământeană; Hildegrad
este găsită mult mai departe, și-l ia în stăpânire pe cel pe care-l chemase, mereu,
din moarte. Ea îl va duce spre aceeași trăsură, mirată de incapacitatea lui
Gavrilescu de a înțelege că a murit; în trăsură, cei doi devin tineri, pentru a putea
să ajungă astfel la ultimul stadiu al drumului – nunta din Paradis ( unul dintre
romanele lui M.Eliade este întitulat “ Nunta în cer”).

3. PARTICULARITĂȚI NARATIVE, DE LIMBAJ ȘI STILISTICE

Acțiunea nuvelei se concretizează în jurul unui singur fir narativ; accentul cade
pe evoluția personajului principal și nu pe desfășiurarea întâmplărilor. Construcția
nuvelei este unitară, echilibrată, textul fiind împărțit în 4 planuri și 8 episoade, a
căror înlănțuire scoate în evindență evenimente inexplicabile.
Stilul este savant, înțesat cu simboluri și aluzii mitice (în spatele textului se
vădește eruditul scriitor). Limbajul personajului – patetic și încărcat de stereotipii
de gândire și lingvistice – contrastează cu limbajul naratorului (obiectiv), accesibil
la nivel lexical, dar plin de relevații la nivel semantic și retoric. Conotativul acoperă
sfera denotativului.

4.CONCLUZIE
Notele specifice fantasticului eliadesc se relevă în toată complexitatea lor. În
termenii lui Țvetan Todorov, în nuvela ”La țigănci”, miraculosul se îmbină cu
straniul, alcătuind împreună fantasticul pur. Astfel, ieșirea din timp, rătăcirea în
bordeiul țigăncilor, întoarcerea pe pământ țin de supranatural (miracol); în același
timp, drumul prin labirint, trecerea obiectelor care-l înconjurau pe Gavrilescu,
transformarea acestor obiecte în altele, țin de straniul.
Fantasticul eliadesc constituie inserația mitului (fie autohton, fie străin); acest
apel la mitologie îi confer fantasticului un character erudite.
Nuvela “La țigănci” este considerată “o capodoperă” deoarece autorul și-a ales
o temă existențială, cu implicații dramatice pentru fiecare om : moartea ca
eveniment și pentru că modestul profesor de pian fusese un Creator (“artist”) care
încearcă, în bordei, să ajungă la pian, adică să-și recupereze condiția și dincolo de
moarte. În sfârșit, pentru că iubirea nefinalizată în viață, se va împlini printr-o
nuntă în eternitate.