Despre La Tiganci

alte articole, referate, eseuri si sinteze literare

Nuvela La tiganci
LA TIGANCI de Mircea Eliade - si fragmente
LA TIGANCI - analiza literara
La tiganci - dialectica sacru - profan - Nuvela fantastica
Dialectica fantasticului in La Tiganci
La tiganci Real - Ireal - Realul - Irealul
Coerenta universului si spartura in real in La Tiganci
Revelatia lumilor paralele. La tiganci
Magia unui topos simbolic numit La tiganci
Un mit modern: La tiganci
LA TIGANCI - Subiectul nuvelei - Motivul drumului parcurs
LA TIGANCI - comentariu literar - Nuvela fantastica - Subiectul nuvelei. Mituri.
Semnificatii
Nuvela La tiganci - Scrisa la Paris in 1959
Marci ale insolitarii fantastice in La tiganci

LA TIGANCI - analiza literara :: La

Tiganci de Mircea ELIADE
Mircea ELIADE La Tiganci
Cea de-a doua opera asupra careia ne propunem sa disertam in expunerea de fata este
nuvela fantastica La tiganci, publicata in 1959, un giuvaer al literaturii lui Mircea
Eliade", cum cu dreptate spune criticul D. Micu (veziIntroducere laMaitreyi, Nunta in
cer, E.RL., 1960). Este una dintre cele mai caracteristice compuneri pentru cea de-a doua
parte a carierei beletristice a autorului, in sensul infiltratiei" cu totul insistente a
filozoficului in fictiunea artistica, a ezotericului si ermetismului, a tezei" ce se cere
demonstrata, cu nuantarile si ambiguitatile permise in acest domeniu. Nuvela se bucura
de o constructie compozitionala ingenioasa, de un echilibru aproape perfect, spre
deosebire de altele scrise in aceeasi perioada, ca Pe strada Mantuleasa, bunaoara. Ideea
este aceea a abolirii timpului istoric, nu insa prin procedeul cunoscut, utilizat de
Eminescu in Sarmanul Dionis, recurgerea la categoriile schopenhaueriene-kantiene ale
timpului si ale spatiului, ci prin cele ale realismului fantastic", practicat de noii prozatori
sud-americani; la noi, dupa Mircea Eliade, de catre D. R. Popescu, G. Balaita si de altii,
intr-un chip mai aparte si de Stefan Banulescu, pana la saturatie uneori.

Intrand in bordeiul" tigancilor, profesorul Gavrilescu, eroul nuvelei, paseste in afara

timpului curent, obisnuit. Fetele" (a se traduce cu fr. ,filles") sunt in numar de trei: o
tiganca, o evreica si o grecoaica. Suntem in Bucurestiul de altadata, insa o descriptie
pozitiva precizata foarte exact nu aflam, vagul temporal fiind cu totul necesar in cazul de
fata. Bucurestiul tiganit si fanariotizat, poate, semn acesta al specificului local, este notat
ca in treacat, in contururi usor cetoase. Pentru ca, se intelege, povestea nu urmareste
tipologii", balzacianismul bine stiut, si nici experimentul", autenticul", trairea", ca in
scrierile de tinerete ale lui Eliade, ca in romanul Maitreyi, ci, hermetica si ezoterica fiind,
tezista" (in alt inteles decat cel vechi dat de Gherea acestui cuvanT), ea cauta sa
demonstreze posibilitatea trecerii din real in fantastic si viceversa. Fantasticul este luat
aici ca lumea de dincolo, lumea esentelor platoniciene eterne. Acum se poate spune ca
ireala, inexistenta, trecatoare este aparenta, viata obisnuita, perisabila, fata de cea
fantastica, de vis, care este eterna.

Profesorul Gavrilescu, personajul principal si, s-ar putea spune, singurul personaj al
nuvelei, este pus, in trei randuri, sa ghiceasca care este tiganca, intre cele trei fete", insul

dand gres de fiecare data. (Se pune intrebarea: este oare acesta semnul ca Gavrilescu,
neghicind care dintre ele e tiganca, nu era inca pregatit sa acceada in aceasta lume de
dincolo"?) Cand, dupa un timp absolut imposibil de perceput (pentru ca nu e vorba de
timpul curent", de toate zilelE) personajul iese din magicul bordei al tigancilor fara insa
deloc stirea si vointa protagonistului (cum nu se intampla cu personajul lui Eminescu din
Sarmanul Dionis, unde Timpul se afla sub controlul omuluI) aflam ca timpul istoric, al
Bucurestiului de toate zilele, s-a derulat indeajuns: banii pe care Gavrilescu ii scoate din
portofel ca sa plateasca tramvaiul nu mai umbla" de vreo cativa ani buni; doamna
Voitinovici din Strada Preoteselor din casa careia plecase numai de doua-trei ore, crede el
se mutase de multa vreme in provincie, indata dupa maritisul nepoatei Otilia, careia
profesorul ii dadea lectii de pian; in sfarsit, omul nu-si mai gaseste domiciliul, ocupat
acum, dupa 12 ani, de alti locatari, nevasta-sa, Elsa, vanzand totul si plecand in
Germania, la familia ei, cand, dupa toate cercetarile intreprinse, ajunsese la incheierea ca
sotul ei disparuse definitiv.
O posibila interpretare ar fi aceea ca profesorul de pian Gavrilescu este incapabil a se
integra in realitatea comuna, prozaica. El este un visator", aspirand (inconstient pana la
un punct inaintaT) spre locul sau preferat, Olimpul, Paradisul etc. destul de derizoriu aici,
in cazul lui bucuresteneste numit La tiganci. Cele trei fete" ar simboliza, dupa D. Micu si
Eugen Simion, dar si dupa alti comentatori, cele trei Parce care ne vegheaza Destinul.
Dar se poate, angajandu-ne pe pantele alunecoase ale mitologiei si bine stiind ca autorul
consimte la plurivalenta semnificatiilor (altfel s-ar fi multumit cu logica mai stransa a
unui eseu filosofiC) ca cele trei locatare ale bordeiului" * sa fie si cele Trei gratii: Aglae,
cea mai tanara si mai frumoasa din toate, incununata cu iedera, Thalia, muza Comediei si
a Idilei, si Euphrosina, de vreme ce aceste divinitati reprezinta tot ce poate fi mai
seducator in materie de frumusete, placere si fericire.
S-ar putea foarte bine, campul simbolisticii aparandu-ne larg deschis daca ne situam,
pentru un moment, pe taramul mai sumbru al existentialismului sa fie vorba de Moire, de
Clotho (cea care ne vegheaza nasterea, tinand inceputul firului vietiI), de Lachesis (cea
care il desfasoara) si teribila Atropos (care il taiE)
Dar daca Gavrilescu nu este in stare sa ghiceasca flanca cu toate ca, in anume fel,
privindu-le pe toate trei, o vede bine pe cea cu parul si ochii negri, cu pielea bruna,
lucioasa el descopera in Paradisul numit La tiganci" in lumea de dincolo, lumea esentelor,
ideala si vesnica, mult visata, spre care aspiram continuu ca dupa o fata morgana** de
neatins pierduta lui varsta de aur a tineretii si dragostea lui dintai, pe Hildegard, cu care ar
fi voit candva sa-si uneasca destinul. N-a facut-o dintr-o intamplare pura si simpla. Viata
ne este aleatorie, orbecaim in ea ca intr-un labirint. O intalnise pe Elsa tocmai cand
Hildegard era plecata in vilegiatura, probabil, cu familia, la Konigsberg; visatorul" s-a
lasat prada unui moment de slabiciune, nu a stiut sa aleaga sau nu a fost in stare s-o faca;
abia acum, aflandu-se La tiganci", pare a intrezari ceva:

Acum stiu repeta el de mai multe ori in soapta. Era tot asa ca acum, intr-o vara. Hildegard

plecase cu familia ei la Konigsberg. Era teribil de cald. Locuiam in Charlottenburg si

iesisem sa ma plimb pe sub arbori. Erau arbori inalti, batrani, cu umbra deasa. Si era
pustiu. Era prea cald. Nu indraznea nimeni sa iasa din casa. Si acolo, sub arbori, am zarit
o fata tanara, care plangea cu hohote, plangea cu obrazul ascuns in maini. Si m-am mirat
mult, caci isi scosese pantofii si-si rezema picioarele pe o mica valiza, asezata inaintea ei,
pe pietris Gavrilescule, mi-am spus, iata o fiinta nefericita". De unde sa banuiesc eu"

Impresia locala, de provizorat si calabalac balcanic este insa foarte puternica. Asa cum
Creanga daca pastram proportiile ce se cer stramutat din Humulestiul natal la Iasi, printre
boieri, simte nevoia reconstruirii universului copilariei, asa Mircea Eliade nostalgizeaza",
din Parisul refugiului de o viata, dupa labirintul" de periferie bucuresteana, subzistand in
inconstientul artistului, ca poarta de patrundere in Paradis, semn indelebil al sacrului
revelat in profan. Scriind fantastica sa nuvela, filozoful demonstreaza o teza scumpa
conceptiei sale, in vreme ce, concomitent, artistul nuanteaza argumentarea incifrand-o.
Este ceea ce si Dimitrie Cantemir, in a sa Istorie ieroglifica, dizvalea acoperind" si
acoperea dizvalind". Arta potenteaza misterul, il apropie de om pe o cale oculta,
irationala, procedeul fiind constientizat de la simbolism incoace.
Aceasta este functionalitatea stilistica a descrierii labirintului din bordeiul tigancilor, pitit
sub niste mari nuci umbrosi si alte vegetatii dezordonate, intr-o curte mare, de mahala
bucuresteana de altadata. Am zis mahala", care nu-i totuna cu periferie", Bucurestiul cel
vechi, la care suntem trimisi aici, avand mahalale" (citeste: sectoare", cartiere" etc.) si la
ceea ce numim centru", mostenire urbanistica din vremea fanariota. Descriind (la modul
fantastic si halucinanT) bordeiul si interiorul lui mai ales, in scopul pregatirii" intrarii
personajului sau in nemiscata, eterna lume de dincolo", Mircea Eliade se asaza, ca poet al
prozei, in traditia balcanicilor" autohtoni, de la Dionisie Eclesiarhul, Pitarul Hristache si
Zilot Romanul, pana la Ion Ghica, Ion Luca si Mateiu Caragiale, pana la Ion Barbu,
Urmuz, Ion Marin Sadoveanu si Eugen Barbu etc.
Ca Mircea Eliade vede sacrul in derizoriu, de multe ori chiar la limita comicului si
umoristicului, se constata, stilistic, si din modul cum este condus dialogul in momentul
cand Gavrilescu, iesit din timpul inert si din bordeiul" Paradis, reintra in timpul istoric
curent, conversand cu lumea din tramvai, mergand in Strada Preoteselor nr. 18, la madam
Voitinovici, unde-si uitase partiturile cu numai o ora, doua mai inainte, credea el, cand de
fapt la mijloc trecusera 12 ani*. Marele Caragiale ar fi semnat o asemenea pagina:

Urca, incet scarile pana la etajul I, apoi suna apasat. Cateva clipe in urma il ajunse tanarul
din tramvai.
Ce coincidenta, exclama Gavrilescu, vazandu-1 ca se opreste langa el.
Usa se deschise brusc si in prag aparu o femeie inca tanara, dar cu obrazul palid si

vestejit. Avea un sort de bucatarie si in mana stanga tinea un borcan de mustar. Dand
ochii cu Gavrilescu, se incrunta.
Ce poftiti? il intreba.
Mi-am uitat servieta, incepu Gavrilescu intimidat. M-am luat cu vorba si am uitat-o. Am
avut treburi prin oras si n-am putut veni mai devreme.
Nu inteleg. Ce fel de servieta?
Daca s-a asezat la masa, n-o deranjati (pe doamna Voitinovici, n.N), continua pripit
Gavrilescu. Stiu unde am lasat-o. E langa pian. Si dadu sa intre, dar femeia nu se clinti
din prag.
Pe cine cautati dumneavoastra, domnule?
Pe doamna Voitinovici. Eu sant Gavrilescu, profesorul de pian al Otiliei. N-am avut
placerea sa va intalnesc, adauga politicos.
Ati gresit adresa, spuse femeia. Aici e numarul 18.
Dati-mi voie, incepu din nou Gavrilescu zambind. Cunosc apartamentul acesta de cinci
ani. Pot spune ca fac parte din familie. Vin aici de trei ori pe saptamana Tanarul ascultase
conversatia rezemat de perete.
Cum spuneti ca o cheama? il intreba.
Doamna Voitinovici. E matusa Otiliei, Otilia Panelele
a Nu sta aici, il intrerupse tanarul. Aici locuim noi, familia Georgescu. Dansa, doamna
din fata, e sotia tatalui meu. E nascuta Petrescu" etc.

Trecand la alta ordine de idei, in continuarea analizei ce intreprindem aici, miraculosul",

sacrul" eliadesc, nu are aproape nimic de a face cu miraculosul fastuos" si poetic"
sadovenian din, sa zicem, Noptile de Sanziene, intr-un loc din a sa Noapte de Sanziene
(carte ce a fost scrisa, nu ne indoim, si sub un cat de mic impuls sadoveniaN), Mircea
Eliade face o substantiala trimitere la marele prozator-poet moldovean, reprezentandu-1
prin personajul Ciru Partenie, omul, scriitorul, filozoful si artistul taumaturg care izbutise
sa se sustraga timpului istoric si chiar, mai aflam, timpului fiziologic". Pentru el, Natura
incepe sa devina nu numai transparenta, ci si purtatoare de valori. [] El descopera in
Natura nu acea vacanta a Spiritului pe care o cauta unii din noi, ci chiar primele revelatii
metafizice: taina mortii si a reinvierii, a trecerii, de la nefiinta la fiinta".
Se cuvine sa observam de indata ca asa ii place lui Mircea Eliade sa-l vada pe Sadoveanu,

care canta" Noaptea de Sanziene noaptea solstitiului de vara, din ajunul sarbatoririi (dupa
calendarul ortodoX) nasterii Sf. Ioan Botezatorul (23 spre 24 iuniE), noaptea cea mai
scurta a anului cand, dupa credintele poporului roman, se zice ca se deschide cerul si
muritorii privilegiati pot vedea lumea de dincolo. Repetam, marele prozator-poet cdnta,
presimtind numai, transcendentul, care in viziunea lui Mircea Eliade tinde sa se
configureze in concepte. Nefiind poet sau propunandu-si sa nu fie el face gestul de a
descoperi sacrul sub aparentele cele mai derizorii.

Aparent, Gavrilescu este un oarecare insignifiant profesor de pian, mai curand un ratat,
un bucurestean de aspect caragialian parca, scos cumva din cunoscutele schite Petitiune
sau Caldura mare, bunaoara. Si Gavrilescu, mergand cu tramvaiul in plina canicula, isi
sterge sudorile cu batista si converseaza cu vecinii: E teribil de cald! [] Ecald [] Dar cand
este omul cult le suporta mai usor pe toate. Colonelul Lawrence, bunaoara. Stiti ceva de
colonelul Lawrence?" Numai cu greu aflam, totusi, ca e un om mai deosebit, in sensul
donquijotesc insa, cand exclama, la anume intervale, cam fara noima: Eu am o fire de
artist[] Sant artist [] Pentru pacatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a
fost, de totdeauna, arta pura. Traiesc pentru suflet" etc. E de o blandete si de o politete cu
totul iesite din comun, cu toata lumea, cum sunt indeobste visatorii cei adevarati, visatorii
puri, ratatii. (Artistii realizati sunt visatori dublati de oameni lucizi, de mare energie si
vointa!) Tocmai visatoria donquijotesca, bunatatea, blandetea i-au adus ratarea, casatoria
cu Elsa, despartirea de iubirea cea mare, de Hildegard, starea precara de profesor vagant
etc. Dar tot visatoria donquijotesca il va duce in fond, in Paradisul numit, de asemeni
intentionat derizoriu, la tiganci", (in spatiul estic, vazut de obicei de la Paris, pentru
intelectualii, boierii si aristocratii romani sau rusi de odinioara, ratati, la tiganci" trezea
nostalgia petrecerilor tineretii de altadata.)
Exceptional de atent dozata este starea de confuzie condusa stilistic cu o mare stiinta a
trucurilor scriiturii, in care obligatia argumentarii logice nu se impune a personajului
ajuns ca intr-un fel de transa. Pus sa ghiceasca care-i tiganca, dintre cele trei fete", band
cafeaua oferita de batrana supraveghetoare, luand dulceata cu paharul de apa rece ce i se
ofereau, eroul se simte din ce in ce mai ametit", antrenat ca intr-o hora de iele", cu hainele
schimbate intr-altele, orientale, impleticindu-se in niste salvari rosii, pomenindu-se, la un
moment dat, infasurat intr-o perdea inabusitoare, foarte asemanatoare cu un giulgiu. Si
aici, in La tiganci, este intrebuintat in beletristica eseul filozofico-mitologic exceptional,
publicat in L Epreuve du labyrinthe (vezi editia Entretiens avec Claude Henri Rocquet,
Editions Pierre Belfond, 1978, PariS), utilizat pe larg si cu intentii inca mai mari, in
Noaptea de Sanziene, in episodul transportarii de catre invatatorul Gheorghe Vasile, alt
visator problematic, a colectiei vechii Biblioteci pentru toti", din Bucuresti undeva la tara,
spre a nu cadea prada rusilor invadatori, la 23 august 1944.
Pentru sugestia de bajbaiala penibila, de dezorientare in patrunderea lumii de dincolo,
imposibil de definit in termeni exacti, abordabila insa cu mijloacele artei, aproximata
macar in impenetrabilul ei mister, dam aici cateva citate cu descrieri ceva mai lungi ale
labirintului" din La tiganci:

Era o incapere ale carei margini nu le putea vedea, caci perdelele erau trase si in
semiintuneric paravanele se confundau cu peretii, incepu sa inainteze, calcand pe covoare
din ce in ce mai groase si mai moi, ca si cum ar fi calcat pe saltele, si cu fiecare pas bataia
inimii i se accelera, pana ce ii fu frica sa mai inainteze si se opri. in acea clipa se simti
deodata fericit, parca ar fi fost din nou tanar, si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar
fi fost de asemenea a lui:
Hildegard! Exclama el adresandu-se fetii. Nu m-am mai gandit la ea de douazeci de ani.
A fost marea mea dragoste. A fost femeia vietii mele!
Dar, intorcand capul, isi dadu seama ca fata plecase. Simti atunci in nari un parfum sfios
si exotic, si odata auzi batand din palme si odaia incepu sa se lumineze intr-un chip
misterios, ca si cum perdelele ar fi fost trase incet, foarte incet, una dupa alta, lasand sa
patrunda treptat lumina dupa-amiezii de vara. Dar Gavrilescu avu timp sa observe ca nici
o perdea nu se miscase, inainte de a da ochii cu trei fete tinere care se aflau la cativa metri
in fata lui, batand usor din palme si razand [J.
Privi cu mirare in jurul lui. Parca nu mai era aceeasi incapere, si totusi recunostea, asezate
asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi, paravanele care il impresionasera, de cum
intrase. Nu-si putea da cu socoteala cum erau alcatuite. Unele foarte inalte, aproape
atingand tavanul, s-ar fi confundat cu peretii daca, pe alocuri, nu s-ar fi intins, prin
unghiuri ascutite, pana la mijlocul odaii. Altele misterios luminate, pareau a fi ferestre, pe
jumatate acoperite de perdele, deschizandu-se spre coridoare interioare. Alte paravane
multicolor si curios pictate, sau acoperite cu saluri, si broderii care cadeau in falduri pe
covoare, confundandu-se cu ele, alcatuiau, s-ar fi spus, prin felul cum erau asezate,
alcovuri de diferite forme si marimi. Dar i-a fost de ajuns sa-si opreasca doar cateva clipe
privirile asupra unui asemenea alcov, ca sa inteleaga ca era o iluzie, ca de fapt ceea ce
vedea el erau doua sau trei paravane separate care-si impreunau imaginile intr-o mare
oglinda cu ape verzi-aurii. in clipa cand isi dadu seama de iluzie, Gavrilescu simti ca
odaia incepe sa se invarteasca in jurul lui, si-si duse din nou mana la frunte [] Paravanul
parea ca nu se mai sfarseste, si cu cat inainta, cu atat caldura devenea mai insuportabila.
isi scoase tunica si dupa ce-si sterse furios fata si grumazul o puse pe umarul gol, ca un
prosop, si bajbai din nou, cu bratul, sa regaseasca paravanul. Dar de data aceasta intalni
un perete neted si racoros, si se lipi de el, intinzand amandoua bratele []. incepu sa
inainteze pipaind cu palmele covorul in jurul lui, tot sperand ca si-ar putea gasi salvarii.
Descoperea la rastimpuri obiecte pe care ii era greu sa le identifice, unele semanau la
inceput cu o ladita, dar se dovedeau a fi, pipaite mai bine, dovleci uriasi inveliti in
broboade, deveneau, corect pipaite, mingi, umbrele vechi umplute cu tarate, cosuri de
rufe pline cu jurnale, dar nu apuca sa hotarasca ce-ar fi puftit fi, pentru ca descoperea
necontenit alte obiecte in fata lui si incepea sa le pipaie"

Iata deci, in copioasele citate reproduse mai sus, o risipa de imaginatie cu totul
neasteptata la Mircea Eliade, in modul cum infatiseaza cosmarul", s-ar zice, profesorului
Gavrilescu ratacind prin bordeiul" din la tiganci". De asta data prozatorul pare sa fi fost
atent si la procedeele utilizate in noul roman francez" (dar si la cele utilizate in romanul
sud-american mai recenT), zugravind cu un penel demn de un Salvador Dali, indopat cu
droguri halucinogene (Mircea Eliade nu respinge, cum se stie, consumul de droguri,
necesar artistului in vederea stimularii imaginatiei, a producerii viziunilor, cum se
intampla in cazul vechilor samanI), bordeiul" tigancilor, devenit palat si alcov oriental,
dar si un labirint" haotic, suprafiresc, de cosmar, facut din mobile aglomerate, covoare,
paravane multiple, oglinzi, lazi cu tot felul de boccele, dispuse in bric-a-brac naucitor.