,,În Nirvana” de I.L.

Caragiale

-este evocată personalitatea poetului, în contextul în care, imediat după moartea sa, au existat
f multe articole în care oamenii povesteau cum l-au întâlnit și cum i-au marcat

-moartea lui Eminescu a devenit un mit cultural

-Caragiale a fost și el sensibilizat de moartea lui Eminescu, deși nu era adeptul poeziei
romantice, pe care o ironiza de f multe ori.

- îl întâlnește când Eminescu avea 17 ani, fiind sufleur la teatru, citind f multă literatură
germană și filosofie indiană, budistă.

-cei doi au o discuție o noapte întreagă despre filosofie, iar Caragiale remarcă faptul că
Eminescu era atras de conceputul de Nirvana, acea stare de fericire deplină din filosofia
budistă, stare care se obține prin contemplație și asceză. Acest concept dă și titlul articolului,
care se referă la dobândirea stării de Nirvana de către Eminescu prin moartea
acestuia: ,,Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos
cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.”

-se remarcă personalitatea romantică a lui Eminescu, duală, cu opoziții, antiteze, exact ca în
operele acestuia: ,,Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente
bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și
nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile
vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă.
Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!” – acest citat sugerează
că poetul trecea repede de la o stare la alta, aceste stări contradictorii fiind specifice
personajului romantic (dualitatea bine-rău, frumos-urât etc). Aceste stări contradictorii erau
datorate suferinței produse de moartea mamei, de boala personală dar și de acea permanentă
neliniște a artistului neînțeles.

- după ocupația de sufleur la teatru, Eminescu este trimis de tatăl său la studii, la Viena, iar pe
fratele său îl trimite la Berlin, unde profesează ca militar, dar se sinucide din cauza atribuțiilor
pe care le avea în Academia Militară, un alt motiv de suferință

-sora lui paralizată se retrage la mănăstire, ceea ce în produce, din nou, suferință.

-,,Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vițios. În lumea asta mulțimea celor de
rînd crede că plăcerile materiale ale vieții sunt privilejul lor exclusiv și că oamenii rari nu au
voie să aibă și defecte.” – autorul remarcă faptul că defectele poetului nu erau neobișnuite și
nu-i găsea niciun viciu.

Temă: de recitiți textul.