Poate părea greu de crezut astăzi, dar, dacă socotim, cinematograful a apărut în lume doar cu un

secol în urmă. În veacul al XIX-lea, vizualul a rămas multă vreme neclintit: pictura, ilustrațiile,

sculptura și, prin anii 1830-1840, fotografia.

La sfârșitul secolului XIX însă, a apărut un nou principiu și, odată cu el, cinematograful. Data nașterii
cinematografiei este considerată a fi 28 decembrie 1895 Atenția era acum captată de descompunerea
mișcării într-un număr foarte mare de imagini statice și trecerea lor prin fața ochilor cu o viteză
suficient de mare astfel încât să fie percepute cursiv, nu separat și static. Experimente existaseră însă
cu mulţi ani înainte. Printre ele, în 1877, cel al lui Eadweard Muybridge, care a fotografiat un cal
deplasându-se cu viteză, cu ajutorul a 24 de camere. Iar în 1889, William Friese-Greene a primit un
patent pentru camera sa „cronofotografică”. În aceeaşi perioadă, Thomas Edison lucra, în laboratorul
său, la dezvoltarea „kinetografului”, patentat în 1891.

A urmat apoi fixarea imaginilor pe un suport suplu și transparent din celuloid și proiectarea lor pe un
ecran. Prima prezentare a unui astfel de film a avut loc în anul 1895, în subsolul Grand Cafe din
Paris. Antoine Lumiére, din Lyon, a găzduit, la Paris, un show cu imagini în mișcare. Fuseseră filmate cu
camere făcute de fiii săi, August si Louis Lumiére, și prezentate cu ajutorul unor proiectoare realizate tot
de ei. Filmul prezenta ieșirea unor muncitori de la lucru.

Amprenta puternică a fost lăsată însă de un alt filmuleț, care prezenta o locomotivă ce părea că vine
înspre spectatori, care de teamă au sărit de pe scaune in timpul proiecției. După acest moment,
invenția s-a răspândit fulgerător prin lume, iar la numai 5 luni distanță de la premieră, în anul 1896
aveau loc astfel de spectacole și în România, în București și marile orașe. Apropo, c it priveste
spatial romanesc, in anul 1890 a a vut loc pe scena Teatrului National din Iasi, premiera comediei Coana
Chirita sau Doua fete si-o neneaca de Vasile Alecsandri.

Aşa a început era filmelor mute, care a durat până în ani 1930. În această perioadă, filmele erau
acompaniate de muzică live. În 1903, Edwin S. Porter din echipa lui Thomas Edison a îmbunătăţit
procesul de editare al filmelor, stabilind că unitatea de bază a filmului nu este scena, ca în teatru, ci
cadrul. În 1908 existau deja 10.000 de cinematografe pe teritoriul SUA, industria începând să capete o
structură clară de business ce încuraja consolidarea.

Filmele nu depăşeau încă 15 minute. Dar, în 1906, a fost proiectată şi prima producţie de 80 de minute,
filmul australian „The Story of the Kelly Gang”. Iar exemplul acesta a fost urmat şi de alţi producătoi abia
în 1911. Au urmat apoi numeroase lung-metraje europene, precum Queen Elizabeth (Franţa, 1912), Quo
Vadis? (Italia, 1913) şi Cabiria (Italia, 1914).

Filmul a devenit o atracţie pentru clasele de mijloc, fiind recunoscut ca o adevărată formă de artă, având
rolul său în cultura secolului 20. Dar clasele mai educate considerau că filmul este doar pentru cei
needucaţi, preferând să meargă la teatru. În 1907, în Franţa, au luat naştere şi aşa numitele „Films
d’Art”, menite să aducă în sălile de cinema şi clasele sociale superioare. Erau, de fapt, piese de teatru
filmate şi proiectate în sălile de cinema şi nu au prins la public.
Prima povestire cinematografică de amploare a fost realizată de regizorul D.W.Griffith și se numea

„Nașterea unei națiuni”. Povestea era aceea a războiului civil din 1861, care a dus la abolirea

sclaviei negrilor. Mânuind aparatul de filmat pentru a surprinde atât cadre de ansamblu cât și detalii

sau expresii, apropiindu-se sau deplasându-se în lateral, realizând practic principalele manevre care

dau specificul unui film și care sunt folosite și astăzi.

Totodată, Griffith a pus și bazele montajului, asamblând bucățile de peliculă într-un fel anume,

existând acum o alternare a scenelor și a planurilor filmate.

Au urmat investiții imense în industria de la Holywood, transformat acum în „fabrica de vise” și

câștigând influență din ce în ce mai mare.

Cinematograful a fost primit cu entuziasm de către spectatori, fiind considerat o artă totală adresată

marilor mese. Deja mai tirziu, in secolul XX A stârnit și entuziasmul artiștilor ruși, preocupați de

înnoirea mijloacelor de expresie, apărând din mers și regizori precum Eisenstein sau Dziga Vertov.

Astăzi, trăim cu adevărat în era vizualului. Până recent, oamenii nu puteau vedea cu ochii lor tot ce

se spunea sau se scria. Înconjurul lumii, pe care îl citeam în cărțile lui Jules Verne și părea un record

în secolul XIX, se poate face astăzi din fotoliu, la televizor sau pe ecranul PC-ului, prin care avem

acces oriunde. Ce trebuie să avem în vedere însă, tocmai că imaginea ne invadează pe toate căile,

este de a nu ne lăsa manipulați și de încerca să învătăm ce este de calitate versus ce este doar

cantitate.