GREUCEANU

PERSPECTIVĂ ANALITICĂ
ASUPRA BASMULUI

FLUERAȘ VICTOR
ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE PSIHOLOGIE ANALITICĂ, MASTER - AN II

1
 În mituri și basme, precum și în vise, sufletul se exprimă despre sine,
iar arhetipurile se revelează în contextul lor natural ca
„Formare, transformare, / A noimelor eterne eternă perindare”
Carl Gustav Jung, Contribuții la fenomenologia spiritului în basm

Pentru o rapidă încadrare istorico-literară amintesc că basmul Greuceanu a fost

auzit de la povestitorul Mihalache Constantin din mahalaua Delea Veche din București și
publicat de către culegătorul tipograf Petre Ispirescu în anul 1881, în Calendarul Aurora.
Din perspectivă analitică, basmele oferă indicii prețioase despre cum pot fi
înțelese și integrate complexele și despre cum eul „eroic” al fiecăruia dintre noi poate
parcurge anumite etape ale călătoriei transformatoare către întregire. În cazul basmului
Greuceanu, situația inițială este cea în care soarele și luna au fost furate, lumea interioară
aflându-se drept urmare în întunericul inconștientului.
Chemarea la aventura autocunoașterii și a ieșirii din inconștiență este una
publică iar beneficiile dar și pericolele acestei incursiuni sunt anunțate dinainte. Cei
victorioși vor primi pe fata împăratului de soție, adică în termeni analitici vor descoperi o
modalitate sănătoase de a relaționa cu anima, sau altfel spus își vor descoperi sufletul. Ca
bonus, „jumătatea de împărăție” poate face trimitere la Împărăția Cerurilor. Pe de altă
parte, cei care se aventurează în inconștient dar rătăcesc și eșuează („umblă și nu va
izbândi nimic”) își pot „pierde capul”; avertisment pentru o posibilă psihoză. Căutarea
sufletului poate părea ușoară însă în lipsa unor indicii despre direcția în care să ne
îndreptăm putem cu ușurință să pățim ca cei care „dau din colț în colț și nu știau de unde
s-o înceapă și unde s-o sfârșească”. Mai ales dacă atitudinea pe care se bazează căutarea
este cea de „semeție”, adică de orgoliu al unui eu inflaționat.
Pentru a avea sorți de izbândă, căutătorul e îndemnat să ia exemplul lui
Greuceanu: să aibă curaj dar mai ales să se bazeze pe „ajutorul lui Dumnezeu” și drept
urmare să se lase ghidat de către Sine. În plus, un avantaj îl reprezintă folosirea cu
măiestrie a cuvintelor. A fi „meșter la cuvânt”, așa cum e Greuceanu, presupune o
capacitate crescută de a exprima gânduri, emoții, sentimente, așadar de a intra în contact
cu acestea.
Pe lângă ajutorul lui Dumnezeu, eroul are parte și de ajutorul forțelor htonice.
După o lungă călătorie, Greuceanu ajunge la Faurul Pământului, mare meșter fierar
precum zeul Hefaistos al grecilor. Iar frăția de cruce (sau frăție de sânge) dintre cei doi
evocă relația dintre Ghilgameș și Enkidu, adică o împrietenire cu umbra înainte de a

2
pătrunde mai adânc în inconștient. Odată ajuns pe teritoriul umbrei, apare și indiciul
necesității introspecției: „Trei zile și trei nopți au stat închiși într-o cămară Greuceanu cu
Faurul-pământului și se sfătuiră”.
Dacă până în acest punct, Greuceanu a călătorit însoțit de fratele său, sosește și
momentul despărțirii. Acest episod sugerează că de la un moment dat, călătoria în
inconștient se poate face doar pe cont propriu, fiind cât se poate de personală. Ca dovadă
că drumul propriu nu poate fi parcurs de altcineva: fratele său umblă în zadar pe când
eroul este direcționat chiar la casele zmeilor.
Pentru a izbândi, el trebuie să dovedească în primă fază capacitatea de a se
transforma. Mai întâi se metamorfozează în porumbel, însă mai de interes este
transformarea sa ulterioară într-o muscă. Dacă porumbelul are o încărcătură pozitivă fiind
inclusiv un simbol al Spiritului, musca nu e doar o insectă nesuferită ci este asociată și cu
murdăria și excrementele. Transformarea sa în muscă, putând fi privită din această
perspectivă și ca o modalitate de exprimare a smereniei: din puternic devine slab, din
Greuceanu cel de Aur se transformă într-o ființă indezirabilă. Calitatea de „a se mici” pe
sine îi folosește pentru a afla informațiile de care are nevoie.
Drept urmare ajunge în postura de înfrunta părți de umbră reprezentate de
către cei trei zmei. Primele două bătălii le câștigă, însă în cea de-a treia, cea cu „tatăl
zmeilor” are nevoie de ajutor din partea corbului – reprezentant al unei zone instinctuale -
care-i aduce apă în cioc. Odată învins tartorul zmeilor, ca reprezentant al unei
masculinități nesănătoase, putem deduce că Greuceanu și-a recuperat o imagine sănătoasă
a masculinității și că este pe jumătate vindecat. În continuare află că acesta folosește drept
cheie degetul mic, cu alte cuvinte eliberarea aștrilor – luminarea conștiinței – devine o
sarcină ușor de îndeplinit. Locul în care se aflau închise soarele și luna este și el
semnificativ: „cula din Codru Verde” - adică un beci din pădure, în subteranul celui mai
îndepărtat și sălbatic spațiu din teritoriul inconștientului. Călătoria eroului ajunge la
apogeu în momentul în care are luna în mâna stângă și soarele în cea dreaptă. Imaginea
evocă un echilibru între aspectele masculine și cele feminine cât și o transpunere a
umanului la scară cosmică.
Însă, așa cum observă și Joseph Campbell în lucrarea sa Eroul cu o mie de
chipuri, călătoria eroului nu este completă până ce eroul nu se întoarce înapoi în lumea din
care a plecat pentru a împărtăși cu ceilalți oameni darurile descoperite pe tărâmul
inconștientului. Iar această călătorie nu este neapărat lipsită de peripeții și primejdii.
Există pericolul de a fi acaparat de către aspectul terific al Marii Mame (zmeoaica - o

3
feminitate masculinizată și agresivă) care domină tărâmul inconștientului și drept urmare
de a regresa într-un stadiu nediferențiat. Acest aspect poate părea inițial ca fiind hrănitor
și protector (părul cu pere de aur, grădina frumoasă cu apă limpede) însă se dovedește la o
analiză mai atentă – folosind sabia rațiunii care ajută la diferențiere – ca fiind otrăvitor și
plin de venin.
Reușind să nu se lase acaparat (înghițit) de către o figură maternă puternică
(zmeoaica cea bătrână), Greuceanu izbândește și în lupta cu feminitatea și drept urmare
aceasta se transformă într-o resursă (un munte de fier). Cu ajutorul umbrei sale deja
integrate (Faurul Pământului) o va preschimba într-un vehicul (căruța cu trei cai de fier)
pentru a putea reveni mai rapid pe teritoriul conștiinței (palatul Împăratului).
Ultimul obstacol, ultima întâlnire este cu un diavol șchiop. O figură tipică de
trickster, acesta evită confruntarea directă și îi scoate cuiul de la o osie, furându-i apoi
paloșul care-i oferea identitatea. Riscă să fie înlocuit de un sfetnic care făcuse un pact
necurat, însă încurcătura nu durează mult pentru că întărit de călătoria întreprinsă își
descoperă puterea interioară și devine el însuși o armă (un buzdugan) care-l sfărâmă pe
diavolul preschimbat în stană de piatră.
Deznodământul este cel așteptat, odată paloșul recuperat nu mai există nicio
piedică pentru unirea dintre erou și anima sa, basmul finalizându-se ca majoritatea
basmelor românești cu această nuntă mistică.