Vara

de George Coșbuc

Introducere:

George Coșbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 în comuna Hordou (azi George
Coșbuc), din județul Bistrița-Năsăud și a trecut la cele veșnice la 9 mai 1918 la București.
Coșbuc avea să devină marele poet al țărănimii, al revoltei sociale, al naturii, al vieții
satului: ”Sunt suflet din sufletul neamului meu/ Și-i cânt bucuria și-amarul”. Debutează în
revista ”Tribuna” din Sibiu, condusă de Ioan Slavici, cu adaptări și prelucrări din creația
folclorică. În opera sa, satul este prezentat sub aspect monografic, pitoresc, etnografic, cu
obiceiuri și tradiții, virtuți ale poporului nostru.
Poetul a publicat următoarele volume: ”Balade și idile” (poezii de dragoste), ”Fire
de tort”, ”Cântece de vitejie”. Poetul a scris și comedii, a realizat traduceri valoroase din
italiană: ”Divina comedie” de Dante Alighieri, traduceri din greacă, ”Eneida” și
”Georgicele” de Vergiliu (pentru prima primește premiul Academiei), ”Odiseea” de Homer,
din sanscrită, ”Sakuntala”de Kalidassa, traduceri din engleză, ”Mazepa” de Byron,
traduceri din germană, ”Don Carlos” de Schiller și altele. În activitatea sa de traducător,
Coșbuc manifestă originalitate prin redarea specificului stilistic și prozodic al modelului.

Structură:

Poezia este alcătuită din trei strofe, din care primele două alcătuiesc un tablou al
descrierii naturii în miezul unei zile de vară, iar a treia strofă integrează poetul în acest
tablou de natură.
Prima strofă descrie peisajul văzut de către poet în mod panoramic, incluzând cadrul
înalt, cuprinzător, al înălțimilor, al zărilor și al seninului zilei de vară.
În a doua strofă, viziunea este una mai apropiată, terestră, fiind incluse detalii
semnificative, care dau viață tabloului de natură descris. Natura este însuflețită de prezența
flăcăilor și a fetelor în lanul de grâu.
Ultima strofă este cea mai lirică strofă a poeziei, datorită faptului că poetul este
integrat în acest tablou de natură, exprimându-și, în mod direct și nemijlocit, sentimentele și
emoțiile sale, dragostea și admirația pentru natură, sentimentul comuniunii profunde cu ea.
Natura este personificată în această ultimă strofă, aproape divinizată de către poet,
care o perecepe ca pe o mamă, o matrice divină care a plăsmuit întregul univers.

Comentarea strofelor și a secvențelor lirice:

Întreaga poezie se constituie într-un adevărat imn închinat măreției naturii, frumuseții
ei nepieritoare. Poetul își exprimă în mod direct, nemijlocit, sentimentele puternice, de
fericire, de împăcare cu viața și cu destinul său trecător. El își exprimă sentimentele de
admirație față de natură, de fericire deplină, sentimente care sunt în concordanță cu tabloul
naturii plin de viață, de optimism, de fericire senină. Și din această poezie, ca și din alte
opere litarare studiate, cum ar fi balada ”Miorița” sau elegia ”Mai am un singur dor”,
scrisă de Mihai Eminescu, se desprinde ideea fuziunii omului cu natura, a contopirii omului
cu ea, după moarte. Această idee în mod popular este exprimată prin expresia ”codrul – frate
cu românul” și vine în sprijinul faptului că această poezie este de inspirație populară, de
altfel nu în mod întâmplător George Coșbuc este numit ”poetul țărănimii”, deoarece în
poeziile sale țăranul român este văzut ca o figură centrală, și obiceiurile și tradițiile satului,
marile și micile evenimente din viața sa.
 Poezia este alcătuită din două părți, inegale ca dimensiuni. Prima parte, descriptivă,
este alcătuită din două strofe realizate prin alăturarea a câte trei catrene (strofe alcătuite din
patru versuri), perfect simetrice, marcate prin cele două cuvinte – un verb și un substantiv –
din aceeași familie lexicală, cu care se deschid cele două tablouri: ”priveam” și ”privirile”.
Cea de-a doua parte are caracter meditativ. La început, într-o imagine statică, în
fundalul Ceahlăului, muntele sacru al Moldovei, păzitor statornic al țării, se profilează
(zărește) un nor, ca o pată de culoare pe imensitatea albastră. Monotonia este evitată prin
imaginea auditivă din finalul primei strofe: adjectivul provenit dintr-o onomatopee (interjecții
ce imită sunete, zgomote din natură) ce umple întregul văzduh – ”cântece ciripitoare.”
Prima strofă constituie totodată și primul tablou al descrierii – cel cosmic, de la
înălțimea muntelui Ceahlău, cuprinzând cadrul larg și nemărginit al zărilor albastre.
Spre desoesebire de primul tablou, care este static, cel de-al doilea tablou este
dinamic, plin de viață și mișcare, și este realizat mai ales prin intermediul imaginilor vizuale
și de mișcare. Acest tablou cuprinde imaginea apropiată, terestră, a zilei de vară.
În vreme ce văzduhul senin părea încremenit, pământul, colorat de galbenul spicelor
de grâu și al ”pletelor” fetelor, freamătă de viață, de mișcare, de bucurie. Atmosfera idilică
(de basm) a bucuriei muncii, muncă însoțită de cântec și joc, este completată de imaginea
naturii terestre și cosmice, care participă la bucuria colectivă.
În partea a doua, cu caracter meditativ, poetul își exprimă fericirea și tristețea că
poate vedea spectacolul naturii și că participă la acesta. Gândul morții întunecă pentru o
clipă atmsofera de optimism. Pământul îi găzduiește pe cei vii, dar și pe cei care mor.
Generații întregi își vor afla odihnă și adăpost în sânul pământului primitor. În această
poezie mormântul nu este întunecos, sumbru și rece, ci el este străbătut de lumina și căldura
soarelui binefăcător: ” în mormântul meu, / E totul cald, că e lumină!”

Procedee artistice:

În poezie apare un număr mare de verbe de mișcare: ”am întors”, ”jucau”, ”saltă”,
”cântau”, ”juca (viața)”,”vântul le juca prin plete”, ”fugeau”, ”zburau”. Alternează verbele
la timpul imperfect, care exprimă acțiuni în curs de desfășurare, cu prezentul (modul
indicativ): priveam, vedeam, plutea, jucau, cântau, juca, fugeau, zburau / saltă, simt, pot, ”o
mare e”, ”e totul cald”, ”e lumină.”
Poezia are o cromatică bogată: albastrul senin, galbenul spicelor de grâu și al
pletelor fetelor, albul mieilor, cenușiul graurilor, luminozitatea zilei de vară.
În poezie apar imagini vizuale, anunțate de verbe ca: priveam, vedeam, de
substantivul ”privirile”; imagini auditive: ”cântece ciripitoare”, anunțate de verbe precum
”cântau (o doină-n cor)”; imagini olfactive, anunțate de verbe ca ”simt” – cu o conotație
figurată, metaforică: ”simt suflarea ta divină.”
Procedeul artistic de bază folosit de poet este inversiunea: ”sălbatică splendoare”.

Obs. : Inversiunea este un procedeu artistic care scoate în evidență o anumită însușire sau
caracteristică a substantivului determinat.

Această primă inversiune pune accentul pe măreția, pe imensitatea de necuprins a

zărilor albastre, proiectate pe fundalul muntelui Ceahlău. ”Departe-n zări albastre dus” –
accentul este pus pe ”departe”, adică pe imaginea cosmică a naturii, pe imensitate. ”De pază
țării noastre pus” – accentul cade pe expresia ”de pază”, care sugerează rolul Ceahlăului de
păzitor statornic al țării. ”Imens senin” – pune accent pe nemărginirea văzduhului, „de
farmec bete” – pune accent pe admirația simțită de poet în fața tabloului impresionant al
naturii, ”vesel cânt” – pune accentul pe sentimentele de dragoste de viață, de optimism,
bucurie.

N.B. Acest comentariu literar l-am realizat la clasă, cu ani în urmă, pe cân eram o tânără
profesoară de limba română. Comentariul este original, cu excepția unei părți din
introducere. Pot fi folosite ca metode didactice metode expozitive precum povestirea,
explicația, prelegerea, descrierea, dar și metode precum sunt conversația, individuală și
frontală, învățarea prin descoperire, problematizarea. Se poate, de asemenea, realiza un
tabel cu figurile de stil și procedeele artistice întâlnite, cu structura compozițională a poeziei,
cu lexicul ei (părți de vorbire utilizate), cu mijloace cromatice ș.a.

Natalia Gălățan