Tema 

poeziei este iubirea. 
Poezia "Izvorul nopții" este un scurt, dar profund omagiu adus frumuseții iubitei,
exprimat printr-o confesiune solemnă și plină de fiori. 

Idila "Izvorul noptii" de Lucian Blaga face parte din volumul de debut intitulat

sugestiv "Poemele luminii", din 1919. In concepția lui Lucian Blaga, iubirea este
singura cale de pătrundere in misterele lumii, de cunoaștere a tainelor universului.
Unul dintre principalele sinonime ale "luminii", metafora revelatorie centrala a
volumului, este cunoașterea.

Titlul poeziei sugerează fascinația ochilor negri ai iubitei, care sunt numiți printr-o
metafora revelatorie, "izvorul nopții", semnificând originea - "izvorul" - sentimentului
de iubire, ce capătă proporții cosmice, prin cuvântul "noapte".
  
Incipitul poeziei este reprezentat de vocativul emoționant și afectiv "frumoaso",
adresat iubitei de îndrăgostitul sensibil.. Vocativul "Frumoaso" ilustreaza, concis si
sintetic, perfectiunea fizica a iubitei, insumand toate trasaturile fizice si morale ale
fetei dragi.

Cuvantul "ochii" se constituie in cuvant-cheie al poeziei si apare de trei ori, sugerand

intensitatea sentimentului de admirate si extazul poetic. Aceeasi semnificatie o au si
metaforele "izvorul" si "o mare de-ntuneric". Cuplul este imaginat in momentul
inserarii, gesturile sunt tandre, idilice, iar adresarea este directa, constatativa si plina
de admiratie: "Frumoaso, / ti-s ochii-asa de negri incat seara / cand stau culcat cu
capu-n poala ta". Pozitia indragostitilor predispune la visare, la meditatia
premergatoare starii de extaz de care este cuprins eul liric atunci cand priveste in
ochii fermecatori ai iubitei.
    Negrul intens al ochilor iubitei semnifica unul din marile mistere ale universului,
intrucat se identifica aici cu emotionantul cadru nocturn care acopera vaile, muntii,
sesurile, intreg pamantul, ca o taina fascinanta: "ochii tai, adancii, sunt izvorul/ din
care tainic curge noaptea peste vai/ si peste munti si peste sesuri,/ acoperind
pamantul/c-o mare de-ntuneric." Negrul dens al ochilor este sugerat de superlativul
absolut exprimat prin formula adverbiala "asa de", alaturat adjectivului "negri" si de
apozitia simpla "adancii", un adjectiv substantivizat, care amplifica profunzimea
sentimentului de dragoste. Epitetul adverbial "tainic" care exprima trasatura verbului
"curge", ca si metafora "o mare de-ntuneric" evidentiaza ideea ca dragostea este una
din marile taine ale lumii. Formele pronominale de persoana fatal si a doua pun m
evidenta armonia totala a cuplului de indragostiti, aflat sub vraja misterioasa a iubirii:
"ti-", "ta", "imi", "tai".
Verbul dubitativ "imi pare", aflat in pozitie izolata si formand un singur vers, sugereaza cu
mare forta emotia si nesiguranta indragostitului,

care niciodata nu poate avea certitudini depline in manifestarea reciproca a sentimentului de

iubire.
 
Ultimele doua versuri se constituie intr-o concluzie a versurilor declarative anterioare, care
exprimasera o constatare plina de admirable. Se reia superlativul absolut din versul al doilea,
pentru a exprima consecinta pe care o are asupra poetului vraja emanata de frumusetea
ochilor iubitei: "Asa-s de negri ochii tai / lumina mea." Contrastul dintre negrul ochilor si
lumina care aureoleaza iubirea este realizat printr-un oximoron, adica alaturarea a doua
cuvinte cu sens contradictoriu, care formeaza insa un tot indestructibil, sentimentul profund
de iubire: "asa de negri" in opozitie cu "lumina mea".
 
Prozodia. Poezia nu este structural in strofe, metrica este variabilis, versurile de 3 silabe
alternand cu cele de 12. Ritmul si rima lipsesc, iar muzicalitatea este data de pauze dirijate de
emotia poetului.

Poezia este alcatuita dintr-o fraza ampla, care contine o afirmatie constatativa" si admirativa
pentru frumusetea ochilor iubitei si o propozitie dezvoltata, ca o concluzie emotionanta,
inaltand dragostea la apogeu.
Lucian Blaga cultivă versul alb (nu are rimă, dar are ritm) – ritmul interior al sentimentelor
structurează şi armonizează poezia.

Nivelul morfo-sintactic – poezia este construită ca o adresare directă către fiinţa

iubită, procedeul de care uzează poetul fiind invocaţia. Specifică stilului retoric,
invocaţia se realizează aici prin substativizarea adjectivului „frumoaso”, în cazul
vocativ, în primul vers al poeziei, iar în ultimul, prin metafora „lumina mea” în cadrul
unui oximoron.
Nivelul lexico-semantic: Limbajul artistic folosit de poet nu are rol în notarea unei
stări de spirit, modalitatea de expunere nefiind descrierea

- poetul urmăreşte mereu, prin repetarea şi acumularea unor determinări diferite, să

adâncească misterul ce se află în ochii iubitei: „ochii (...) negri”, „ochii tăi, adâncii”