Cămara de fructe

de Ion Pillat

Cămara de fructe este o poezie ce poartă semnătura lui Ion Pillat, fiind inclusă în
volumul „Pe Argeș în sus”, apărut în anul 1923.
Tema pe care o abordează opera este reprezentată de trecut, „cămara de fructe”
reprezentând un spațiu de evadare pentru eul liric nostalgic, dornic să retrăiască clipele de
odinioară. Poezia este una reprezentativă pentru curentul tradiționalist, de altfel, Ion Pillat
fiind unul dintre reprezentanții acestui concept.
Tradiționalismul este un curent cultural apărut de la începutul secolului al XX-lea,
care promovează tradiția și este perceput ca o însumare a valorilor arhaice, tradiționale.
Ideologia tradiționalismului s-a cristalizat în jurul revistei Gândirea, care a apărut în perioada
1921 – iunie 1944. O orientară literară care a făcut referire la folclor și etnografie, dar și la
civilizația rurală în tematica operelor literare, concomitent cu respingerea culturii urbane
moderne. Tradiționalismul românesc cuprinde trei curente literare înrudite prin apropierea
de tradiția rurală și diferite prin modul în care această apropiere se realizează și anume:
sămănătorismul, poporanismul și gândirismul.
 Compozițional, se disting două secvențe poetice corespunzătoare timpului evocării și
timpului evocat. Prezența unui spațiu închis - cămara cu fructe- specific spațiului rural în care
eul liric evocă trecutul este specifică poetului, idee prezentă și în poezia „Aci sosi pe vremuri”
(„casa amintirii”). Pătrunderea în trecut, care devine atemporal se realizează prin prezența
adverbului de timp („Deschid cu teamă ușa cămării de-altădată”), precum și prin prezența
câmpului semantic al evocării (taină, amintirea, basmul o mie și una de nopți, fum, umbra,
taina). Trecerea ireversibilă a timpului se află în relație de opoziție cu permanența imaginii
trecutului, datorită prezenței elementelor ce sugerează efemeritatea timpului, a vieții (fum,
umbră).
La nivelul poeziei, corespunzător timpului evocării este câmpul semantic ce ține de
paradis, de sacru (Cu cheia ruginie a raiului oprit,/Trezind în taina mare a poamelor,
smerit/Mireasma, şi răcoarea, şi umbra lor uitată.), iar corespunzător timpului evocat,
amintirii este câmpul semantic ce ține de profan (arzând în umbră, piersici de jar, ruguri,
flăcări de parfum, vrăjitoare). În acest sens, combinarea celor două câmpuri face trimitere la
importanța ortodoxismului, trăsătură specifică tradiționalismului, întâlnită și în opera „Aci
sosi pe vremuri” (laitmotivul clopotului, turnului care marchează momente importante din
viața unui om și care fac trimitere la religia ortodoxă „Şi cum şedeau... departe, un clopot a
sunat,/De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”).
Întoarcerea în trecut este privită ca pe o îmbiere la păcat, idee exprimată prin
epitetul și comparația „Șovăitor ca robul, ce calcă o comoară/ Din basmul cu o mie şi una de
nopţi, mă-nchin:”.
 Frumusețea toamnei și a spațiului evocat sunt surprinse prin implicarea unor tipurilor
de imagini artistice : vizuale („piersici de jar și-albaștri struguri”, „pere de-aur roșu”),
olfactive „flăcări de parfum”.
Nostalgia trecutului, verii este sugerată de comparația „tămâioșii galbeni ca soarele
de vară” și de prezența motivului trandafirului, simbolizând efemeritatea verii și
prospețimea.
De asemenea, în poezie este prezentă antiteza dintre lumină și întuneric,
reprezentând relația trecut-prezent („s-aprind caise și gutui”,„ trandafirii lampioane, lămpi
de aur verde”, „pere de-aur”, „arzând în umbră”).
Prezența motivelor literare ce desemnează metale și pietre prețioase (aur, smaragde,
rubin), a motivului trandafirului, a culorilor cu funcție de simbol (verde, roșii, vânăt, galbeni,
albaștri) și care dau evocării un înțeles cromatic sunt elemente ce țin de simbolism și conferă
o muzică interioară poeziei. Revenirea în spațiul evocării se face prin conștientizarea de către
eul liric a trecerii ireversibile a timpului, idee sprijinită de versul „Dar părăsind cămara ce
mințile îmi pierde”. Întoarcerea în timp dă impresia de atemporalitate (utilizarea verbelor la
prezent văd, mă-nchin).
Din punct de vedere prozodic, poezia este formată din patru catrene, cu rimă
îmbrățișată și cu măsura de 13 silabe, iar prezența unor elemente ce țin de simbolism
conferă muzicalitate acesteia.
În concluzie, prin alăturarea câmpurilor semantice ce țin de sacru și de profan, de
natură, de lumină și de întuneric, prin prezența imaginilor artistice puternice, prin utilizarea
timpului prezent, prin temele abordate (trecerea ireversibilă a timpului, omul în relație cu
natura, sacrul și profanul, întoarcerea în trecut), este dovedită apartenența operei „Cămara
cu fructe” la tradiționalism.