„În 

Grădina Ghetsemani”
De Vasile Voiculescu

Tradiționalismul este un curent literar apărut la începutul secolului al XX-lea și

dezvoltat de-a lungul perioadei interbelice. Acesta promovează tradiția și este perceput ca o
însumare a valorilor arhaice, tradiționale. Ideologia tradiționalismului s-a cristalizat în jurul
revistei „Gândirea”. Acesta reprezintă o orientară literară care a făcut referire la folclor și
etnografie, dar și la civilizația rurală în tematica operelor literare, concomitent cu
respingerea culturii urbane moderne.

Vasile Voiculescu este un scriitor reprezentativ al perioadei interbelice, având o

bogată activitate literară. Creația sa lirică, compusă în cea mai mare parte în perioada
interbelică, se înscrie curentului literar tradiționalism, de factură gândiristă.

Una dintre temele majore ale liricii religioase este suferința și moartea lui Iisus.
Acesta este nucleul poeziei „În Grădina Ghetsemani”, poem care face parte din volumul
„Pârga”. Motivul biblic al rugăciunii lui Iisus pe Muntele Măslinilor, după Cina cea de taina
constituie sursa de inspirație. Prin jertfa și patima sa pe cruce, Iisus împlinește predicțiile
Scripturii și preia păcatele omenirii, oferindu-i astfel mântuirea.

Titlul este un reper spațial, care fixează locul de rugăciune, anume „Grădina
Ghetsemani” (termen preluat din limba ebraică, însemnând „grădina unde se presau
măslinele”), un spațiu simbolic al suferinței și al luptei interioare.

Poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv, structurate pe două
planuri: interior, redând zbuciumul sufletesc al Mântuitorului și exterior, planul naturii, aflat
în concordanță cu suferința Celui care se roagă.

Prima secvență lirică reliefează natura umană a lui Iisus, în „lupta cu soarta”,
punându-se accentul pe suferința și frica resimțite. Durerea sufletească, interioară este
exprimată prin elemente exterioare, fizice: „Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna”.
Împotrivirea definește, de fapt, lupta cu Sine sau cu destinul. Prin metafora: „Curgeau sudori
de sânge pe chipu-i alb ca varul” se sugerează confruntarea dintre natura umană și cea
divină a lui Iisus, sângele reprezentând partea umană, iar albul, fiind simbolul purității cerești
și a divinului. Imaginea apocaliptică „Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna” face
trecerea spre planul ceresc pe care Iisus îl invoca, reprezentând Mânia Tatălui Ceresc.

Imaginea vizuală din primul catren este completată în cea de-a doua secvență lirică:
în timp ce Iisus, „căzut pe brânci în iarbă”, luptă cu Sine, „o mână nendurată” coboară din
cer pentru a-I oferi „grozava cupă”, metaforă ce semnifică păcatele omenirii. Deși latura
umană este cuprinsă de o „sete uriașă”, spiritul nu vrea să accepte „infama băutură”, care
cauzează moartea.
 Mierea și veninul sunt simbolurile celei de-a treia strofe, realizându-se o antiteză
între viață și moarte. Este reprezentat cum omul se împotrivește în fața morții: „Dar fălicle-
ncleștându-și, cu ultima putere”, însă natura sa divină își înțelege soarta și acceptă să se
jertfească pentru a mântui păcatele omenirii: „Bătându-se cu moartea, uitase de viață”.

În ultima strofă se face trecerea de la planul interior la cel exterior. Natura preia
zbuciumul, frământările lui Iisus. Descrierea cadrului natural dinamic se realizează prin
intermediul personificărilor: „Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii” și „Păreau că vor
să fugă din loc, să nu-l mai vadă” ce amplifică tragismul poeziei. Ambiguitatea este susținută
prin secvența: „Treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii” ce simbolizează îngerii vieții sau
ai morții. Imaginea dinamică și vizuală: „Și ulii de seară dau roate după pradă” sugerează
apropierea morții prin simbolul „ulii”, aceștia fiind păsări prădătoare.

Muzicalitatea operei literare este dată de elementele de prozodie, aceasta având

patru catrene, cu măsură de 13-14 silabe și rimă încrucișată.

În concluzie, poezia „În Grădina Ghetsemani” este o creație tradiționalistă prin apelul
la sursa de inspirație religioasa, contextualizată în spiritualitatea românească, prin lexicul
poetic (numeroase arhaisme sugestive) si prin versificația canonica.