Arta plastică din Basarabia

PROIECT POWERPOINT REALIZAT DE ROTARU MIHAI

 Arta românească în secolul XIX dezvăluie transformările apărute
în arhitectură, pictură și sculptură, datorită diverselor curente
occidentale ce aduceau aerul modernist și în România. Astfel în
arhitectură, neoclasicismul, clasicismul, eclectismul sau linia
națională sunt curente ce aduc elemente noi în construcția
clădirilor pentru a le da o înfățișare cât mai plăcută. Pot fi
amintiți arhitecți de seamă precum: Ion Mincu, Petre
Antonescu, Alexandru Orăscu și alții. Sculptura aduce elemente
noi, moderniste, prin schimbarea stilului de lucru și al viziunii
artistice, fiind realizate numeroase capodopere artistice. Diferiți
Info: sculptori realizează sculpturi în piatră, lemn sau modelaj
precum: Karl Storck, Carol Storck, Ion Georgescu, Wladimir
Hegel, Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși. Pictura aduce o
întreagă paletă de schimbări, majoritatea pictorilor români
făcându-și studiile la Paris, la München sau în București,
încearcând să-și definească propriul stil de lucru prin îmbinarea
elementelor modernismului cu cele ale tradiționalismului. În
domeniul picturii s-au remarcat mulți artiști români cum ar
fi: Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Gheorghe
Tattarescu, Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae
Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și alții.
 Ca și în țările din sud-estul Europei, pe teritoriul României la sfârșitul secolului
al XVIII-lea, se resimte influența culturii bizantine. Îndeosebit în Moldova,
și Țara Românească, această cultură se dezvoltă mai rapid. Spre deosebire de
cele două țări românești, în Transilvania sunt prezente influențe ale curentelor
artistice provenite din zona Europei centrale. Astfel, întâlnim influențe și chiar
putem vorbi de arta romanică, gotică, renascentistă, sau barocă. În secolul al
XIX-lea, numit și „secolul națiunilor”, datorită noilor condiții politice, se pune
accent pe legăturile cu Occidentul și astfel, se produce trecerea de la epoca
medievală la epoca modernă. Pe teritoriul României, multă vreme au coexistat
elementele orientale și occidentale, dând artei românești o imagine pitorească.
România face legături directe și cu țări precum Franța și Italia de unde tinerii ce
merg să studieze, aduc idei noi ce vor puse în practică în timpul revoluției din
Arta în secolul al 1848. Atât Occidentul cât și Orientul, aduc schimbări accelerate determinând
un efort de sincronizare a culturii și artei românești cu țările din aceste locuri.
XIX-lea Asimilarea în ritm accelerat a schimbărilor în arta și cultura românească, au dat
naștere unor fenomene specifice cum ar fi așa-zisa „ardere a etapelor” în care,
anumite curente se succed într-un ritm rapid fără a mai urma evoluția normală.
V. Florea, în lucrarea „Arta românească modernă”, afirmă în legătură cu acest
fenomen:
„Zămislirea noilor forme de artă este adesea șovăielnică. În virtutea inerției,
multe forme vechi dăinuie și după ce și-au pierdut fondul de odinioară, în timp
ce forme noi se impun fără a dobândi și conținuturi corespunzătoare, fără a fi
pe deplin asimilate și adaptate la condițiile specifice locale.”
—V. Florea, Arta românească modernă.
 Chiar de la sfârșitul secolului al XVIII-lea neoclasicismul, este prezent punându-și amprenta în edificii
religioase, care adaptează elemente decorative specifice clasicismului pe structuri de tip bizantin.
Aceste influențe, se observă și în cadrul arhitecturii, caselor boierești. După anul 1830, construcția
de edificii mari se accentuează, dar din lipsă de specialiști se apelează la arhitecți străini.
Clădirea Universității București, a fost construită în stil neoclasic ca și Hotelul Bulevard de primul
arhitect român important, Alexandru Orăscu, acesta terminându-și studiile în Germania. Primele
cursuri de arhitectură, vor fi predate la Iași și la București.Numeroși arhitecți francezi, formați în
spiritul eclectismului au realizat în București un număr mare de construcții, ce aveau un aer
parizian, de aici provenind și supranumele lui de „micul Paris”. Exemple de arhitectură eclectică pot
fi: Palatul Băncii Naționale, 1885 (arhitect C. Bernard și A. Galleron), Atheneul Român, 1888
(arhitect A. Galleron), Casa de Economii și Consemnațiuni, 1900, (arhitect Paul Gottereau), toate din
București.La sfârșitul secolului XIX, în paralel cu arhitectura eclectică, se afirmă și arhitectura veche
românească, valorificându-se tradițiile arhitecturale românești. În arhitectura veche românească, se
pune accent pe orientarea romantică care presupune preluarea stilistică din arhitectura gotică.
Exemple elocvente sunt: Casa Filipescu (Casa Universitarilor) din București, reprezentând cel mai
Arhitectura tipic monument de inspirație romantică de la noi, Castelul Peleș, din Sinaia, 1880, (arhitecți Doderer
și Schultz), Palatul Administrativ din Iași, 1925 (arhitecți I. D. Berindei). Linia națională a fost inițiată
de Ion Mincu, aceasta fiind numită și stil neo-românesc. Ion Mincu, îmbină în mod armonios,
elemente din arhitectura noastră medievală, punând accent pe pridvorul cu arcade sau arcaturile în
acoladă, elemente ce pot fi observate la Casa Lahovary (1886), Bufetul de la Șosea (1892)
sau Școala Centrală de fete (1890), toate fiind construite în București. Un alt arhitect român, Petre
Antonescu va continua stilul lui Ion Mincu. Acesta a creat clădirea primăriei din București sau Palatul
Administrativ din Craiova. Stilul lui I. Mincu este preluat de o serie de arhitecți care pun în valoare
elementele ornamentale din stilul brâncovenesc, aceștia fiind: Grigore și Cristofi Cerchez, Nicolae
Ghica–Budești sau I. Socolescu. Arhitectura românească din 1900 (sau Arta 1900), are influențe
provenite din mai multe curente de la începutul secolului XX, dar și din stilul neoromânesc.
Construcții ce aparțin acestui stil specific aniilor 1900 se pot găsi în Transilvania, având influențe
ale secesionismului vienez, exemple putând fii: Palatul Culturii din Târgu Mureș terminat în 1913 (de
arhitecții Jacab Dezso și Marcel Komor). Curentul Art Nouveau francez, va fi mai prezent în fostul
regat, unde putem întâlni ce exemple Hotelul Athenée Palace și Casinoul din Constanța.
         Sculptura în arta medievală românească pune accent pe decorațiuni. După
mijlocul secolului al XIX-lea, se dezvoltă în România sculptura ronde-bosse. Karl
Storck, german la origine se stabilește în București și având un stil neoclasic,
realizează o operă variată, remarcându-se în portretistică („portretul
lui Theodor Aman”) dar realizând și numeroase monumente, cum ar
fi: „Domnița Bălașa”, „Spătarul Mihail Cantacuzino” (București). Acest sculptor
are o contribuție deosebită în ceea ce privește începuturile învățământului
academic, predând la catedra de sculptură din București. Fiul său, Carol
Storck fiind elevul acestuia, își va continua studiile în Italia și Statele
Unite ajungând astfel la un nivel profesional de invidiat. Carol Storck creează
portrete („B. P. Hasdeu”), alegorii („Progresul”, „Electricitatea”), și sculptură
monumentală („Carol Davilla”).Ion Georgescu, fiind și el elev al Școlii de Arte
Frumoase din București, realizează portrete într-un mod realist datorită unor
Sculptura vaste cunoștințe anatomice(„Actorul Mihail Pascaly”), dar are și înclinații
spre romantism („Copiliță rugându-se”). Acesta are realizări și în domeniul
sculpturii monumentale, creând statuia lui „Gheorghe Lazăr” din Piața
Universității din București și statuia lui „Gheorghe Asachi” de la Iași, dar și figuri
alegorice precum „Justiția” și „Agricultura” de la Banca Națională din București.
Un oponent al neoclasicismului lui Georgescu este Ștefan Ionescu-Valbudea, ce
pune accent pe anatomia umană, caracterizată prin forță și dramatism. Dintre
lucrările sale se remarcă „Mihai Nebunul” și „Speriatul” fiind tratate cu un
modelaj nervos, anticipând opera îndrăzneață a lui Paciurea.Un alt
sculptor, Wladimir Hegel de origine poloneză, stabilit în București realizează
câteva lucrări importante printre care se numără și „Monumentul pompierilor
din Dealul Spirii” din București. Acesta, în calitate de profesor îi va avea ca elevi
pe Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși.
          La începutul secolului al XIX-lea, își face simțită prezența tradiția occidentală și pe
meleagurile românești. În pictură această tradiție este confirmată prin numărul mare de
portrete. La sfârșitul secolului al XVIII-lea pictorii se diferențiază de vopsitorii de tot felul,
astfel ei sunt numiți „zugravii de subțire” iar ceilalți „zugravii de gros”. Pictorii de pe
meleagurile României provin din rândul iconarilor, al foștilor pictori de biserici sau din
pictorii străini experimentați în țările de unde provin. Portretele realizate de „zugravii de
subțire” sunt hieratice, prezentând naivități de desen și în general convenționalism. Spre
deosebire de pictură, arta grafică este mai detailată insistând pe realizarea detaliului în
vestimentație, fie orientală sau occidentală. Lucrările realizate în această perioadă erau în
mare parte anonime deoarece, autorii nu își puneau semnătura neavând conștiința
paternității artistice. Se fac remarcați la începutul secolului al XIX-lea pictori ca Nicolae
Polcovnicul(„Autoportret”), Ion Baromir, Eustatie Altini îmbrățișând neoclasicismul vienez și
având calități de colorist, Giovanni Schiavoni stabilit o perioadă la Iași realizează chipul unui
personaj, cum este „Vornicul Burada”, stăpânind foarte bine știința clarobscurului. Un merit
deosebit îl are un alt reprezentant al școlii italiene pe nume Niccolò Livaditti ce introduce și

Pictura
la noi portretul de grup („Familia Vornicului Alecsandri”). Cehul Anton Chladek lucrează
portrete folosind o tehnică miniaturală, dar este cunoscut și prin faptul că va avea printre
ucenicii săi și pe Nicolae Grigorescu.În prima jumătate a secolului XIX, în domeniul
învățământului artistic, apar și în România, primele inițiative. Astfel, Gheorghe Asachi
inaugurează „clasul de zugrăvie” de la Academia Mihăileană din Iași recomandându-le
pictorilor, realizarea „tabloanelor istorice”. La Colegiul „Sfântul Sava” din București, la
catedra de desen se află Carol Valstain ce a realizat „Portret în albastru” stabilind o armonie
de tonuri reci. În anul 1848 în momentele de entuziasm ale revoluției, pictura românească
fiind influențată de romantism, trece printr-o schimbare la nivelul transmiterii mesajului
artistic. Alt pictor este și Constantin Daniel Rosenthal ce va fi cunoscut prin realizarea
tabloului alegoric „România revoluționară”, creând „o figură eroică, nobilă și blândă” sursa citării
necesară
. Ion Negulici, renumit în arta portretului („N. Bălcescu”, „C. A. Rossetti”) realizează o
lucrare deosebită prin prospețimea culorilor numită „Bărăția din Câmpulung”. Barbu
Iscovescu printre lucrările sale cele mai cunoscute, întâlnim și portretele unora dintre
conducătorii revoluției cum ar fi „Avram Iancu”.
Mulțumesc pentru
atenție!!!