Perioada interbelică

Clădirea Societății de Locuințe Ieftine din Piața C. A. Rosetti de Virginia Andreescu Haret, construită în stilul
neoromânesc

În urma Primului Război Mondial, Bucureștiul devine capitala României Mari. Finalizarea axului pe

direcția nord-sud le-a dat loc pentru construirea clădirilor moderniste, uneori cubiste, clasiciste
esențializate (stil care constă în clădiri clasiciste, reduse la esențe, cu foarte puține ornamente, dar
cu proporții și forme clasice), sau Art Deco, curente care erau la modă la acel moment în spațiul
european. Stilul neoromânesc (cunoscut și ca neobrâncovenesc), apărut în anii 1880 și 1890 ca
rezultat al încercărilor unor arhitecți ca Ion Mincu (1852-1912) și Ion N. Socolescu (1856-1924) de a
găsi un stil național, devine din ce în ce mai popular în perioada interbelică, ca rezultat
al naționalismului. Există clădiri neoromânești remarcabile construite și înainte de Primul Război
Mondial, ca Bufetul de la Șosea (1889-1892) și Școala Centrală (1890), ambele de Ion Mincu,
sau Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (1906-1910) de Petre Antonescu.[29]
Apar și cartierele de locuințe ieftine, dar cu condiții ce țin de civilizația urbană, cum sunt zona Pieței
Domenii, cartierele Vatra Luminoasă și Bucureștii Noi. În ciuda simplității lor, multe dintre aceste
case sunt neoromânești. Tot în această perioadă apar și blocurile înalte, cum sunt Palatul
Telefoanelor de pe Calea Victoriei (1929) de Edmond van Saanen Algi și Louis S. Weeks, Blocul
Societatea „Astra Română“ din Piața C. A. Rosetti (1923-1924) de Paul Smărăndescu, și Clădirea
Societății de Locuințe Ieftine din Piața C. A. Rosetti de Virginia Andreescu Haret, ultimele două
clădiri fiind neoromânești.[30]
Orașul se exinde, în special în nord, peste fostele șosele de centură, de-a lugul șoselelor Kiseleff,
Jianu/Buzdugan (azi Bulevardul Aviatorilor) și Căii Herăstrău/Calea Dorobanților sau Bulevardul
Colonel Mihail Ghica/Bulevardul Ion Mihalache. [31]

În Al Doilea Război Mondial

În ianuarie 1941, orașul a fost scena rebeliunii legionarilor și a pogromului de la București. Fiind
capitala unei țări a Axei și un punct major de tranzit pentru trupele Axei în drum spre Frontul de Est,
Bucureștiul a suferit daune grave în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial din cauza
bombardamentelor aliaților. La 23 august 1944, Bucureștiul a fost locul loviturii de stat regale care a
adus România în tabăra aliaților. Orașul a suferit o scurtă perioadă de bombardamente
naziste Luftwaffe, precum și o încercare eșuată a trupelor germane de a recâștiga orașul.

Perioada Comunistă
1948-1960
Casa Scânteii (1952-1957) de Nicolae Bădescu și Horia Maicu

Ca urmare a celui De-Al Doilea Război Mondial, în România e instaurat un regim comunist, impus
cu forța de Uniunea Sovietică. O mare parte a intelectualității române intră în temnițele stalinismului
românesc, inclusiv mai mulți arhitecți și sute de profesori din învățământul superior. De exemplu, G.
M. Cantacuzino, unul dintre cei mai importanți arhitecți ai perioadei interbelice, face aproape 10 ani
de temniță grea, și moare la puțin timp după ce e eliberat. Pe de altă parte, alți arhitecți ca Duiliu
Marcu sau Octav Doicescu, aleg colaborarea cu noul regim, pactizând cu el pentru a supraviețui.
Conform unor statistici simple, în primii 10 ani postbelici, unul din nouă bucureșteni a fost trimis în
pușcarie sau la muncă forțată. Cu mici excepții, aceștia reprezentau elita Bucureștiului. [32]
Odată cu abdicarea forțată și alungarea Regelui Mihai I (decembrie 1947), arhitectura românească
intră într-o epocă de copiere a celei staliniste, un fel de combinație între Art Deco și neoclasicism.
Cea mai cunoscută construcție stalinistă e Casa Scânteii, numită după numele ziarul Partidului
Comunist Român, un combinat poligrafic pentru presa și editurile oficiale din moment ce altele nu
existau din cauza naționalizării. Clădirea e o replică a Universității Lomonosov, și seamănă
cu Palatul Culturii și Științei din Varșovia (Polonia). Pe lângă Casa Scânteii, în perioada stalinistă au
mai fost construit câteva complexuri mici de blocuri de câteva etaje, cum sunt complexul „Înfrățirea
Între Popoare” de pe Bulevardul Bucureștii Noi, și cel de la intersecția Șoselei Panduri cu Strada
Profesor Doctor Francisc Iosif Rainer. O altă construcție importantă a perioadei este Opera
Națională din București. Arhitectura stalinistă e de o calitate mult superioară celei din anii 70 și 80.
1960-1977

Bloc urât funcționalist în Berceni

După 1958, odată cu destalinizarea începută de primul lider comunist al României Gheorghe

Gheorghiu-Dej, devine popular modernismul de tipul Bauhaus. Se încearcă într-o oarecare măsură
apropierea de arhitectura clasicistă-modernistă din timpul perioadei interbelice. Un exemple al
acestei arhitecturi e Sala Palatului, din spatele Muzeului Național de Artă al României. Se pare că
Sala Palatului i-a plăcut în mod deosebit conducătorului sovietic Nikita Hrușciov, care a comnfat
ridicarea unei replici mai grandioase la Moscova.
În anii 50, 60, 70, și 80, mulți oameni trec prin procesul urbanizării, astfel fiind ridicate zone de
blocuri funcționaliste. La început, noile cartiere sunt construite în spații goale ale unor drumuri (1
Mai, Berceni, Pantelimon, Colentina și Rahova).[33]
1977-1990
Vezi și: Sistematizare (istoria României).
Comparație între un bloc de pe Bulevardul Unrii (în stânga) și unul parizian (în dreapta), ambele fiind construite
în timpul unor sistematizări, blocul din prima imagine în cea a Bucureștiului din anii 80, iar celălalt în cea din
secolul al XIX-lea-începutul secolului al XX-lea a Parisului

Palatul Parlamentului/Casa Poporului (1984-1997), de Anca Petrescu, dar foarte puternic influențată de
indicațiile lui Ceaușescu. În timpul construirii casei, dictatorul venea cu idei noi, care schimbau planul stabilit la
început, astfel mărimea case crescând și fiindu-i adăugate birouri și săli noi

Distrugerea unor case construite în Belle Époque sau în perioada interbelică, în 1987, în timpul sistematizării,
ca să fie înlocuite cu blocuri funcționaliste
Protestatari ai Revoluției Române din 1989 pe Bulevardul Nicolea Bălcescu. În dreapta se vede Biserica
italiană din București

Pe 4 martie 1977, un cutremur puternic lovește Bucureștiul. Aproximativ 1500 de oameni au murit și

peste 7000 sunt răniți în cele 32 de construcții care s-au prăbușit. Alte 150 de clădiri cu multe etaje
suferă pagube majore. Mare parte a lor a fost construcții din anii 30. Politica regimului, cantitate
peste calitate, diferențe mari între construcțiile prestigioase și cele obișnuite, funcționalismul și lipsa
de ornamentare, au dus la un declin în creativitatea arhitecturală și standardele clădirilor.
Regimul a folosit pretextul cutremurului pentru a demola o serie de clădiri care, dintr-un motiv sau
altul, erau „incomode” pentru el, printr-un proces pe care îl numea sistematizare. Una dintre ele
fiind Biserica Enei de lângă Piața Universității, care nu fusese în niciun fel afectată de cutrenur. La
inițiativa dictatorului Nicolae Ceaușescu, un plan pentru un nou oraș socialist a fost făcut, numit
Centrul Civic, care includea Casa Poporului și un bulevard numit Bulevardul Victoria Socialismului
(actualul Bulevard Unirii). Noul centru avea să fie situat într-o zonă de case deja construită în Belle
Époque și parțial în perioada interbelică, și care era cuprinsă între Strada Izvor la nord, Piața
Unirii la est, Calea Rahovei la sud, și Calea 13 Septembrie, cartierul Cotroceni și Strada Uranus la
est. Pentru construirea noilor edificii, zona, numită zona Uranus, a fost distrusă. O inspirație pentru
viitoare zonă a fost ceea ce Ceaușescu a văzut în China și mai ales în Coreea de Nord. Phenianul,
capitala Coreei de Nord, fiind foarte distrus în timpul Războiului din Coreea, a fost aproape în
totalitate reconstruit în timpul conducerii liderului comunist Kim Ir-sen într-un spirit comunist. Pentru
comuniști, zona Căii Victoriei și cea a Pieței Universității erau simboluri ale trecutului și
ale monarhiei, și deci considerau că Bucureștiul ar fi avut nevoie de un nou centru politico-
administrativ. Pe lângă zona noului Centru Civic, erau distruse parțial și altele ca să fac loc unor noi
blocuri funcționaliste gri.
Începând din 1980, în zona aleasă (mărginită de Dealul Arsenalului la vest și Șoseaua Mihai Bravu
la est), o suprafața de 435 de hectare a fost distrusă complet. 35.000 de oameni au fost scoși din
casele lor și au fost relocați în blocuri semi-terminate. 9.300 de case au fost distruse, alături de
biserici și mănătiri, Spitalul Brâncovenesc (din care a mai rămas Biserica Domnița Bălașa), Hala
Unirii, sediile unor instituții, Arsenalul Armatei, și Stadionul Republicii. Din fericire, anumite biserici
au putut să fie mutate în spatele unor blocuri, astfel evitându-se demolarea lor. Din Mănăstirea Mihai
Vodă, în care erau arhivele statului, au mai rămas biserica și clopotnița, care au fost și ele mutate
câteva sute de metrii mai departe în spatele unei perdele de blocuri, pe Strada Sapienței. Dacă ar
mai fi azi în locul inițial, mănăstirea ar fi în Parcul Izvor. Pe lângă biserici și mănăstiri, au fost
demolate multe case de oraș din categorii foarte variate, unele mari și complexe, altele mici și
simpliste.
La sfârșitul lui decembrie 1989 are loc revoluția care pune capăt regimului comunist. România a fost
singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă și în care conducătorii comuniști
au fost executați. Pe diverse zone artere ale centrului Bucureștiului au avut loc proteste în timpul
cărora Securitatea, serviciului de informații din România în perioada comunistă a cărui misiune
existențială era menținerea regimului și oprimare opoziției, a tras în protestatari.