CARACTERISTICILE ARHITECTURII ȘI SCULPTURII

Arta în secolele XIX - XX ne dezvăluie transformările apărute în arhitectură, pictură

și sculptură, datorită diverselor curente occidentale ce aduceau aerul modernist.

1. SECOLUL XIX
În artă, realismul și romantismul de la începutul secolului al XIX-lea au lăsat mai apoi loc
impresionismului și post-impresionismului în a doua jumătate a secolului, Parisul fiind
capitala mondială a artei. În America școala de pe râul Hudson era proeminentă. Nume
importante din pictura secolului al 19-lea includ: Paul Cezanne (Franța, post-
impresionism), Eugène Delacroix (Franța, romantism), Paul Gauguin (Franța, post-
impresionism, pictor), Vincent van Gogh (Olanda, post-impresionism), Claude Monet
(Franța, realism, impresionism), Renoir (Franța, impresionism), Rodin (Franța,
modernism, sculptor).
Ca și în țările din sud-estul Europei, pe teritoriul României la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, se resimte influența culturii bizantine. Îndeosebit în Moldova, și Țara
Românească, această cultură se dezvoltă mai rapid. Spre deosebire de cele două țări
românești, în Transilvania sunt prezente influențe ale curentelor artistice provenite din
zona Europei centrale. Astfel, întâlnim influențe și chiar putem vorbi de arta romanică,
gotică, renascentistă, sau barocă. În secolul al XIX-lea, numit și „secolul națiunilor”,
datorită noilor condiții politice, se pune accent pe legăturile cu Occidentul și astfel, se
produce trecerea de la epoca medievală la epoca modernă. Pe teritoriul României, multă
vreme au coexistat elementele orientale și occidentale, dând artei românești o imagine
pitorească. România face legături directe și cu țări precum Franța și Italia de unde tinerii
ce merg să studieze, aduc idei noi ce vor puse în practică în timpul revoluției din 1848.
Atât Occidentul cât și Orientul, aduc schimbări accelerate determinând un efort de
sincronizare a culturii și artei românești cu țările din aceste locuri. Asimilarea în ritm
accelerat a schimbărilor în arta și cultura românească, au dat naștere unor fenomene
specifice cum ar fi așa-zisa „ardere a etapelor” în care, anumite curente se succed într-un
ritm rapid fără a mai urma evoluția normală.
Dintre curentele artistice de proveniență din Apus, primul curent va fi
neoclasicismul, chiar dacă uneori va avea influențe ale academismului. După apariția
neoclasicismului, își vor mai face simțită prezența și alte curente occidentale, diminuând
simțitor decalajul în timp față de arta Apusului.

ARHITECTURA
 Neoclasicismul
Universitatea din București, vechiul sediu.
Chiar de la sfârșitul secolului al XVIII-
lea neoclasicismul, este prezent punându-și
amprenta în edificii religioase, care
adaptează elemente decorative
specifice clasicismului pe structuri de tip
bizantin. Aceste influențe, se observă și în
cadrul arhitecturii, caselor boierești. După
anul 1830, construcția de edificii mari se
accentuează, dar din lipsă de specialiști se
apelează la arhitecți străini.
Clădirea Universității București, a fost
construită în stil neoclasic ca și Hotelul
Bulevard de primul arhitect român
important, Alexandru Orăscu, acesta
terminându-și studiile în Germania. Primele
cursuri de arhitectură, vor fi predate la Iași și la București.
Eclectismul
Numeroși arhitecți francezi, formați în spiritul eclectismului au realizat în București un număr mare de
construcții, ce aveau un aer parizian, de aici provenind și supranumele lui de „micul Paris”. Exemple de
arhitectură eclectică pot fi: Palatul Băncii Naționale, 1885 (arhitect C. Bernard și A. Galleron), Ateneul
Român, 1888 (arhitect A. Galleron), Casa de Economii și Consemnațiuni, 1900, (arhitect Paul Gottereau),
toate din București.

Vechiul sediu
BNR. și
Ateneul român din
Bucureşti

Linia națională
La sfârșitul secolului XIX, în paralel cu arhitectura eclectică, se afirmă și arhitectura veche românească,
valorificându-se tradițiile arhitecturale românești. În arhitectura veche românească, se pune accent pe
orientarea romantică care presupune preluarea stilistică din arhitectura gotică. Exemple elocvente
sunt: Casa Filipescu (Casa Universitarilor) din București, reprezentând cel mai tipic monument de
inspirație romantică de la noi, Castelul Peleș, din Sinaia, 1880, (arhitecți Doderer și Schultz), Palatul
Administrativ din Iași, 1925 (arhitecți I. D. Berindei). Linia națională a fost inițiată de Ion Mincu, aceasta
fiind numită și stil neo-românesc. Ion Mincu, îmbină în mod armonios, elemente din arhitectura noastră
medievală, punând accent pe pridvorul cu arcade sau arcaturile în acoladă, elemente ce pot fi observate
la Casa Lahovary (1886), Bufetul de la Șosea (1892) sau Școala Centrală de fete (1890), toate fiind
construite în București. Un alt arhitect român, Petre Antonescu va continua stilul lui Ion Mincu. Acesta a
creat clădirea primăriei din București sau Palatul Administrativ din Craiova. Stilul lui I. Mincu este
preluat de o serie de arhitecți care pun în valoare elementele ornamentale din stilul brâncovenesc, aceștia
fiind: Grigore și Cristofi Cerchez, Nicolae Ghica–Budești sau I. Socolescu. Arhitectura românească din
1900 (sau Arta 1900), are influențe provenite din mai multe curente de la începutul secolului XX, dar și
din stilul neoromânesc. Construcții ce aparțin acestui stil specific aniilor 1900 se pot găsi în Transilvania,
având influențe ale secesionismului vienez, exemple putând fii: Palatul Culturii din Târgu Mureș terminat
în 1913 (de arhitecții Jacab Dezso și Marcel Komor). Curentul Art Nouveau francez, va fi mai prezent în
fostul regat, unde putem întâlni ce exemple Hotelul Athenée Palace și Casinoul din Constanța.

SCULPTURA
Sculptura în arta medievală românească pune accent pe decorațiuni. După mijlocul secolului al XIX-
lea, se dezvoltă în România sculptura ronde-bosse.
Karl Storck, german la origine se stabilește în București și având un stil
neoclasic, realizează o operă variată, remarcându-se în portretistică („portretul
lui Theodor Aman”) dar realizând și numeroase monumente, cum ar fi: „Domnița
Bălașa”, „Spătarul Mihail Cantacuzino” (București). Acest sculptor are o
contribuție deosebită în ceea ce privește începuturile învățământului academic,
predând la catedra de sculptură din București. Fiul său, Carol Storck fiind elevul
acestuia, își va continua studiile în Italia și Statele Unite ajungând astfel la un
nivel profesional de invidiat. Carol Storck creează portrete („B. P. Hasdeu”),
alegorii („Progresul”, „Electricitatea”), și sculptură
monumentală („Carol Davilla”).
Ion Georgescu, fiind și el elev al Școlii de Arte Frumoase din București, realizează
portrete într-un mod realist datorită unor vaste cunoștințe anatomice(„Actorul Mihail
Pascaly”), dar are și înclinații spre romantism („Copiliță rugându-se”). Acesta are
realizări și în domeniul sculpturii monumentale, creând statuia lui „Gheorghe
Lazăr” din Piața Universității din București și statuia lui „Gheorghe Asachi” de la Iași,
dar și figuri alegorice precum „Justiția” și „Agricultura” de la Banca Națională din
București.
Un oponent al neoclasicismului lui Georgescu este Ștefan
Ionescu-Valbudea, ce pune accent pe anatomia umană,
caracterizată prin forță și dramatism. Dintre lucrările sale se
remarcă „Mihai Nebunul” și „Speriatul” fiind tratate cu un
modelaj nervos, anticipând opera îndrăzneață a lui Paciurea.
Un alt sculptor, Wladimir Hegel de origine poloneză,
stabilit în București realizează câteva lucrări importante printre
care se numără și „Monumentul pompierilor din Dealul
Spirii” din București. Acesta, în calitate de profesor îi va avea ca elevi pe Dimitrie
Paciurea și Constantin Brâncuși.
2. SECOLUL XX

La Belle époque
De la sfârșitul secolului al XIX-lea până la intrarea României în primul război mondial se
desfășoară perioada cunoscută în Europa sub numele de La Belle Époque. În această perioadă,
tradiționalismul și modernismul sunt într-o aprigă confruntare. Arta anilor 1900 este arta artiștilor reveniți
în țară după studiile făcute în Germania și Franța. Putem aminti pictori ca: Ștefan Luchian, Abgar
Baltazar, Nicolae Vermont, Ipolit Strâmbu, Ștefan Popescu, Kimon Loghi sau Cecilia Cuțescu-Storck.
Înainte de primul război mondial, în arta românească se regăsesc tendințe primitiviste, fove sau
expresioniste și mai puțin cubiste. Una din problemele teoretice ale timpului era cea legată de „specificul
național”.

În perioada interbelică, arta românească cunoaște schimbări majore. Chiar dacă ecourile
cubismului și clasicismului modern stârnesc controverse, acestea sunt benefice.

SCULPTURA
În prima jumătate a secolului XX sculptura românească va fi marcată de doi mari sculptori,
Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși.

Dimitrie Paciurea (1873-1932)

Himera pământului de Dimitrie Paciurea

Numit și „Luchian al sculpturii

românești”, Dimitrie Paciurea aduce o notă de
modernism în sculptura românească. Paciurea a
studiat la „Școala de Arte Frumoase din
București” avându-l ca profesor pe Wladimir
Hegel. Între anii 1896 și 1900, el studiază la
Paris, fiind impresionat de arta lui Rodin și
luând contact și cu atmosfera Art-Nouveau-lui.
„Gigantul” (1907), una din capodoperele sale,
este destinată parcului Filaret, fiind singura
comandă importantă care a primit-o după
întoarcerea în țară. Paciurea se va împlini doar
în portretistică realizând lucrări ca „Himerele”.
Acesta execută numeroase portrete ale
contemporanilor săi: Petrașcu, Luchian, Hașdeu, sau a unor personalități ale culturii universale: Spiru
Haret, Beethoven, Tolstoi, Shakespeare.

Constantin Brâncuși (1876-1957)

Constantin Brâncuși, remarcat prin talentul său, frecventează
cursurile Școlii de Arte și Meserii din Craiova, Școala de Belle-Arte
din București apoi Școala de Arte Frumoase din Paris. Brâncuși se
află la polul opus față de Paciurea, abordând alt stil în sculptură. El
învață tehnica modelajului în atelierul lui Rodin din Paris. Dintre
lucrările sale amintim „Portretul pictorului Dărăscu”, „Orgoliu”,
„Supliciu”, „Rugăciunea”, „Sărutul”, „Cumințenia pământului”.
 Unele lucrări sunt inspirate din stilistica artei bizantine („Rugăciunea”). În cele două lucrări,
„Sărutul” și „Cumințenia pământului”, Brâncuși renunță la modelaj, folosind cioplitul în piatră pentru a da
senzația unei lucrări arhaice. În 1910 acesta începe să sculpteze în lemn, întorcându-se la tehnicile
sculpturii din arta românească populară dar și din sculptura africană precum este sculptura numită
„Pasărea măiastră”. În 1918 sculptează în lemn primele coloane, care vor căpăta formă definitivă în 1938
sub forma „Coloanei fără sfârșit” făcând parte din ansamblul de la Târgu Jiu. Ansamblul de la Târgu Jiu a
fost realizat în memoria soldaților căzuți în primul război mondial. Traseul pe care sunt amplasate
elementele ansamblului începe de la „Masa tăcerii”, se continuă cu „Poarta sărutului” reprezentând
teritoriul iubirii, apoi biserica așezată pe același ax și se încheie cu „Coloana” ca simbol al ascensiunii
spirituale.

Lucrările „Rugăciune” și „Bustul avocatului Stănescu” – amplasate în cimitirul „Dumbrava„ din

Buzău

Eu la complexul muzeal de la Tg. Jiu și la Casa-Muzeu a lui Constantin Brâncuși de la Hobița