Arhitectura clasică 

denumește de obicei arhitectura care este mai mult sau mai puțin derivată din
principiile arhitecturii grecești și romane din antichitatea clasică, sau uneori chiar mai precis, din
lucrările arhitectului roman Vitruviu.[1][2]

Istorie[modificare | modificare sursă]
Origini[modificare | modificare sursă]

Cariatidele Erehteionului din Acropola Ateniană, un exemplu de element arhitectural grec preluat de arhitectura

clasică ulterioară

Arhitectura clasică derivă de la arhitectura Greciei Antice și cea a Romei Antice. Odată cu

prăbușirea părții de vest a Imperiului Roman, tradițiile arhitecturale ale Imperiului Roman au încetat
să mai fie practicate în mari părți din Vestul Europei. În Imperiul Bizantin, modurile antice de
construire au continuat, dar relativ curând s-au dezvoltat într-un stil bizantin distinct.[3]

Dezvoltare[modificare | modificare sursă]
Clasicismul a fost o mișcare de largă întindere în arhitectură, pictură și alte arte vizuale care a
început în anii 1760, a atins apogeul între anii 1780-1790 și a durat până în anii 1840-1850.
Acest curent a răsărit în mare parte ca o reacție împotriva rămășițelor stilului Baroc și senzualului și
frivolului stil decorativ Rococo, care a dominat arta europeana începând cu anii 1720. Dar un și mai
profund stimul a fost un reînnoit și profund studiu științific manifestat fața de antichitatea clasică ce a
răsărit în Secolul 18. Interesul pentru clasicism a fost declanșat de descoperirile arheologice, în
particular explorarea și excavațiile orașelor romane îngropate de
la Herculaneum și Pompeii (excavații ce au început în 1738, respectiv 1748), iar începând cu a doua
decadă a secolului al XVIII-lea, un număr însemnat de publicații influente au inclus în paginile lor
imagini ale monumentelor romane și a altor antichități, care au trezit rapid interesul fața de trecutul
clasic. Noua înțelegere a lucrurilor desprinsă din descoperiri și publicații au permis pentru prima oară
cărturarilor europeni să discerne perioade distincte și separate în arta Greco-romană iar acest nou
simț al pluralității stilurilor antice le-a înlocuit pe cel vechi, cel al venerării artei romane și a încurajat
un real interes pentru purele antichități grecești.
Cărturarul german Johann Joachim Winckelmann vedea în sculptura greacă „o simplitate nobilă și o
tăcută grandoare” și a făcut un apel către artiști să imite arta greaca. El pretindea că făcând asta,
acei artiști vor obține imitații idealizate ale formelor naturale, dezgolite de toate aspectele
individualiste și imaginile lor vor obține o semnificație universală. Pornind de la modelele artistice
(arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de
frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârșite ca
realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale.
Obiectivul acestui curent este de a exprima măreția puterii regale și, în acest sens, noul stil se
distanțează de fantezia și emoția barocului italian pentru a impune o viziune monumentală bazată pe
linii drepte, orizontale și verticale, pe echilibru, claritate și raționalitate. O singură țară va sta departe
de unanimitatea națiunilor în manifestarea barocului ca fenomen cultural și arhitectural, Franța, în
secolul XVII, atunci când monarhia se afirma ca autoritate în toate domeniile. Franța se angajează
pe o cale paralelă: căutarea rigorii, a armoniei majestoase, a liniei drepte, ce se opune exuberanței
liniei curbe ale barocului. De altfel, Franța, pe lângă Anglia, printr-o generație de studenți francezi
pregătiți la Roma și influențați de scrierile lui Wincklemann, au fost primele tari ce au adoptat acest
curent artistic, iar apoi a fost rapid adoptat de cercuri progresiste din Suedia.
Curentul Clasicismului se extinde pe suprafața întregii Europe, notabile fiind Sankt
Petersburg și München, orașe transformate în adevărate muzee de arhitectură clasică, el
continuând să fie o forță academică majoră pe tot parcursul secolului al 19-lea și chiar mai mult, fiind
o constantă antiteză în reînvierea Romantismului sau Goticului. Cu toate astea, de la sfârșitul
secolului înainte, stilul începe a fi considerat anti-modern sau chiar reacționar în anumite cercuri
influente de critici.
Între timp, arhitecți conservatori moderniști ca Charles Perret din Franța păstrau ritmul și spațierea
arhitecturii columnare chiar și în clădirile fabricilor, unde „colonadele”, descrise ca
reacționare, pilastrul clădirii - ca niște panouri canelate sub o abă repetată păreau progresiste. Pablo
Picasso experimenta cu motive clasicizante în anii imediat următori celui de-al Doilea Război
Mondial iar stilul Art Deco ce a avut vârful strălucirii în 1925 la Expoziția Artelor Decorative se baza
deseori pe motive neoclasice, fără însă a le exprima deschis. Acest stil este întâlnit pretutindeni în
Europa, în cadrul diferitelor construcții: locuințe burgheze, locuințe nobiliare (palate - de exemplu
Palatul Pașcov din Moscova, Teatrul regal din Berlin etc), teatrele-un program funcțional important al
clasicismului datorită influenței „iluminării” (de exemplu: teatrul „Scala” din Milano, teatrul regal din
Berlin, teatrul din Bordeaux, teatrul din Besançon etc.), clădiri religioase-bisericile aflate într-un
număr mai redus în această perioadă( de exemplu Biserica Sainte-Genevieve din Paris), clădiri
administrative-cuprind clădiri publice pentru sedii ale ministerelor, ale parlamentelor, ale justiției,
băncilor și burselor, clădiri pentru învațământ, monumente comemorative-având în general aspectul
de temple antice (cele mai reprezentative sunt în Franța și Germania, dintre care pot fi
amintite: Arcul de Triumf din Piața Charles de Gaulle în Paris, biserica La Madeleine din Paris,
Valhalla langă Rogensburg, în Germania).

Clasicismul sovietic[modificare | modificare sursă]

Între 1905 și 1914 arhitectura rusă a trecut printr-o scurtă, dar influentă perioadă de înviere
neoclasică; trendul a început cu recreația stilului Empire din perioada alexandrină și s-a extins rapid
într-o varietate neo-renascentistă, paladină, modernizată, dar perceptibilă de școli clasice. Ei au fost
conduși de arhitecți născuți în anii 1870, care au atins apogeul creativ în anii Primului Război
Mondial ca Ivan Fomin, Vladimir Schuko, Ivan Joltovski. Când economia s-a redresat, aceștia și
succesorii lor au continuat să lucreze într-un cadru modernist; unii (Joltovski) urmau strict canoanele
clasice, alții (Fomin, Schuko, Ilia Golosov) dezvoltă stilurile lor proprii, modernizate.
Odată cu limitarea independenței arhitecților negarea oficiala a modernismului (1932) demonstrată
de concursul internațional pentru Palatul Sovieticilor, neoclasicismul a fost imediat promovat ca una
dintre principalele alegeri în arhitectura stalinistă, dar nu singura. A coexistat cu arhitectura
modernistă moderată a lui Boris Iofan, contemporana Art Deco (Schuko); din nou, cele mai pure
exemple ale stilului au fost produse de Joltovski, care a fost un fenomen izolat. Intervenția politică a
fost un dezastru pentru liderii constructori dar sincer binevenită de arhitecții din școlile clasice.
Neoclasicismul a fost o alegere ușoară pentru URSS, din moment ce ei nu se bazau pe tehnologii
moderne de construcție, putând fi reprodus cu cofraje tradiționale. Astfel, design-urile lui Joltovski,
Fomin și altor vechi maeștri în orașele izolate, sub stricta raționalizare a materialului folosit.
Îmbunătățirea materialelor de construcții a permis arhitecților staliniști să se aventureze în
construcția de zgârie-nori, deși aceștia, din punct de vedere al stilului (incluzând arhitectura
„exportată” la Palatul Culturii și Științei, Varșovia și Centrului Internațional al Convențiilor, Shanghai)
împart câte puțin cu modelele clasice. Neoclasicismul și nerenascentismul au persistat în mai puțin
exigentele proiecte rezidențiale și de birouri până în 1955, când Nikita Hrușciov a pus capăt
costisitoarei arhitecturi staliniste.
Neoclasicismul astăzi[modificare | modificare sursă]
În Statele Unite ale Americii clădirile publice sunt construite încă în stilul neoclasic. Un bun exemplu
recent este Clădirea Simfoniei din Schermerhorn. În Marea Britanie, mai mulți arhitecți sunt activi în
stilul neoclasic. Două noi librării ale unor universități, Quinlan Terry Maitland, la Colegiul Downing și
Librăria Sackler, construită de Robert Adam Arhitects, denotă că abordarea luată poate fi din gama
tradițională, în cazul anterior sau din gama neconvenționalului, în cel din urmă. Majoritatea clădirilor
neoclasice din Marea Britanie sunt case private, firme ca și Francis Johnson & Partners sunt
specializate în construirea de case de țară.
Arhitectura neoclasică, în zilele noastre este clasificată sub termenul de „arhitectură tradițională” și
este practicată de membrii Grupului de Arhitectură Tradițională. De asemenea, un număr mare de
piese ale arhitecturii postmoderne își trag inspirația și includ referiri explicite către neoclasicism,
Teatrul Național al Cataloniei din Barcelona fiind printre ele.

Caracteristici și materiale[modificare | modificare sursă]

Această artă se apropie de universul grandilocvent al barocului, făcând apel nu atât la emoție cât și
rațiune, pentru a obține aceeași glorificare a unui simbol.
Acest stil a fost considerat în tote țările Europei, stilul revoluției burgheze. Clasicismul s-a bazat pe
rațiune, simplitate și sobrietate dar și prin unitate, măsură și impresia de liniște pe care construcțiile,
grădinile și interioarele o vor emana, în ciuda impozității lor. Dezvoltarea orașelor, necesitatea
restructurării și a sistematizării acestuia, precum și posibilitățile economice și nevoile resimțite ale
reprezentanților burgheziei înstărite și de boierii stabiliți la orașe, care toți își doreau case de zid,
acestea fiind cauzele și caracteristicile epocii. Oamenii au început sa-și dorească altceva decât ceea
ce le era prea familiar, comun și banal. Iar după epocile de bravuri și de „fiorituri” nu pot urma decât
altele de bun gust și simplitate. O influență importantă au avut-o cei care au călătorit în Italia și au
descoperit ruinele construcțiilor mărețe ale Romei antice, cu ziduri masive, solide, înfruntând
secolele; toate de un caracter monumental, în planuri mărginite de drepte, scandate de ritmul grav al
coloanelor, cu suprafețe în care toate muchiile erau perpendiculare sau paralele cu pământul, cu
ornamente simple însă frumos executate care-ți dau impresia stabilității – în comparație cu
construcțiile în linii șerpuitoare, agitate ale stilului baroc. Iată deci un prim element care pregătește
spiritele în vederea transformării și duce la inspirația arhitecților pentru construcțiile ce vor urma să
apară în Franța.
O altă caracteristică a acestui curent este acea de a promova nu numai cititorul ci și artistul, artiștii
fiind spirite universaliste, în același timp arhitecți, pictori, sculptori sau chiar filosofi.
Construcțiile vor fi frumoase conform noilor percepte estetice și funcționale dacă fațadele lor vor fi
echilibrate, proporționate și decorate după modele și canoane antice clasice, modele care au existat
la tot pasul în Europa. Erau apreciate încăperile mari, bine luminate. Asta în ceea ce privește
palatul, un program urban nou al epocii, alături de cel peren al locuinței și cel mai important al
construcțiilor de stil creștin. Rețeta succesului este asigurată de valori care își dovedesc valabilitatea
și universalitatea: proporția clasică, dreptunghiul de aur, simetria etc., valori descriptive, exersate și
promovate de civilizațiile antichității, care ulterior vor fi reluate în curentele neo-clasice ale secolelor
al XVIII-lea și al XIX-lea, și reinterpretate de pe poziții moderniste în a doua jumătate a secolului XX-
lea.
Arhitectura care se practica la curte sau la Paris era imitata în întreaga țară, chiar în întreaga
Europă. Stilul Ludovic al XIV-lea, expresie a Clasicismului de curte, denumit și Le Grand Siècle,
preia mult din modul de organizare al curții: o anume rigiditate și multă grandoare, firești pentru
momentul de maximă expansiune. Din acest motiv arhitectura este solemnă, deseori pompoasă,
caracteristici care nu reușesc să-i anuleze calitățile.
Faptul că francezii și alte țări monarhice au optat pentru clasicism, nu-și găsește încă justificare în
organizarea unei fastuoase curți regale. Motivele evoluției arhitecturii de acest gen, nu numai în
Franța, spre clasicism sunt altele: slaba influență a contrareformei într-o țară cu biserică gallicană,
care nu a favorizat totala desfășurare a barocului; o caracteristică psihologică națională care tindea
spre echilibrul și raționamentul clasic.
Este perioada în care se se înființează academiile, se dă o direcție oficială acestui stil. Arhitectura de
acest gen își continuă evoluția însă preia anumite principii ale barocului, îndeosebi în organizarea
spațiului construit sau urban, al grădinilor, a legăturii dintre clădiri și ambient. Se constată o mare
varietate a programelor (palate, biserici, instituții de învățământ, cămine, spitale, teatre etc.).
Această perioadă este dominată de un plan în care se pot observa pretutindeni forma de bară, cu
deschidere spre curte și gradină. Astfel se permite o relație directă între spațiul construit și cel
exterior. Încăperile principale sunt dispuse în anfiladă, în intenția de a crea influența spațiului interior.
Sunt marcate intrarea principală și corpurile de capăt, precum și holul scării. În compunerea scărilor
-interioare sau exterioare –se pot observa, în timp, evoluția de la scara de tip medieval, în elice și
dispusă într-un turn la scara deschisă (Scara Ambasadorilor de la Versailles). Într-un teatru, spre
exemplu, scara nu e numai partea utilă din construcție pe unde publicul se urcă și coboară, dar și
aceea de unde tocmai prin urcarea și coborârea publicului în haine de seară, se produce un
adevărat spectacol încântător pentru ochii privitorului – mai ales la îmbrăcămintea bărbaților și
femeilor, eleganți și bogați ai secolului XVII. Așa s-a realizat scara măreață compusă dintr-o rampă,
care se desparte mai apoi în 2 brațe continuate cu holuri susținute de coloane (Scara Teatrului din
Bordeaux).
Se depășește faza influenței italiene și se elimină în același timp orice reminiscențe ale arhitecturii
medievale. Construcțiile sunt remarcabile datorită deosebitului simț al ansamblului, simț de
proporționare a întregului cu detaliile și de înscriere în mediul ambiental.
Expresie a ideologiei vremii în care este realizată- a apogeului monarhiei absolutiste, a statului
centralizat și minuțios organizat- arhitectura sa obține subordonarea fiecărui detaliu ansamblului și
realizează o construcție riguroasă și rigidă, chiar aspră,dar în același timp armonioasă.
De obicei planurile unor biserici sau catedrale se dezvoltă pe axa longitudinală și au nucleul central
în cruce greacă, având o fațadă clasică, abandonând orice model medieval și interpretează creator
și original formele antice, gradând ierarhic și într-o manieră dinamică, fiind clasice prin structura
simetrică și prin ordonanța solidă.
Pentru construcțiile religioase, arhitecții se găseau în încurcătură să le aplice formulele clasice,
fiindcă era vorba să acomodeze cultului creștin stilul și elemente luate de la templele păgâne.Totuși,
mulți dintre ei având cunoștințe și experiențe vaste, au reușit să facă această sinteză a formelor
vechi în jurul construcțiilor cu un scop determinat: să primească pe credincioși la rugăciune.
Un exemplu este templul Sfintei Genoveva – o biserică comandată de Ludovic al XV-lea peste
moaștele sfintei. Ulterior se schimbă destinația clădirii devenind un fel de necropolă de onoare a
oamenilor mari ai Franței. Clădirea se remarcă prin sobrietate, asemenea celei care apărea în
construcțiile Romei republicane: ziduri imense, aproape fără nici un fel de ornament exterior iar
deasupra cu o cupola uriașă. Are forma tipică de cruce grecească, cu laturile egale iar interiorul
păstrează o decorație luxuriantă.
Ei iau colonade, peristiluri, frontoane atice și chiar planul general al templului și le adaptează
bisericilor nou construite. În timp ce aceste elemente pătrund, dispar arcurile sprijinite pe stâlpi,
adică pe pilaștrii, arcuri ce vor fi înlocuite foarte adesea cu platbande (elemente orizontale) care să
se întretaie cu cele verticale în unghiuri drepte, ca în templele păgâne. Astfel toate elementele
corpului clădirilor care ies oarecum în relief – rezalitele (cum se numesc în arhitectura barocului) –
dispar, iar fațadele devin impresionante prin unitatea lor și prin faptul că toate elementele ce le
compun vor fi absolut în aceeași linie. Ca o urmare a imitației a ceea ce se făcuse în Renaștere,
arhitecții uzau de cele 3 sau 4 ordine la aceeași clădire: la primul etaj – coloane dorice, la al 2-lea
etaj – coloane toscane, la al 3-lea etaj – coloane ionice, iar la al 4-lea etaj- coloane corintice.
Aceasta bogăție de ornamente începe să dispară, apropiindu-se de simplitate, de categorii de
coloane care ofereau mai puține podoabe, adică cele ionice și chiar cele dorice. Mai târziu coloanele
dorice dispar, chiar și canelurile și ornamentele de la bază, ajungându-se la ,,une rude simplicité’’ (o
simplicitate severă) după cum o numeau francezii.
Ansamblele vaste de clădiri clasice, pentru spitale sau cămine se desfășoară în jurul a numeroaselor
curți interioare, centrale, în axul căreia este amplasată capela, iar plasarea arhitecturală este
conformă stilului auster „Grand Siècle”.
De asemenea chiar și în cazul arhitecturii private, a locuințelor celor înstăriți ai Parisului se
păstrează aceleași caracteristici: construcții grațioase, confortabile însă la scară mult mai redusă
decât al teatrelor și palatelor. Locuința stăpânilor se găsește în mijloc și are în fața coloane. Ca să
ajungi la intrare trebuie să traversezi o curte de onoare, care se aseamănă cu un paralelogram,
unde se găsește grădina, uneori cea principală. Poarta propriu-zisă ia forma uni arc de triumf, iar la
dreapta și la stânga sunt alte construcții pentru servitori și dependințe.
În acest stil arhitectural, clasicism, se îmbină grandoarea cu eleganța într-o manieră specific
franceză. Apariția de pilaștri delicați ce flanchează golurile, abundența decorativă țin încă de faza
timpurie a clasicismului cu inspirație bramantiană lombardă. Între cupolă și edificiu există o perfectă
unitate, datorită impecabilei proporționări a elementelor și urmăririi direcției ascensionale în fațadă,
ilustrându-se astfel cu deplină forță curentul Clasicismului de curte, cât și partea de baroc parțial
asimilată. Clasicismul de curte adoptă un riguros spirit al ordinii, ce a corespuns gustului tradițional
monahal. Esența specifică a arhitecturii clasiciste este păstrată și mai târziu în secolul XVIII-lea. Se
menține verticalitatea construcțiilor prin acoperișuri de regulă înalte, prin utilizarea ordonanței
suprapuse și a ordinului colosal. Palatele au fațade lungi ritmate de pavilioane cu dom în ax și
corpurile de capăt ale clădirii. O arhitectură care ar fi putut deveni rigidă capătă dinamism,
sobrietate, eleganța și vigoare.
Materialele de construcție promovate de acest stil clasic, unde palatele și programele religioase vor
beneficia de aportul materialelor scumpe locale dar și importate de la mari distanțe, grație mobilității
asigurate de expansiunea pe mare și a noilor descoperiri geografice. Acest domeniu are ca obiect-
așa cum se precizează –studiul materialelor folosite pentru punerea în operă a proiectelor. Scopul
general al acestui studiu este de a familiariza viitorul creator asupra existenței materialelor utilizate
în construcții, a caracteristicilor lor (fizice, chimice, tactile, etc.), a modului de comportare la diverse
acțiuni, a posibilităților de combinare a acestora.
Arhitectura în clasicism poate fi caracterizată prin următoarele elemente generale: - îmbogățirea
plasticii arhitecturale prin utilizarea unor materiale noi de construcție la realizarea ornamentelor și a
structurilor (oțelul și fonta). -punerea în evidență a structurii clădirilor prin ritm și culoare, prin
utilizarea volumelor simple și clare; - utilizarea unor reguli de compoziție bazate pe ordine, pe
echilibru și pe disciplinarea imaginației; -dezvoltarea decorației interioare a clădirilor, pornind de la
elemente din arhitectura egipteană și greco-romană antică, până la crearea unor stiluri de decorație
generând solemnitate, delicatețe sau fastuozitate; - preluarea unor elemente arhitecturale din
perioada antică; Este prezentă tendința către orizontalism, iar centrul unui monument clasic este
marcat prin câțiva pilaștri de un colosal ordin corintic în piatră, încruntați de un fronton triunghiular
cornișa terminându-se printr-un acoperiș în formă de pavilion. Clădirea clasică poate fi din cărămizi
și numai pilaștri cu colțuri de piatră (de ex. Mauritshuis din Haga, fig4), cu un sistem sobru,
îmbogățindu-se numai cu câteva elemente de ornamentație.
Prin comenzile de castele și palate regale, se permite întrebuințarea cărămizilor, fapt ce îngăduie o
execuție rapidă. Fațada, din piatră, este alcătuită de obicei din trei ordine suprapuse , ale căror
proporții se îmbină în mod armonios cu acoperișurile înalte, cu hornurile zvelte, elemente decorative
specifice. Tendința clasicizantă va merge până acolo încât va renunța la lambriurile aurite din
interior, înlocuindu-le cu o decorație din piatră, foarte sobră. Se adoptă stilul de castel deschis,
compus din mai multe aripi, fără curte interioară, așa că toate aripile să privească spre parc, fie spre
curtea de la intrare.
În ceea ce privește construcția în cărămidă va imita clasicismul sobru specific Olandei, acest stil
este lipsit de artificii, subliniat doar de câteva muluri și brâuri de piatră. Apare și castelul alcătuit din
mai multe pavilioane, asamblate în jurul unui dom, care se ridică peste un imens salon oval. Unde
puritatea clasicismului temperează în mod armonios orizontalitatea ordinelor printr-un verticalism
tradițional. În ceea ce privește decorația interioară se renunță la lambriurile aurite, atât de utilizate
până atunci pentru a adopta o decorație în gen italienesc, din marmură policromă, bronzuri aurite,
picturi; dar această bogăție e ordonată tot într-un mod clasic, este supusă adică modelării
arhitecturii. Oamenii sunt foarte preocupați să utilizeze detaliile antice, pe care le scot arheologii la
lumină, alteori detaliile decorative sunt luate de pe vasele grecești. Lemnele rare sunt înlocuite cu
acaju (mahon), un lemn frumos în ceea ce privește culoarea, însă mai dur și mai greu de lucrat.
Mobilierul, specific stilului imperial, este plin de bronzuri cizelate, terminându-se unde se sprijină
cotul cu sfincși, himere, animale fantastice care fac parte din tezaurul decorativ imperial. Pe pereți
se găsesc stofe scumpe, cu medalioane de mătase țesute sau pictate. Materialul pentru partea
superioară a mesei și a căminului este marmura, pentru pereți lemnul de mahon, iar pentru mobila
bronzul și lemnul vopsit în alb. Stofele de mătase și catifeaua cu bogate motive decorative sunt de
asemenea foarte răspândite, la fel și imitațiile lor.
În casele unde nu se permitea folosirea marmurei sau a unei anumite pietre, un desen sau o pictură
le înlocuiește – mai ales marmura – dând iluzia lor.
Tot acum se creează un tip de locuință clasică nobilă a cărei fațadă e retrasă în raport cu strada
spre care se deschide însă un vast portal. Piețele sunt alcătuite din simple brâie de piatră pe zidurile
de cărămidă, decorația acestor clădiri devine foarte greoaie și datorită proporțiilor ca și a simbolisticii
sale, poate fi considerată ca o prelungire a ultimei faze a arhitecturii manieriste. Urbanismul va
împrumuta și el canoanele ordinii și disciplinei regularizatoare care stabilea că o strada sau o piață
va fi frumoasă dacă va avea clădirile aliniate, cornișele la același nivel, și alte caracteristici pe care
le regăsim încrustate în memoria colectivă a europenilor ca percepte definitorii. Simbolurile noii
mișcări sunt strada în linie dreaptă, cornișa orizontală neîntreruptă, repetiția elementelor uniforme
(coloană, fereastră...). Se afirmă că strada va părea mai nobilă dacă ușile vor fi construite după
același model, casele vor fi aliniate și de aceeași înălțime. Spre deosebire de lumea barocă sau
arabă pentru care aceste reguli aplicate persoanelor încălcau grav și nepermis teritoriul și intimitatea
și ca urmare au fost și sunt încă respinse, singurele programe care fac excepție fiind cele mai
comandate, urmărite și finanțate de către autorități.
Există în acest curent o adevărată frenezie creatoare de planuri ale orașelor ideale, care se vor
dovedi, economic, aproape imposibil de realizat până la formarea a trei elemente considerate de
către autori indispensabile: fortificații sau ziduri puternice (Palatul Versailles), cvartele destinate
clădirilor și alături de străzi –piețe, element care demonstrează că acest spațiu urban predestinat
relațiilor sociale este considerat indispensabil.
Simțul urbanisticii, fericita rezolvare a piețelor, a palatelor, în special a parcurilor care prezintă
imaginea unei naturi supuse legilor rațiunii, au dus cel mai mult și mai departe faima arhitecților
francezi. Nu mai puțin celebre au fost ansamblurile urbane. Monumentalele piețe construite în
perioada Clasicismului de curte sunt menite să creeze un cadru maiestuos pentru statuia
suveranului. Tipul de piață pariziană este imitată în toate orașele franceze din provincie și în
nenumărate capitale europene. Ansamblul urbanistic face parte din planul ambițios de restructurare
a orașului medieval, unde piața clasică este închisă perimetral cu clădiri de locuințe, dotate cu
portice primitoare la parter. Arhitectura de fațadă se caracterizează prin folosirea decorației
tradiționale de piatră și cărămidă, pentru o plastică sobră, în care apare acoperișul înalt cu lucarne.
Clasicismul este ridicat și în artă la fel ca în literatură, la rangul unei instituții. Clasicismul tinde spre
o eleganță mai rafinată la sfârșitul secolului, a cărei adevărată măsură ne-o va da capela regală de
la Versailles.
Clădiri construite în stilul arhitectural
clasic[modificare | modificare sursă]
Palatul Versailles, ca orice palat francez are 2 fațade: latura spre curte și latura spre grădină. Spre
curte, se remarcă policromia cărămizii, a pietrei și a ardeziei: stilul specific epocii lui Ludovic al XIII-
lea. Acestei fațade vesele i se opune, pe latura dinspre parc, o fațadă maiestuoasă, în întregime din
piatră. Arhitectul François Mansart renunță la caracteristicile specifice barocului, afirmând un stil
clasic, cu un ritm uniform, în care domină orizontalitatea și simetria, impunându-se riguros. El
îmblânzește severitatea ansamblului, desenând 2 rânduri de bolți în plin centru, animând partea de
sus a balustradei cu câteva sculpturi de trofee și de urne pentru torte. “Arta de la Versailles”, bazată
pe măsură, claritate, armonie și ordine, devine modelul clasicismului francez.
Servind glorificarea puterii regale, viziunea artei clasice franceze este monumentală, folosindu-se
pentru acesta de jocul echilibrat dintre orizontale și verticale, spre deosebire de dinamica liniei curbe
a barocului. Palatul Versailles, de dimensiuni impresionante, simbol al autorității monarhice absolute,
precum și al raționalismului, a adunat pentru construirea și decorarea sa pe arhitecții și decoratorii
cei mai reprezentativi pentru noul stil: Charles Le Brun (1610-1690), Louis Le Vau (1612-1670),
precum și François Mansart (1598-1666).
Palatul Toldalagi-Korda din Cluj-Napoca (strada I.C. Brătianu nr.14) este un monument istoric și de
arhitectură laică. Edificiul a fost construit între anii 1801-1807 după planurile arhitectului italian Carlo
Justi. El reprezintă una dintre cele mai frumoase clădiri ale orașului din perioada de trecere de la
baroc la clasicism. A aparținut contelui Toldalagi Laszlo și soției acestuia, contesa Korda Anna.
Biserica Reformată-Calvină din Orașul de Jos, denumită și Biserica Reformată cu 2 turnuri, situată
pe Bulevardul 21 Decembrie nr.41, este unul din edificiile simbolice ale Cluj-Napoca. Biserica a fost
construită între anii 1829–1879. Înainte existase deja o biserică de lemn pe malul Canalului Morii,
care a fost inaugurată la 26 iulie 1705. Mai târziu aceasta a fost mărită, dar odată cu creșterea
numărului de credincioși, conducerea bisericii a hotărât înlocuirea ei cu o biserică mai mare, de
piatră. Dimensiunile bisericii sunt impozante: lungimea celor două nave este în jur de 50 metri, iar
cupola centrală cu un diametru de 12,60 metri are o înălțime de 19,50 m. Înălțimea turnurilor este de
40 de metri. Mărimea totală a bisericii este de 1750 m².
Casa Hintz din Cluj-Napoca (numită frecvent Casa Mauksch-Hintz) se găsește pe Bulevardul Regele
Ferdinand nr.1 (colț cu Piața Unirii) din Cluj-Napoca. Casa are patru ferestre spre centrul orașului
(Piața Unirii), aripa mai lungă (cu șase ferestre) situându-se pe strada Regele Ferdinand. Structura
înaltă a acoperișului trădează o construcție veche. Elemente renascentiste se mai găsesc doar în
câteva dintre camerele de la parter, în curtea îngustă și în pivniță. În jurul anilor 1820, frontul casei a
fost modificat în stil clasicist, însă la jumătatea secolului XX și-a reprimit aspectul puritan, care
relevă mai elocvent adevărata ei vechime
Palatul Teleki din Cluj-Napoca, str. M. Kogălniceanu nr.7 este monument de arhitectură laică
clujeană. Edificiul a fost construit între 1790-1795, după planurile arhitectului Joseph Leder și
aparține barocului târziu, cu unele elemente de clasicism[1]. Actualmente clădirea adăpostește Sala
de lectură a Bibliotecii Județene „Octavian Goga” din Cluj-Napoca.
Muzeul Țăranului Român, 1912-1938, arhitect Nicolae Ghyka-Budești. Șoseaua Kiseleff nr. 3 (foto
2). Edificiul este, fără îndoială, cea mai izbutită lucrare monumentală în stil neoromânesc, o reușită
sinteză între arhitectura moldovenească și cea munteană. Planul de factură clasică, având un ax
major de simetrie, se regăsește fără echivoc în alcătuirea fațadelor, în care pavilioanele de colț,
viguros marcate, accentuează clasicismul compoziției. Turnul central, cu suprafețele sale de plinuri
din partea mediană, echilibrează zona dantelată a logiilor, situată în registrul bel-etajului. Materialele
durabile folosite, piatra și cărămida aparentă, contribuie esențial la punerea în valoare a detaliilor
elegant desenate. Monumentală și expresivă, clădirea muzeului constituie un reper major al Șoselei
Kiseleff, traseu definitoriu al Capitalei.
Palatul Știrbei - arhitect francez Michel Sanjouand, construit în 1835. Caracterul neoclasicist al
palatului Știrbei este respectat și de modificările efectuate în 1881, după proiectul arhitectului
austriac J. Hartman. Acestor modificări li se datorează fațada împodobită de cariatide și aripile
laterale supraînălțate.
Muzeul Județean de Artă Prahova - clădirea este realizată în stil clasic, și a fost proiectată pentru
Ghiță Ionescu, negustor, petrolist și primar. După moartea proprietarului, în 1910, casa a fost
vândută Prefecturii Prahova, și ulterior a fost transformată în palat administrativ. Muzeul de Artă a
fost amenajat aici în 1968. Colecția muzeului reunește opere ale unor artiști ca: pictorii Ion
Negulici, Theodor Aman, Sava Henția, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Theodor
Pallady, Nicolae Tonitza și sculptorii Karl și Frederic Storck, Dimitrie Paciurea, G. Stan, Ion Jalea.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Fleming, John; Honour, Hugh; Pevsner, Nikolaus (1986).  Dictionary of architecture (ed. 3).
Penguin Books Ltd. p. 76.  ISBN  0-14-051013-3.
2. ^ Watkin, David (2005). A History of Western Architecture (ed. 4). Watson-Guptill
Publications. pp.  6–8. ISBN 0-8230-2277-3.
3. ^ Adam, Robert (1992). Classical Architecture. Viking. p.  16.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Arh. Adrian Iancu, „Elemente de arhitectură și urbanism”, UT Press,2002
 Germain Bazin, „Clasic, baroc și rococo”, Editura Meridiane, 1970
 Mira Voitec, „Renaștere, clasicism, baroc și rococo în arhitectura universală”, Editura
Didactică și Pedagogică, 1994
 „Istoria Artei: pictură, sculptură, arhitectură”, Enciclopedia RAO
 S.I. Ianca, „Elemente de arhitectură”, UT Press, 2001
 Ispir, Mihai, „Clasicismul în arta românească”, Ed. Meridiane, București, 1984
 Istoria Lumii în date - Editura Aquila, 1993
 Encarta Encyclopedia 2000
 Arborele Lumii
 Larousse – „Clasicismul Francez”, Ediția 1993