Stilul arhitectural Clasic

Clasicismul a fost o mișcare de largă întindere în arhitectură, pictură și alte arte vizuale care a
început în anii 1760, a atins apogeul între anii 1780-1790 și a durat până în anii 1840-1850.
Acest curent a răsărit în mare parte ca o reacție împotriva rămășițelor stilului Baroc și
senzualului și frivolului stil decorativ Rococo, care a dominat arta europeana începând cu anii
1720. Dar un și mai profund stimul a fost un reînnoit și profund studiu științific manifestat fața
de antichitatea clasică ce a răsărit în Secolul 18. Interesul pentru clasicism a fost declanșat de
descoperirile arheologice, în particular explorarea și excavațiile orașelor romane îngropate de la
Herculaneum și Pompeii (excavații ce au început în 1738, respectiv 1748), iar începând cu a
doua decadă a secolului al XVIII-lea, un număr însemnat de publicații influente au inclus în
paginile lor imagini ale monumentelor romane și a altor antichități, care au trezit rapid interesul
fața de trecutul clasic. Noua înțelegere a lucrurilor desprinsă din descoperiri și publicații au
permis pentru prima oară cărturarilor europeni să discerne perioade distincte și separate în arta
Greco-romană iar acest nou simț al pluralității stilurilor antice le-a înlocuit pe cel vechi, cel al
venerării artei romane și a încurajat un real interes pentru purele antichități grecești.

Cărturarul german Johann Joachim Winckelmann vedea în sculptura greacă „o simplitate nobilă
și o tăcută grandoare” și a facut un apel către artiști să imite arta greaca. El pretindea că făcând
asta, acei artiști vor obține imitații idealizate ale formelor naturale, dezgolite de toate aspectele
individualiste și imaginile lor vor obține o semnificație universală. Pornind de la modelele
artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale
idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă
desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale.

Obiectivul acestui curent este de a exprima măreția puterii regale și, în acest sens, noul stil se
distanțează de fantezia și emoția barocului italian pentru a impune o viziune monumentală bazată
pe linii drepte, orizontale și verticale, pe echilibru, claritate și raționalitate. O singură țară va sta
departe de unanimitatea națiunilor în manifestarea barocului ca fenomen cultural și arhitectural,
Franța, în secolul XVII, atunci când monarhia se afirma ca autoritate în toate domeniile. Franța
se angajează pe o cale paralelă: căutarea rigorii, a armoniei majestoase, a liniei drepte, ce se
opune exuberanței liniei curbe ale barocului. De altfel, Franța, pe lângă Anglia, printr-o generație
de studenți francezi pregătiți la Roma și influențați de scrierile lui Wincklemann, au fost primele
tari ce au adoptat acest curent artistic, iar apoi a fost rapid adoptat de cercuri progresiste din
Suedia.

Curentul Clasicismului se extinde pe suprafața întregii Europe, notabile fiind Sankt Petersburg și
München, orașe transformate în adevărate muzee de arhitectură clasică, el continuând să fie o
forță academică majoră pe tot parcursul secolului al 19-lea și chiar mai mult, fiind o constantă
antiteză în reînvierea Romantismului sau Goticului. Cu toate astea, de la sfârșitul secolului
înainte, stilul începe a fi considerat anti-modern sau chiar reacționar în anumite cercuri influente
de critici.

Între timp, arhitecți conservatori moderniști ca Charles Perret din Franța păstrau ritmul și
spațierea arhitecturii columnare chiar și în clădirile fabricilor, unde „colonadele”, descrise ca
reacționare, pilastrul clădirii - ca niște panouri canelate sub o abă repetată păreau progresiste.
Pablo Picasso experimenta cu motive clasicizante în anii imediat următori celui de-al Doilea
Război Mondial iar stilul Art Deco ce a avut vârful strălucirii în 1925 la Expoziția Artelor
Decorative se baza deseori pe motive neoclasice, fără însă a le exprima deschis. Acest stil este
întâlnit pretutindeni în Europa, în cadrul diferitelor construcții: locuințe burgheze, locuințe
nobiliare (palate - de exemplu Palatul Pașcov din Moscova, Teatrul regal din Berlin etc), teatrele-
un program funcțional important al clasicismului datorită influenței „iluminării” (de exemplu:
teatrul „Scala” din Milano, teatrul regal din Berlin, teatrul din Bordeaux, teatrul din Besançon
etc.), clădiri religioase-bisericile aflate într-un număr mai redus în această perioadă( de exemplu
Biserica Sainte-Genevieve din Paris), clădiri administrative-cuprind clădiri publice pentru sedii
ale ministerelor, ale parlamentelor, ale justiției, băncilor și burselor, clădiri pentru învațământ,
monumente comemorative-având în general aspectul de temple antice (cele mai reprezentative
sunt în Franța și Germania, dintre care pot fi amintite: Arcul de Triumf din Piața Charles de
Gaulle în Paris, biserica La Madeleine din Paris, Valhalla langă Rogensburg, în Germania).

Caracteristici și Materiale
Această artă se apropie de universul grandilocvent al barocului, facând apel nu atât la emoție cât
și rațiune, pentru a obține aceeași glorificare a unui simbol.

Acest stil a fost considerat în tote țările Europei, stilul revoluției burgheze. Clasicismul s-a bazat
pe rațiune, simplitate și sobrietate dar și prin unitate, măsură și impresia de liniște pe care
construcțiile, grădinile și interioarele o vor emana, în ciuda impozității lor. Dezvoltarea orașelor,
necesitatea restructurării și a sistematizării acestuia, precum și posibilitățile economice și nevoile
resimțite ale reprezentanților burgheziei înstărite și de boierii stabiliți la orașe, care toți își doreau
case de zid, acestea fiind cauzele și caracteristicile epocii. Oamenii au început sa-și dorească
altceva decât ceea ce le era prea familiar, comun și banal. Iar după epocile de bravuri și de
,,fiorituri’’ nu pot urma decât altele de bun gust și simplitate. O influență importantă au avut-o
cei care au călătorit în Italia și au descoperit ruinele construcțiilor mărețe ale Romei antice, cu
ziduri masive, solide, înfruntând secolele; toate de un caracter monumental, în planuri mărginite
de drepte, scandate de ritmul grav al coloanelor, cu suprafețe în care toate muchiile erau
perpendiculare sau paralele cu pământul, cu ornamente simple însă frumos executate care-ți dau
impresia stabilității – în comparație cu construcțiile în linii șerpuitoare, agitate ale stilului baroc.
Iată deci un prim element care pregătește spiritele în vederea transformării și duce la inspirația
arhitecților pentru construcțiile ce vor urma să apară în Franța.

O altă caracteristică a acestui curent este acea de a promova nu numai cititorul ci și artistul,
artiștii fiind spirite universaliste, în același timp arhitecți, pictori, sculptori sau chiar filosofi.

Construcțiile vor fi frumoase conform noilor percepte estetice și funcționale dacă fațadele lor vor
fi echilibrate, proporționate și decorate după modele și canoane antice clasice, modele care au
existat la tot pasul în Europa. Erau apreciate încăperile mari, bine luminate. Asta în ceea ce
privește palatul, un program urban nou al epocii, alături de cel peren al locuinței și cel mai
important al construcțiilor de stil creștin. Rețeta succesului este asigurată de valori care își
dovedesc valabilitatea și universalitatea: proporția clasică, dreptunghiul de aur, simetria etc.,
valori descriptive, exersate și promovate de civilizațiile antichității, care ulterior vor fi reluate în
curentele neo-clasice ale secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, și reinterpretate de pe poziții
moderniste în a doua jumătate a secolului XX-lea.

Arhitectura care se practica la curte sau la Paris era imitata în întreaga țară, chiar în întreaga
Europă. Stilul Ludovic al XIV-lea, expresie a Clasicismului de curte, denumit și Le Grand
Siècle, preia mult din modul de organizare al curții: o anume rigiditate și multă grandoare, firești
pentru momentul de maximă expansiune. Din acest motiv arhitectura este solemnă, deseori
pompoasă, caracteristici care nu reușesc să-i anuleze calitățile.

Faptul că francezii și alte țări monarhice au optat pentru clasicism, nu-și găsește încă justificare
în organizarea unei fastuoase curți regale. Motivele evoluției arhitecturii de acest gen, nu numai
în Franța, spre clasicism sunt altele: slaba influență a contrareformei într-o țară cu biserică
gallicană, care nu a favorizat totala desfășurare a barocului; o caracteristică psihologică națională
care tindea spre echilibrul și raționamentul clasic.

Este perioada în care se se înființează academiile, se dă o direcție oficială acestui stil. Arhitectura
de acest gen își continuă evoluția însă preia anumite principii ale barocului, îndeosebi în
organizarea spațiului construit sau urban, al grădinilor, a legăturii dintre clădiri și ambient. Se
constată o mare varietate a programelor (palate, biserici, instituții de învățământ, cămine, spitale,
teatre etc.). Această perioadă este dominată de un plan în care se pot observa pretutindeni forma
de bară, cu deschidere spre curte și gradină. Astfel se permite o relație directă între spațiul
construit și cel exterior. Încăperile principale sunt dispuse în anfiladă, în intenția de a crea
influența spațiului interior. Sunt marcate intrarea principală și corpurile de capăt, precum și holul
scării. În compunerea scărilor -interioare sau exterioare –se pot observa, în timp, evoluția de la
scara de tip medieval, în elice și dispusă într-un turn la scara deschisă (Scara Ambasadorilor de
la Versailles). Într-un teatru, spre exemplu, scara nu e numai partea utilă din construcție pe unde
publicul se urcă și coboară, dar și aceea de unde tocmai prin urcarea și coborârea publicului în
haine de seară, se produce un adevărat spectacol încântător pentru ochii privitorului – mai ales la
îmbrăcămintea bărbaților și femeilor, eleganți și bogați ai secolului XVII. Așa s-a realizat scara
măreață compusă dintr-o rampă, care se desparte mai apoi în 2 brațe continuate cu holuri
susținute de coloane (Scara Teatrului din Bordeaux).

Se depășește faza influenței italiene și se elimină în același timp orice reminiscențe ale
arhitecturii medievale. Construcțiile sunt remarcabile datorită deosebitului simț al ansamblului,
simț de proporționare a întregului cu detaliile și de înscriere în mediul ambiental.

Expresie a ideologiei vremii în care este realizată- a apogeului monarhiei absolutiste, a statului
centralizat și minuțios organizat- arhitectura sa obține subordonarea fiecărui detaliu ansamblului
și realizează o construcție riguroasă și rigidă, chiar aspră,dar în același timp armonioasă.

De obicei planurile unor biserici sau catedrale se dezvoltă pe axa longitudinală și au nucleul
central în cruce greacă, având o fațadă clasică, abandonând orice model medieval și interpretează
creator și original formele antice, gradând ierarhic și într-o manieră dinamică, fiind clasice prin
structura simetrică și prin ordonanța solidă.
Pentru construcțiile religioase, arhitecții se găseau în încurcătură să le aplice formulele clasice,
fiindcă era vorba să acomodeze cultului creștin stilul și elemente luate de la templele
păgâne.Totuși, mulți dintre ei având cunoștințe și experiențe vaste, au reușit să facă această
sinteză a formelor vechi în jurul construcțiilor cu un scop determinat: să primească pe credincioși
la rugăciune.

Un exemplu este templul Sfintei Genoveva – o biserică comandată de Ludovic al XV-lea peste
moaștele sfintei. Ulterior se schimbă destinația clădirii devenind un fel de necropolă de onoare a
oamenilor mari ai Franței. Clădirea se remarcă prin sobrietate, asemenea celei care apărea în
construcțiile Romei republicane: ziduri imense, aproape fără nici un fel de ornament exterior iar
deasupra cu o cupola uriașă. Are forma tipică de cruce grecească, cu laturile egale iar interiorul
păstrează o decorație luxuriantă.

Ei iau colonade, peristiluri, frontoane atice și chiar planul general al templului și le adaptează
bisericilor nou construite. În timp ce aceste elemente pătrund, dispar arcurile sprijinite pe stâlpi,
adică pe pilaștrii, arcuri ce vor fi înlocuite foarte adesea cu platbande (elemente orizontale) care
să se întretaie cu cele verticale în unghiuri drepte, ca în templele păgâne. Astfel toate elementele
corpului clădirilor care ies oarecum în relief – rezalitele (cum se numesc în arhitectura barocului)
– dispar, iar fațadele devin impresionante prin unitatea lor și prin faptul că toate elementele ce le
compun vor fi absolut în aceeași linie. Ca o urmare a imitației a ceea ce se făcuse în Renaștere,
arhitecții uzau de cele 3 sau 4 ordine la aceeași clădire: la primul etaj – coloane dorice, la al 2-lea
etaj – coloane toscane, la al 3-lea etaj – coloane ionice, iar la al 4-lea etaj- coloane corintice.
Aceasta bogăție de ornamente începe să dispară, apropiindu-se de simplitate, de categorii de
coloane care ofereau mai puține podoabe, adică cele ionice și chiar cele dorice. Mai târziu
coloanele dorice dispar, chiar și canelurile și ornamentele de la bază, ajungându-se la ,,une rude
simplicité’’ (o simplicitate severă) după cum o numeau francezii.

Ansamblele vaste de clădiri clasice, pentru spitale sau cămine se desfășoară în jurul a
numeroaselor curți interioare, centrale, în axul căreia este amplasată capela, iar plasarea
arhitecturală este conformă stilului auster „Grand Siècle”.

De asemenea chiar și în cazul arhitecturii private, a locuințelor celor înstăriți ai Parisului se

păstrează aceleași caracteristici: construcții grațioase, confortabile însă la scară mult mai redusă
decât al teatrelor și palatelor. Locuința stăpânilor se găsește în mijloc și are în fața coloane. Ca să
ajungi la intrare trebuie să traversezi o curte de onoare, care se aseamănă cu un paralelogram,
unde se găsește grădina, uneori cea principală. Poarta propriu-zisă ia forma uni arc de triumf, iar
la dreapta și la stânga sunt alte construcții pentru servitori și dependințe.

În acest stil arhitectural, clasicism, se îmbină grandoarea cu eleganța într-o manieră specific
franceză. Apariția de pilaștri delicați ce flanchează golurile, abundența decorativă țin încă de faza
timpurie a clasicismului cu inspirație bramantiană lombardă. Între cupolă și edificiu există o
perfectă unitate, datorită impecabilei proporționări a elementelor și urmăririi direcției
ascensionale în fațadă, ilustrându-se astfel cu deplină forță curentul Clasicismului de curte, cât și
partea de baroc parțial asimilată. Clasicismul de curte adoptă un riguros spirit al ordinii, ce a
corespuns gustului tradițional monahal. Esența specifică a arhitecturii clasiciste este păstrată și
mai târziu în secolul XVIII-lea. Se menține verticalitatea construcțiilor prin acoperișuri de regulă
înalte, prin utilizarea ordonanței suprapuse și a ordinului colosal. Palatele au fațade lungi ritmate
de pavilioane cu dom în ax și corpurile de capăt ale clădirii. O arhitectură care ar fi putut deveni
rigidă capătă dinamism, sobrietate, eleganța și vigoare.

Materialele de construcție promovate de acest stil clasic, unde palatele și programele religioase
vor beneficia de aportul materialelor scumpe locale dar și importate de la mari distanțe, grație
mobilității asigurate de expansiunea pe mare și a noilor descoperiri geografice. Acest domeniu
are ca obiect- așa cum se precizează –studiul materialelor folosite pentru punerea în operă a
proiectelor. Scopul general al acestui studiu este de a familiariza viitorul creator asupra existenței
materialelor utilizate în construcții, a caracteristicilor lor (fizice, chimice, tactile, etc.), a modului
de comportare la diverse acțiuni, a posibilităților de combinare a acestora.

Arhitectura în clasicism poate fi caracterizată prin următoarele elemente generale: - îmbogățirea

plasticii arhitecturale prin utilizarea unor materiale noi de construcție la realizarea ornamentelor
și a structurilor (oțelul și fonta). -punerea în evidență a structurii clădirilor prin ritm și culoare,
prin utilizarea volumelor simple și clare; - utilizarea unor reguli de compoziție bazate pe ordine,
pe echilibru și pe disciplinarea imaginației; -dezvoltarea decorației interioare a clădirilor, pornind
de la elemente din arhitectura egipteană și greco-romană antică, până la crearea unor stiluri de
decorație generând solemnitate, delicatețe sau fastuozitate; - preluarea unor elemente
arhitecturale din perioada antică; Este prezentă tendința către orizontalism, iar centrul unui
monument clasic este marcat prin câțiva pilaștri de un colosal ordin corintic în piatră, încruntați
de un fronton triunghiular cornișa terminându-se printr-un acoperiș în formă de pavilion.
Clădirea clasică poate fi din cărămizi și numai pilaștri cu colțuri de piatră (de ex. Mauritshuis din
Haga, fig4), cu un sistem sobru, îmbogățindu-se numai cu câteva elemente de ornamentație.

Prin comenzile de castele și palate regale, se permite întrebuințarea cărămizilor, fapt ce îngăduie
o execuție rapidă. Fațada, din piatră, este alcătuită de obicei din trei ordine suprapuse , ale căror
proporții se îmbină în mod armonios cu acoperișurile înalte, cu hornurile zvelte, elemente
decorative specifice. Tendința clasicizantă va merge până acolo încât va renunța la lambriurile
aurite din interior, înlocuindu-le cu o decorație din piatră, foarte sobră. Se adoptă stilul de castel
deschis, compus din mai multe aripi, fără curte interioară, așa că toate aripile să privească spre
parc, fie spre curtea de la intrare.

În ceea ce privește construcția în cărămidă va imita clasicismul sobru specific Olandei, acest stil
este lipsit de artificii, subliniat doar de câteva muluri și brâuri de piatră. Apare și castelul alcătuit
din mai multe pavilioane, asamblate în jurul unui dom, care se ridică peste un imens salon oval.
Unde puritatea clasicismului temperează în mod armonios orizontalitatea ordinelor printr-un
verticalism tradițional. În ceea ce privește decorația interioară se renunță la lambriurile aurite,
atât de utilizate până atunci pentru a adopta o decorație în gen italienesc, din marmură policromă,
bronzuri aurite, picturi; dar această bogăție e ordonată tot într-un mod clasic, este supusă adică
modelării arhitecturii. Oamenii sunt foarte preocupați să utilizeze detaliile antice, pe care le scot
arheologii la lumină, alteori detaliile decorative sunt luate de pe vasele grecești. Lemnele rare
sunt înlocuite cu acaju (mahon), un lemn frumos în ceea ce privește culoarea, însă mai dur și mai
greu de lucrat. Mobilierul, specific stilului imperial, este plin de bronzuri cizelate, terminându-se
unde se sprijină cotul cu sfincși, himere, animale fantastice care fac parte din tezaurul decorativ
imperial. Pe pereți se găsesc stofe scumpe, cu medalioane de mătase țesute sau pictate.
Materialul pentru partea superioară a mesei și a căminului este marmura, pentru pereți lemnul de
mahon, iar pentru mobila bronzul și lemnul vopsit în alb. Stofele de mătase și catifeaua cu bogate
motive decorative sunt de asemenea foarte răspândite, la fel și imitațiile lor.

În casele unde nu se permitea folosirea marmurei sau a unei anumite pietre, un desen sau o
pictură le înlocuiește – mai ales marmura – dând iluzia lor.

Tot acum se creează un tip de locuință clasică nobilă a cărei fațadă e retrasă în raport cu strada
spre care se deschide însă un vast portal. Piețele sunt alcătuite din simple brâie de piatră pe
zidurile de cărămidă, decorația acestor clădiri devine foarte greoaie și datorită proporțiilor ca și a
simbolisticii sale, poate fi considerată ca o prelungire a ultimei faze a arhitecturii manieriste.
Urbanismul va împrumuta și el canoanele ordinii și disciplinei regularizatoare care stabilea că o
strada sau o piață va fi frumoasă dacă va avea clădirile aliniate, cornișele la același nivel, și alte
caracteristici pe care le regăsim încrustate în memoria colectivă a europenilor ca percepte
definitorii. Simbolurile noii mișcări sunt strada în linie dreaptă, cornișa orizontală neîntreruptă,
repetiția elementelor uniforme (coloană, fereastră...). Se afirmă că strada va părea mai nobilă
dacă ușile vor fi construite după același model, casele vor fi aliniate și de aceeași înălțime. Spre
deosebire de lumea barocă sau arabă pentru care aceste reguli aplicate persoanelor încălcau grav
și nepermis teritoriul și intimitatea și ca urmare au fost și sunt încă respinse, singurele programe
care fac excepție fiind cele mai comandate, urmărite și finanțate de către autorități.

Există în acest curent o adevărată frenezie creatoare de planuri ale orașelor ideale, care se vor
dovedi, economic, aproape imposibil de realizat până la formarea a trei elemente considerate de
către autori indispensabile: fortificații sau ziduri puternice (Palatul Versailles), cvartele destinate
clădirilor și alături de străzi –piețe, element care demonstrează că acest spațiu urban predestinat
relațiilor sociale este considerat indispensabil.

Simțul urbanisticii, fericita rezolvare a piețelor, a palatelor, în special a parcurilor care prezintă
imaginea unei naturi supuse legilor rațiunii, au dus cel mai mult și mai departe faima arhitecților
francezi. Nu mai puțin celebre au fost ansamblurile urbane. Monumentalele piețe construite în
perioada Clasicismului de curte sunt menite să creeze un cadru maiestuos pentru statuia
suveranului. Tipul de piață pariziană este imitată în toate orașele franceze din provincie și în
nenumărate capitale europene. Ansamblul urbanistic face parte din planul ambițios de
restructurare a orașului medieval, unde piața clasică este închisă perimetral cu clădiri de locuințe,
dotate cu portice primitoare la parter. Arhitectura de fațadă se caracterizează prin folosirea
decorației tradiționale de piatră și cărămidă, pentru o plastică sobră, în care apare acoperișul înalt
cu lucarne.

Clasicismul este ridicat și în artă la fel ca în literatură, la rangul unei instituții. Clasicismul tinde
spre o eleganță mai rafinată la sfârșitul secolului, a cărei adevărată măsură ne-o va da capela
regală de la Versailles.