Fiu al maiorului Dimitrie Luchian şi al Elenei Chiriacescu, Ştefan Luchian s-a născut la Ştefăneşti, judeţul

Botoşani, la 1 februarie 1868.

Încă de mic a avut înclinaţie spre desen şi culoare. Începutul l-a făcut cu o pictură… murală: „eram un pici; mă
dăduse de curând la şcoală. O mătuşă, la un Paşti, mi-a adus în dar o stea cu acuarele d-acelea proaste.
Mama îşi bea cafeaua afară, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase
descuiată. M-am aşezat la un perete şi dă-i, şi dă-i! Îmi pusesem în gând s-o fac pe Safta, bucătăreasa
noastră. Mă, şi era urâtă! Biata mama, ce mai întindea de noi…“ [1]

După decesul tatălui, mama, care ajunsese capul familiei, nu avea o părere prea bună despre pictori, mai ales
că în familie era deja un pictor, boier Andrei, bunicul dinspre tată, care, sărăcind, ajunsese zugrav de biserici
şi hoinărea prin satele moldave, în căutare de lucru. Apoi pictorii, muzicienii şi actorii erau priviţi cu dispreţ de
contemporanii lor.

Astfel, mama sa decide că acesta va urma o carieră militară. Ajutată de fraţii ei, militari de profesie, îl înscrise
pe băiat să dea examen de admitere la Şcoala de infanterie. În faţa examinatorilor, Luchian își dedublează
personalitatea și astfel este respins. În toamnă a fost înscris la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti (1885).
În 1889, la absolvire, obţine medalia de bronz pentru lucrarea Cap de expresie şi un Studiu după natură.

Îşi continuă studiile la Academia de Arte Frumoase din München (1890, două semestre) unde, printre alte
studii, execută copii după operele lui Correggio şi Rembrandt, aflate la Muzeul de Artă. În 1890, revine în ţară
şi participă la prima expoziţie a societăţii de artă „Cercul artistic“, după care pleacă la Paris, unde termină
Academia Julian (1891-1892). Cu această ocazie, cunoaşte din plin viaţa artistică pariziană, aflată atunci în
plină efervescenţă impresionistă

„Pregătirea expozițiunei din 1889 în clădirea nouă a Ateneului, cât și aniversarea de 25 ani de la înființarea Școalei
de Bele Arte, au dat naștere unei grupări între artiști pentru apărarea intereselor lor. Sculptorul Georgescu,
împreună cu elevii școalei, între care erau tineri cu talente promițătoare ca Artakino, Lukian, Spirescu, Loghi,
Strâmbulescu, Sperlich și câțiva din artiștii ieșiți de curând au înființat „Cercul Artistic”, în primăvara anului 1890.
Prima lor expozițiune a fost în toamna anului 1890 la aniversarea de 25 ani a Ateneului când s-au făcut mari serbări
de artă. Timp de 4 ani această Societate a fost singură să pună în contact pe artiști cu publicul.[2]

Revenind în patrie, trăieşte din plin viaţa de artist, în anturaje alese, desfăşurând şi o activitate bogată, la
baza căreia stătea promovarea artei moderne.

În 1896, organizează, împreună cu alţi prieteni artişti, „Expoziţia artiştilor independenţi“; devine membru
fondator al societăţii „Tinerimea artistică“ (1901) şi expune lucrări de pictură în cadrul acestei societăţi, la
Ateneul Român.

Devine acum unul dintre cei mai importanţi pictori ai timpului. Expune mereu lucrări de pictură în expoziţii
personale şi de grup.

1
Caietul de notite al Laurei Cocea legate de unchiul sau Stefan Luchian
2
Adamescu, Anuarul Atheneului Român pe anul 1937, p. 296
În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziţia universală“ de la Paris. Dar, din păcate, tot în acest an
apărură primele manifestări ale unei afecţiuni la măduva spinării (scleroză multiplă), care-l va lăsa infirm
pentru restul vieţii. Boala se va agrava mereu, iar lipsurile materiale erau tot mai acute. Cu toate aceste
greutăţi, lucra tot mai înverşunat, fiind mereu prezent în expoziţiile personale şi de grup, ce se organizau în
capitală. Într-un asemenea moment a creat Luchian autoportretul intitulat cu multă modestie Un zugrav
(1907); această lucrare a fost realizată cu multe eforturi fizice şi intelectuale, într-un moment deosebit al
luptei sale cu boala şi cu nevoile materiale şi este cel mai reuşit autoportret psihologic din lume (ghidul
muzeului Luvru).

Cu toate acestea, în curând artistul începu să piardă din cupa succesului. La expoziţia sa din 1905, singurul
care i-a cumpărat o lucrare a fost pictorul Nicolae Grigorescu.

Din 1909, Ştefan Luchian nu a mai părăsit fotoliul. Cu toate acestea, el purta în memorie „splendorile
scânteietoare“ ale peisajului românesc. Aşa se explică faptul că în această perioadă creează mai multe lucrări
care sunt adevărate bijuterii picturale, creaţii de maestru.

EXPOZITIE-MEDALION MNAR. PUNTE INTRE DOUA LUMI

Începând cu expoziția Tinerimii artistice din anul 1908, unde a participat cu mai multe tablouri cu flori
(Garoafe, Trandafiri și Anemone), creația artistică a lui Ștefan Luchian a fost marcată progresiv, ca și boala
care avansa, de prezența tematicii florilor. Le iubea coloritul și gingășia pură, le așeza în oale de pământ:
„fiindcă sînt de la noi, le stă frumos într-o oală făcută tot la noi”,[3]compoziția o executa cu mare grijă reușind
prin aranjamentul lor să creeze adevărate poeme cromatice.[3] Organizarea florilor urmează un tipic obișnuit -
vasul cu flori rostuite simplu, dar cu o grijă studiată la care folosește lărgirea bazei compoziționale prin
risipirea câtorva flori pe masă pentru echilibrarea rapelurilor cromatice. Chiar dacă organizarea florilor este
aceeași în majoritatea lucrărilor sale, cromatica abordată fiecăreia din ele duce la o nesfârșită varietate. Se
observă că linia constructivă este concepută în curbe largi sau ascendentă, linie care aduce un ritm lăuntric
într-o compoziție în care dialogurile cromatice sunt când grave, când scânteietoare, când vesele sau
melancolice și care urmează de fapt starea sufletească a artistului.[3]

Opera sa picturală, inclusiv cea a florilor, se caracterizează prin fineţe, simplitate, sinteză cromatică, colorit
strălucit şi delicat. Tehnica uleiului şi pastelului lui Luchian sunt de neegalat, de o măiestrie unică. Florile lui
Luchian au o intensitate aproape dramatică a sentimentului, o lumină interioară, discretă şi gingaşă. Din
opera sa reţinem mai multe lucrări: peisaje – Ultima cursă de toamnă, Bătălie cu flori la şosea, Mahalaua
dracului, Corturi de pe Bărăgan, Gheretele din Filantropia, Lunca de la Poduri; 12 autoportrete, flori –
Anemone, Dumitriţe, Părăluţe, Garoafe; oameni simpli: Meşter lăcătuş, Safta florăreasa, Spălătoreasa, La
împărţitul porumbului, Lăutul; pastele şi acuarele: După ploaie la Băneasa, Birt fără muşterii, Bucătărie
călugărească.

„... tablourile cu flori... fac din Luchian un colorist inspirat. Înveșnicite de mâna lui, aceste flori sunt realizate doar
din câteva trăsături de penel, dar cu multă precizie, cu cât tulburător lirism ! Prin prospețimea și suculența lor, mai
păstrând roua răcăroasă a dimineții, petalele cărnoase ne sugerează mai mult decât o realitate vegetală. Poeme de

3
Vasile Drăguț: Luchian, pag. 56
 lumină și culoare, de o rafinată gingășie, într-un fel, ele încetează de a mai fi flori, devenind stări sufletești,
sentimente, o mărturie plastică revelatoare, care le învăluie într-o undă de nostalgie, în nu știu ce suflu de
spiritualitate. Căci Luchian a știut și a izbutit să imprime motivului starea sa sufletească... fapt pentru care este
socotit adesea, nu fără temei, unul dintre cei mai însemnați pictori de flori, nu numai din arta noastră, ci în genere.”
[4]

Anemonele (1908), Dumitrițele (1910), Trandafirii (1910) și alte lucrări cu flori realizate în preajma sfârșitului
vieții sale, impresionează prin măreția execuției și deopotrivă prin conținutul emoțional. Fără a le considera
simple pretexte cromatice, florile au fost mijloc de comunicare a clipelor de suferință sau a momentelor de
biruință. Cu strălucire de smalț, vibrând de viață, incandescente, florile lui Ștefan Luchian pot fi considerate:
pagini dintr-un jurnal intim desenat cu penelul.[5]

Luchian a murit la 28 iunie 1916 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Către sfârșitul vieții nu a mai putut
ține penelul cu degetele paralizate, astfel că ajunsese să pună pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Din
relatările Laurei Cocea, Virgil Cioflec l-a convins pe George Enescu în anul 1915 (după terminarea expoziției
Salonului Oficial), să-i facă o vizită lui Luchian și să-i cânte la vioară[6]. Tudor Arghezi[7] a relatat într-un
interviu vizita compozitorului George Enescu la patul unde era imobilizat Luchian:
„Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în
odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă
lume. Apoi umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt
George Enescu».”8

4
Marin Mihalache: Mărturii - Ștefan Luchian, Editura Meridiane, București, 1966, pag. 8

5
Vasile Drăguț: Luchian, pag. 57-58

6
Petre Oprea: Colecționarul mecena Al. Bogdan Pitești, Eitura Maiko, București 1999, p. 60

7
Prima relatare a lui Tudor Arghezi: România Liberă, 11 mai 1955

8
Tudor Arghezi, Vioara și palete, în revista „Muzică și poezie”, no1, 1935 apud. Revista Fundațiilor Regale : revistă lunară
de literatură, artă și cultură generală, 03, nr. 1, 1 ianuarie 1936
CONTINUAREA STUDIULUI.

LUCHIAN INTRE CAPACITATEA DE A REDA ESTETICA TARII SI PASIUNEA PENTRU FLORI

“Întocmai ca toţi marii artişti ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o
întinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realitaţilor locale este
adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii trezeşte pe a noastră, pentru a ne face să pricepem mai
bine lumea în care am trăit.” 9

Ștefan Luchian a adaptat noutățile de tehnică și stil la spațiul spiritual național, la specificul locurilor și
oamenilor din România acelei vremi, reușind să fie original, fără a cădea în epigonism. El se adaptează
repede la realitățile țării, adoptând chiar și teme sociale latent explozive, ca situația țărănimii (dar și a
sărăcimii orașelor), nu în direcția idilismului „sămănătorist” grigorescian,(desi acesta empatiza cu
operele lui Nicolae Grigorescu) ci inserând fățiș, expresiv și convingător protestul față de acele realități,
mesaj preluat, înțeles și contnuat de artiști precum Camil Reșu sau Tonitza.

SEMNIFICATIA FLORILOR.CONTEXT

Florile sunt elemente arhiprezente în desfasurarea cursului vieții- cu prilejul nașterii, sau de la dispariția
sa, dar și cu ocazia diverselor sărbători, 4dée4t festive, moment 4dée4tic4e4ve sau evenimente din viața
unui om, a țărilor și popoarelor, florile apar ca o prezență inconturnabilă.

Această omniprezență le plasează ca leitmotiv, ca element recurrent în etapele, momentele ce

marchează viața.

Acest fapt a condus la multiplele interpretări, sensuri, roluri, cu care au fost învestite, ca și la
numeroasele semnificații pe care diversele specii le-au căpătat în cursul istoriei omenirii, în funcție de
civilizații, epoci, zone geografice…SIMBOL, DÉCOR dar și FORMĂ, CULOARE, parfum, florile nu puteau să
lipsească din artă având această dublă dimensiunie, senzorială, cât și vizuală.

Totuși, în pictură, ele au îndeplinit, mult timp, un rol pur decorative, plasate în cadrul scenelor de tot
felul, de interior, religioase, mitologice, scene galante, de luptă, de vânătoare, dar și în ambientul sau
vestimentația portretelor.

9
Tudor Vianu despre Luchian, citat extras din articol https://www.civilizatia.ro/poetul-plastic-al-florilor-stefan-
luchian/
În 5dée5ti europeană adevărata importanță și-au aflat-o în natura 5dée5t … Dar natura moartă ca gen
de sine stătător s-a impus abia în secolul al XVII-lea și a devenit autonomă, cu un statut aparte în cadrul
genului, mai cu seamă după ce Michelangelo Merisi da Caravaggio a atras atenția pictorilor:

„…că se osteneau tot atât de mult să execute un bun tablou cu flori, pe cât se osteneau să picteze un
tablou cu personaje10.”

Sub influența picturii franceze a sfârșitului de secol XIX, Luchian a preferat s-a axat spre genul recurrent
utilizat de impresioniști, peisajul. La momentul studiilor sale la München și Paris, curentul se impusese
cu autoritate în aproape toată 5dée5ti europeană și era 5dée stilul predilect al multor mici maeștri și
5dée5ti, devenind totodată la faiblesse du public și preferința colecționarilor. Dar odată cu voga, și
deplina sa consacrare, a început și declinul curentului, căci la scurt timp au apărut postimpresioniștii,
pictorii care au negat cu multă vigoare principiile și meritele acestui stil, schimbând orientarea și
viziunea interpretativă a artei penelului, având apoi o perenă influență asupra picturii europene.

Ei s-au numit: Cézanne, Toulouse-Lautrec, Degas, van Gogh, Gauguin.

Pictorul 5dée5 se va dovedi atent și 5dée5tic5 la, încă persistentele, tendințe ale Impresionismului, dar
și la tehnicile și noutățile stilistice dezvoltate de postimpresioniști. Însă istoricii de artă și exegeții de mai
târziu ai operei sale, au considerat nepotrivită 5dée5tic5e expresie caracterizatoare acordată pictorului
după moartea sa, susținând că tablourile cu flori sunt doar capitolul cel mai popular, mai cunoscut și mai
accesibil marelui public.

Astfel, revenit în țară, va încerca și reuși progresiv, realizarea unei apropieri a celor două curente, nu
practicându-le în 5dée5tic, dar nici aderând obedient la „rețetele” unuia dintre ele, ci preluând
circumspect elemente, tehnici, efecte și 5dée5tic5e stilistice și de concepție 5dée5tic de la fiecare,
neavând o 5dée preconcepută sau o înclinație opțională, ci urmărind mereu în lucrările sale cristalizarea
unei sinteze personale, în deplin acord cu intențiile și viziunile artistice proprii.

INCURSIUNE IN LUCRĂRILE BISERICEȘTI

Peisagist prin formație și concepție, pictorul Luchian are un deosebit simț al naturii, vede, citește,
intuiește exact acel genius loci al fiecărui spațiu real pe care îl redă artistic în imaginea din tablou.

10
Citat Michelangelo Merisi da Caravaggio conform STERLING, Christian, Natura moartă, extras din articolul lui
MUREȘAN, Valentin, Flori de(și pentru) Luchian, REVISTA DE LITERATURĂ ȘI ARTĂ EUPHORION,nr.4/2016, Sibiu,
pag.83
Ștefan Luchian a fost legat și de viața Bisericii. Cel puțin trei biserici au fost pictate de el. Acest lucru se
întâmpla în ultimii ani ai veacului al XIX-lea, mai precis în anii 1897, 1898, respectiv 1900. Este vorba
despre două biserici cu dimensiuni de catedrală, cea din Alexandria, închinată Sfântului Alexandru și
Biserica „Sfântul Nicolae” din Tulcea.
În București a pictat o biserică care data din jurul anului 1710 și care a fost ctitorită de doi boieri
apropiați Sfântului Constantin Brâncoveanu, Ștefan Bujoreanu și Mihăilă Mărăcineanu. Biserica s-a
numit Brezoianu, după numele celui care a donat proprietatea, și se afla undeva în apropierea Sălii
Palatului.Însă, odată cuinstaurarea regimului comunist, aceasta a dispărut la sfârșitul anilor 50.
Ștefan Luchian dorea foarte mult să petreacă în liniștea mănăstirilor și a locurilor frumoase. Se retrăgea
pentru o perioadă de timp, mai ales vara, în astfel de locuri și picta: biserica, mănăstirea respectivă,
oamenii locului, dar mai ales frumusețile din jur, pădurile, peisajele, căpițele cu fân, florile.

Peisajele sale de la Brebu și Moinești sunt celebre tocmai pentru că surprind farmecul locurilor,
prospețimea și efectul revigorant al naturii, în care omul nu apare ca individ, ci numai
ca prezență umană, prin detalii caracteristice (case, garduri, poteci, clădirile mănăstirești, la Brebu etc.)
și care se integrează firesc, armonios în contextul naturii. Mai ales în peisaje, artistul va practica plain-
air-ul, realizând sinteza între elementele impresioniste din cromatică și ordonarea formelor și a
volumelor în maniera decisă a lui Cézanne, prin intervenția conturului lapidar și a organizării
compoziționale solide și echilibrate.

PERIOADA DE MATURITATE ARTISTICĂ

Odată cu depășirea convenționalismului specific lucrărilor din perioada incipientă a desăvârșirii, Ștefan
Luchian devine un portretist de mare profunzime și expresivitate.

Este cazul lucrării Safta florăreasa (1901), în care modelul are simplitatea și atitudinea deschisă,
modestă, puțin tristă, caracteristică citadinului de rând din anii ˋ90.

Mai cu seamă Moș Nicolae cobzarul (1906), în care, capul aplecat cu fruntea sprijinită de mâna stângă,
nu lasă să se vadă privirea („Ochii sunt fereștile sufletului” – N. Iorga) și totuși întreg portretul
„vorbește” despre omul obosit de necazuri și tainice dureri, față de care pictorul trădează o mare
înțelegere și compasiune față de realitatea sa.

Și mai mult expresive, sunt autoportretele sale, dintre care cel mai celebru: Un zugrav (1907), lucrare
greu de comentat, acesta mai mult îndeamnă la contemplat în tăcere căci este o adevărată mărturisire și
mărturie „vie” a unei existențe dramatice, acceptată, asumată.
 FLORILE

Florile nu le-a pictat niciodată în cadrul peisajelor, în mijlocul naturii, în grădini pe terase, la margine de
drum, cum au făcut atâția alți pictori europeni și români. Ele nu erau pentru Luchian importante pentru
compoziția și efectele peisajului, așa ca dealurile, copacii, iarba câmpului, norii… Erau acolo doar
„personajele” minore, nesemnificative, firesc prezente (mici accidente cromatice), sau absente fără a
prejudicia tabloul. Cu toate că a pictat lucrări cu flori în toate etapele vieții și operei sale, pictorul pare a
le fi considerat și tratat ca gen aparte și aparent fără legătură cu peisagistica sa. Foarte rar (și mai puțin
realizate și semnificative în ansamblul tablourilor), apar florile în portretele lui Luchian, cel mai cunoscut
fiind Lorica cu crizanteme (Laura Cocea, nepoata pictorului), pictat prin anii 1912 -1913.

LORICA CU CRIZANTEME
Preocupându-l permanent, în toate momentele activității sale artistice, tabloul cu flori constituie așadar,
un reper cronologic și valoric esențial pentru aprecierea și cunoașterea întregii lui creații, fiindcă nici o
altă tematică nu oglindește atât de coerent evoluția sa. Caracteristic este și faptul că le pictează de
obicei singure, dedicându-le întreaga suprafață a lucrării, urmărindu-le în farmecul lor, în efectele
cromatice și emoționale, fără a le adăuga amănunte inutile, fără să construiască în jurul lor o anvelopă
ambientală. Fructe alături de flori sunt numai în câteva lucrări, în genere nimic din recuzita consacrată a
naturii moarte (legume, vânat, bijuterii, cristaluri, scoici, arme, pești…), nu apare lângă florile pictate de
el, iar acestea fac parte din flora României și nu găsim aici plante exotice, sau alte curiozități botanice.

Aranjamentul floral se încadrează într-o schemă

compozițională stabilă, din care rareori lipsește
vasul, ales de obicei din ceramica populară
românească („Fiindcă sunt de la noi, le stă
frumos într-o oală făcută tot la noi”11 – cum
afirma pictorul). Dar amplasarea florilor în oală,
echilibrarea bazei eșafodajului floral prin
redarea unor alte flori, frunze sau petale în jurul
vasului, îi conferă acestuia un rol important în
volumetria și spațialitatea compoziției. Ca
suport al „orchestrației” florale pe care o
susține, canceul, cana, sau oala cu motive
populare, nu e niciodată aceeași și face parte
intrinsecă din imaginea de ansamblu, având un
important rol cromatic, nu numai
compozițional.

11
LUCHIAN
 De altfel nimic nu pare aleatoriu, căci și fondul tabloului este esențial în sublinierea buchetelor și
corolelor. Pictorul urmărește cu multă grijă ritmul și jocurile formelor, reprezentând flori mici în
aglomerări cromatice în care masa de culoare cu infinitele nuanțe, modulații juxtapuneri, contraste, e în
centrul atenției, iar detaliile sunt sumare, sau lipsesc cu totul.

Și compunerea florală se diversifică de la o lucrare la alta, uneori florile apar redate în detaliu, fiecare
individualizată, alăturată celorlalte, alteori ele sunt integrate în buchete. De obicei aranjamentele,
cuprind flori dintr-o singură specie, chiar dacă au corole divers colorate (crizanteme albe lângă
crizanteme galbene, garoafe roșii lângă altele albe), iar când combină mai multe flori diferite, el
urmărește maxima valorificare cromatică.

De multe ori spațialitatea e condusă doar prin

succesiunea unor planuri avanplan-arierplan, iar
când culoarea și detaliul expresiv o cer, sugestia
de adâncime e puternic abreviată. Dacă la
începuturi pictorul folosea griul și negrul în jocul
de umbre și lumini, la maturitate va crea celebra
sa formulă de „culoare-lumiă”, obținând efecte
terne (umbre) și strălucitoare (lumini), prin
contrastul dintre complementare, sau cel dintre
culorile închise, „sumbre” și cele deschise,
puternice, ca și prin intervențiile unor tușe
viguroase, împăstate, sau în pensulații „linse”,
abundent nuanțate.

Linia intervine tot mai puțin și lapidar, se atenuează, uneori dispare total în favoarea petei de culoare, a
exploziei policrome și a perspectivei cromatice, în care senzația de spațiu e creată prin alternarea
culorilor de intensitate și luminozitate diferită, desfășurate succesiv. Trebuie neapărat menționat faptul
că, toată această „scenografie” din lucrări, toate combinațiile și jocurile cromatice, compoziționale, și
spațiale, nu au doar un rol decorativ, căci artistul e tot mai preocupat de „realizarea afectivă” a tabloului
„Noi pictorii privim cu ochii, dar lucrăm cu sufletul!” 12Culoarea devine principalul vehicul al discursului
plastic în reprezentările cu flori, un adevărat limbaj al culorii și artistul mânuiește cu măiestrie un întreg
arsenal al tehnicilor de trasare și așezare a tușelor, pentru a obține efectul plastic, optic și (din nou!) cel
emoțional dorit.

Spre sfârșitul vieții, în plină glorie, dar bolnav, paralizând progresiv (avea scleroză multiplă, cu momente
de dureri cumplite), Ștefan Luchian continuă să picteze, dar în tablourile acestei ultime perioade nu mai
apare totdeauna temperamentul lui contradictoriu, când liric și meditativ, când optimist și exaltat.

Apar acum și lucrări în care tușa e neglijentă, ajungând aproape de superficialitate, decorația devine
greoaie și compoziția e completată uneori cu câteva accesorii, dar în defavoarea florilor care pierd din
grație și par obosite, în armonizări ezitante de culoare, devenind, probabil, o reflexive a realității bolii.

Când starea sa de spirit e mai optimistă, pictorul, în atelierul său, privește florile ca pe reprezentanții,
mesagerii naturii, care-i amintesc de peregrinările sale prin poieni și păduri, prin sate și pe dealuri.
Florile sunt atunci privite și interpretate cu ochi de peisagist și cu bucuria trăită în mijlocul naturii. E mai
ales cazul tablourilor cu flori de primăvară: Imortele, Părăluțe, Violete ș.a., la redarea cărora tehnica sa e
mai aproape de cea a impresioniștilor, iar florile au prospețime și respiră parcă aerul din natură, au
soarele în culorile petalelor și frunzelor. În alte lucrări, concentrându-se asupra florilor din fața sa,
pictorul le observă îndelung și atent, iar în lipsa unui model uman, pare că vrea să le portretizeze pe ele,
aplecându-se asupra lor cu spiritul pătrunzător al portretistului, încercând cumva să le surprindă
„personalitatea”, caracteristicile esențiale, întocmai ca unui personaj. (Trandafiri albi, Flori
albe, Crizanteme roșii, Văzdoage).

În momentele de meditație, bolnav, amărât și îndurerat, pictorul ar vrea parcă să transmită florilor pe
care le reprezintă starea sa de spirit, tristețea, gravitatea, suferințele sale sufletești și paradoxal, ele
reușesc să sugereze și transmită aceste stări oricărui privitor. Sunt multe lucrări expresive ce pot fi
înscrise în această categorie (Garoafe, Tufănele, Dumitrițe, Gălbenele), dar acelea care ilustrează pe
deplin și convingător până la înduioșare, starea de spirit apăsătoare a pictorului, sunt cele câteva
tablouri cu Anemone. Florile se profilează pe un fundal în brun nuanțat, grațioase, delicate și parcă
îndurerate, în culori vii, dar și cu intervenții de tonuri închise, cu umbre discrete, abia perceptibile,
sugerând stări melancolice, dureri adânci, greu stăpânite. Privindu-le te gândești spontan la
autoportretul Un zugrav, asemănarea de mesaj și stare de spirit fiind șocantă.

12
LUCHIAN
Privit în ansamblu, capitolul naturii statice cu flori din opera lui Ștefan Luchian se impune prin câteva
caracteristici care-i conferă unicitate în cadrul istoriei picturii românești: Mai întâi prin numărul mare de
lucrări ce i-au fost consacrate de către artist și preocuparea permanentă a acestuia în privința genului,
dar și mai mult, prin marea influență pe care a exercitat-o asupra contemporanilor și apoi asupra
pictorilor români de mai târziu, care au lucrat naturi statice cu flori. Se poate spune că Luchian a
reformulat de fapt genul, transformându-l din natură statică cu flori, în „sub-genul” tabloul cu flori, iar
pictorii de după el, fie l-au imitat, fie au asimilat în manieră personală influența sa, fie au încercat să se
delimiteze și distanțeze de „florile lui Luchian”, fie, au revenit la vechea tradiție și la specificul naturii
moarte /statice cu flori. Dar după el, nimeni nu a mai putut ignora creația sa consacrată picturii de flori.

ÎN ÎNCHEIERE

Am ales să dezvolt această temă din opera lui Luchian, respectiv tema florilor, deoarece acesta trece de
noțiunea timpului, florile devin atemporale, devin un element al unui sub-stil dezvoltat de Luchian, ale
căror semnificații trec de gradul de decorativism și, pot face subiectul unei discuții actuale, plasate în
contemporaneitate, în care arta dublează o serie de simboluri ascunse, transpuse în picturi.

Astfel, florile devin o metaforă,capabile să trădeze viziunile, trăirile, stările de spirit cele mai intime, mai
lăuntrice, ale artistului, dar și sentimentele pe care el le avea în mijlocul peisajelor din natură, sau
pătrunzătoarele incursiuni psihologice prilejuite de personajul-model pe care îl portretiza.

Consider că acest subiect, cel al florilor lui Luchian, se plasează într-o atemporalitate actuală
contemporaneității, prin capacitatea de a transpune, metaforic, acea combustie lăuntrică definită de
intesitatea sufletească și delicata sensibilitate, un binom contrastant ce recompune imaginea lui
Luchian.