Istoria Artei

Subiectul operei de
artă. Portretul
 Portretul
• In ierarhia genurilor, portretul ocupă un loc
ambiguu, chiar dacă reprezintă ființa umană,
creată după chipul și asemanarea lui
Dumnezeu. Celebrarea unor indivizi care, în
afara cercului familiei și dincolo de o existență
efemeră nu sunt cunoscuți, nu este în
concordanța cu simțul moral al criticilor care nu
văd în acest gen decât glorificarea vanității
personale. Totusi, portretul cunoaște o
răspândire considerabilă.
Dublul portret al ducelui si ducesei de
Urbino
Piero Della Francesca, c. 1465-1470
Galeria Uffizi, Florenta
sursa • Portretul a fost practicat încă din Antichitate.
Sculptorii, în Italia etruscă, apoi romana, pictorii
în Egiptul târziu de la Fayum, au creat
numeroase figuri cu chipuri de o veridicitate
pregnantă.

Mai târziu, revoluția creștină i-a împins pe

oameni să disprețuiască existența efemeră și să
își îndrepte atenția către viața de dincolo. În
epoca paleocreștină și în primele secole ale
Evului Mediu nu mai întâlnim portrete.

Odată cu umanismul Renașterii, figura umană a

prezentat din nou interes pentru artiști. Primele
portrete de la sfâșitul Evului Mediu sunt acelea
ale suveranilor, fiind de neconceput ca imaginea
unui individ oarecare să constituie scopul
principal al unei opere de artă. Lucrările
respective, imitând medaliile antice, se limitează
la redarea chipului și a umerilor, chipul fiind
văzut din profil. Acest tip de portret este
predominant pe tot parcursul secolului al XV-lea.
Portetul Margarethei
Jan van Eyck, 1439
sursa
• Portrete flamande, apărute în
epoca lui Robert Campin și Jan
van Eyck, între 1420-1440, se
diferențiază de la început,
prezentând modelul trei sferturi,
până mai jos de bust,
reproducând fără nici o abatere
defectele acestuia. La sfârșitul
secolului al XV-lea, se
păstrează tipul de portret, dar
se schimbă decorul, trecându-
se de la fundaluri monocrome,
la interioare cu ferestre
deschise, de exemplu.
 Portetul lui Francisc I
Baltassare Castiglione Jean si Francois Clouet, c. 1525
Rafael, c. 1515 Muzeul Luvru, Paris
Muzeul Luvru, Paris sursa
sursa
• În secolul al XVI-lea, marii portretiști
(Leonardo, Rafael, Titian) adoptă
formate mai mari pentru a picta
bărbați și femei văzuți pe jumătate, în
poze senine și costume sobre, sau
chiar în picioare. În acest secol,
portetul atinge maturitatea. După
calitatea persoanei reprezentate și
destinația operei, suportul, tehnica și
părțile componente diferă
considerabil. Portretelor
psihologice, cu destinație intimă, li
se opun portretele de aparat,
destinate unor locații publice.
Contesa de Haussonville Filip al IV-lea calare
Ingres, 1845 Diego Velazquez, c.1635
Muzeul Prado, Madrid
New York, Frick Collection sursa: www.abcgallery.com

sursa • În portretul de aparat din epoca

manierismului, în Italia (1500-1600), în
pânzele neoclaseice de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea și începutul celui
de-al XIX-lea (la David și Ingres),
factura este netedă, desenul perfect,
formatele mari permit poziționarea
personajului în picioare sau călare.
Pozele sugerează o lungă imobilitate,
atitudinile sunt sofisticate, chipul nu
exprimă nimic, decât eventual o vagă
plictiseală. Costumul este splendid, iar
obiectele de decor au o semnificație
simbolică (o carte semnifică cultură,
bibelourile și florile, luxul).
Lectia de anatomie a doctorului Nicolaes Tulp
Rembrand, 1632
Mauritshuis, Haga

sursa • Cu mult înainte de apariția portretelor individuale,

pictorii obișnuiau să integreze subiectelor
religioase imaginea donatorului. Din secolul al
XIV-lea, această inserție se face mai des, donatorul
ocupând un loc tot mai important. Din secolul al XV-
lea, donatorul se apropie de scena religioasă,
integrându-se chiar în ea, picturile cuprinzând un
număr tot mai mare de portrete ale burghezilor.

Două secole mai târziu, mai ales în nordul Europei,

burghezia devine grupul dominant din punct de
vedere social, economic și politic. În Olanda,
burghezii sunt protestatanți, mai exact calvini.
Calvinismul încurajează reprezentarea oamenilor,
mai ales a familiei. Astfel, portretul colectiv,
devenind independent, începe să se dezvolte
(Compania capitanului Reynier Read, Frans Hals și
Pieter Codde).
Familia lui Carol al IV-lea
Francisco de Goya, 1800-1801
Muzeul Prado, Madrid
sursa • Prezent încă din pictura
medievală ca o alternativă
a
semnăturii, autoportetul pi
ctorului se dezvoltă
considerabil începând cu
secolul al XV-lea și mai
ales al XVI-lea. În Familia
lui Carol al IV-lea, Goya se
reprezintă retras în raport
cu aristocrația, cu fața în
penumbră.
Autoportret
Nicolas Poussin, 1650
Muzeul Luvru, Paris
sursa
• Portetului pshihologic, intim, îi
corespunde imaginea fizică și
psihică a unei ființe despre care
nimeni nu știe aproape nimic, nu
ne infromează că e pictor. În
cealaltă categorie, se înscriu
portretele "profesionale", cele în
care artistul se arată pe cale de
a picta, definindu-se profesiunea
și locul în societate.
 Bibliografie:

• Bibliografie: Pictura, secrete și dezvăluiri,

Nadeije Laneyrie-Dagen, Grupul Editorial
RAO