1.Noţiune de compoziţie. Tipuri și caracteristici ale compoziției artistice.

COMPOZIŢIE (în domeniul artistic) – modul de organizare a formei artistice în cadrul unei
opere de artă. În artele vizuale, compoziţia plastică reprezintă modul de structurare, de
compunere a elementelor formale ale creației artistice bidimensionale sau tridimensionale.
După modul de ORGANIZARE ÎN SPAŢIU, distingem următoarele tipuri ale compoziţiei
artistice:
Compoziţia frontală -Compoziţia frontală/plană (în două dimensiuni: pictura, grafica)
Compoziţia tridimensională-(în trei dimensiuni: sculptura, artele decorativ-aplicate, produse
de design – inclusiv designul industrial, designul vestimentar)
Compoziţia spațial-volumetrică-(în trei dimensiuni, de proporții: arhitectura, design de interior,
design de landșaft).
După modalitatea de APLICARE A PRINCIPIILOR ȘI MIJLOACELOR
COMPOZIŢIONALE, deosebim următoarele aspecte de organizare compozițională: 
structurală  artistică/plastică
Elementele constructive ale compoziției artistice sunt:
 Formatul/întinderea spațială (bidimensional, tridimensional)
 Elementele limbajului visual/mijloacele materiale, cu ajutorul cărora este realizată
compoziția (grafice,cromatice, plastice,etc.)
 Structura compozițională.
2.Legile compoziției artistice
I. Legea integrității – ordonarea sistemică, într-un tot întreg, a elementelor, părților
constructive ale compoziției artistice. O compoziție integră e considerate acea lucrare
în care fiecare element e bine plasat în structura compozițională și orice schimbare în
compoziție ar afecta-o negative.
II. Legea tipizării – fiecare lucrare artistică trebuie să posede character propriu, unic din
punct de vedere stylistic, care o deosebește de alte lucrări. Elementul tipizării face să
fie inconfundabilă arta unei perioade de alta, creația unui maestro plastic sau
designer.
III. Legea contrastelor – necesitatea asigurării unei expresivități artistice a lucrării de
artă sau design, astfel încît să conțină elemental care ese în evidență.
IV. Legea subordonarii – necesitatea subordonării tuturor elementelor, mijloacelor,
principiilor compoziționale unei idei plastice sau concept artistic.
3.Noţiune de format al imaginii; particularităţi de percepere şi valoarea semantică a
formatului.
Imaginile, sunt suprafețe semnificante. Cel mai adesea ele conduc privitorul la un „spatiu-timp
exterior”, pe care acestea trebuie sa ni-l facă inteles printr-o reprezentare bidimensionala a unei
lumi in patru dimensiuni, trei geometrice si timp.

Capacitatea specifica de a extrage din spatiul-timp secvente si de a le transpune intr-un alt spatiu-
timp o putem numi “imaginatie”. Sau altfel spus, este modalitatea de a surprinde fenomene in
simboluri grafice bidimensionale si de a interpreta aceste simboluri.

4.Noţiunile de: câmp vizual, linii de forţă, noduri de tensiune.Particularităţile energetico-

vectoriale şi semantice ale câmpului vizual.
Campul vizual este reprezentat de totalitatea punctelor din spatiu pe care le poate percepe un
ochi imobil.
Linii de forță sunt liniile care pot fi trasate clar indiferent de obiectul din fiecare imagine. Ele
sunt numite în așa mod pentru că poartă întreaga imagine, integritatea ei. Îndepărtați-le, aranjand
obiectele într-un mod diferit - și imaginea se va destrama, va deveni slabă. Liniile sunt ceea ce
unește imaginile obiectelor. Acestea pot fi atât linii reale, cât și imaginare. Ele dispar și apar. Cu
toate acestea, dacă sunt urmărite, atunci imaginea este completă.
Pe de altă parte, liniile de forță sunt cele care exprimă caracterul unui obiect. Dacă combinația
lor se schimbă, atunci obiectul se schimbă. Liniile de forță sunt ceea ce va rămâne atunci când
toate detaliile neimportante, nesemnificative și neimportante ale subiectului vor fi îndepărtate.
Îndepărtați tot ceea ce necondiționat nu caracterizează subiectul. Liniile de forță sunt scheletul
ideii de obiect. Eidosul lui, imaginea ideală.
Obiectele interacționează în desen cu ajutorul liniilor de forță. Ei fie comunică, fie sunt separați
unul de celălalt. Liniile de forță arată relația dintre obiecte între ele.
Noduri de tensiune -
5.Noţiune de structură compoziţională. Tipurile de structuri compoziţionale.
Schema compoziţională reprezintă structura compoziţiei din punctul de vedere al imaginii
de ansamblu. Ea se bazează pe liniile de forţă pe care se construieşte compoziţia
În orice operă de artă, întreaga construcţie a ideii, chiar şi a celei mai complexe, este
predeterminată de anumite scheme compoziţionale primare şi anume: registre orizontale,
verticale, diagonală, dreptunghi şi pătrat, triunghi, trapez, romb, elipsă, cerc, spirală.
- Orizontala îi asigură imaginii stabilitate şi echilibru.
- Verticala semnifică ascensiune, înălţare.
 - Diagonala conferă spaţialitate şi dinamism imaginilor care exprimă mişcare. -
Dreptunghiul şi pătratul exprimă stabilitate maximă.
- Triunghiul cu vârful în sus asigură masivitate şi stabilitate în reprezentarea unor
subiecte care exprimă unitate şi permanenţă, triunghiul cu vârful în jos sugerează lipsa de
stabilitate şi echilibru.
- Trapezul conturează soliditate şi consistenţă.
- Rombul sugerează comutarea atenţiei receptorului de la periferii spre centrul imaginii.
Prin modificarea configuraţiei sale (rotunjire) se face trecerea spre elipsă.
- Elipsa dirijează privirea circular, ocolind centrul imaginii, iar mişcarea creată se
produce într-o formă închisă.
- Cercul îndreaptă privirea spre centrul imaginii, recurgându-se la această schemă în
subiecte cu mesaje simbolice.
- Spirala, centrifugă sau centripetă, este expresia mişcării, caracteristică unor subiecte
dinamice
6.Noţiune de centru compoziţional. Rolul acestuia în organizarea compoziţiei artistice.
Centrul compozițional sau centrul de interes este locul sau zona dintr-o compoziție care atrage
atenția din primul moment. Centrul compozițional nu neapărat coincide cu centrul fizic al
interiorului.
De regulă el se situează în jurul centrului geometric al compoziției sau chiar în acest centru.
Poate fi centru de interes orice semn plastic, un fragment dintr-un întreg, o porțiune a fondului.
Centrul de interes poate fi pus în evidență prin diverse modalități:
 Orientarea elementelor către el
 Zona cea mai aglomerată cu detalii
 Mișcarea cea mai accentuată
 Pata cea mai grizată
 Culoarea cea mai pură
Rolul centrului de interes într-o compoziție plastică este de a accentua anumite elemente
principale, focalizând atenția prioritarului.
7.Elementele limbajului de expresie plastică. Particularităţi de expresie plastică ale:
punctului, liniei, petei grafice, formei.
Punctul - Semn grafic mic și rotund, asemănător cu o înțepătură de ac. cel mai simplu mijloc de
expresie plastică, care se poate regăsi în linie şi pată. Punctul se caracterizează prin mărime,
densitate, expresivitate şi poziţie în format.
Cu ajutorul punctului se pot descrie sau desena orice forma care ne înconjoară. Este un element
activ în compoziţiea plastică.
Dinamica punctului în compoziţie este influienţată de pozitia, conlucrarea cu elementele
compoziţiei şi «singurătatea» lui în format.
Linia - Semn grafic, t răsătură simplă și continuă (de forma unui fir) făcută pe o suprafață cu
tocul, cu creta, cu creionul. mijloc de expresie plastică cu ajutorul căruia se pot transmite şi
exprima diferite stări.
LINIA ORIZONTALĂ exprimă stare de linişte.
LINIA VERTICALĂ – stare de posibilă imponderabilitate, stare de nelinişte, stare de pregătire
către acţiune. Linia verticală şi cea orizontală exprimă stări de static sau liniste.
Linia continuă dreaptă oferă senzaţia de duritate, stabilitate, răcind considerabil energiile
emanate din imagine.
Linia ondulată se percepe ca linie caldă. Mişcarea oferită de această linie este încetenită, aplanată
de curburile acesteea.
PATĂ Urmă lăsată pe suprafața unui obiect de un corp gras, de o materie colorată, de murdărie.
PATA (TONALĂ ŞI CROMATICĂ) - efectul de penel sau urmă lăsată de pensulă atât cu
expresie acromatică (griuri), cât şi de culoare.
Pata tonală sau cromatică poate fi utilizată în procesul lucrului asupra schiţei, precum şi în
calitate de mijloc de modelare plastică a suprafeţei materialului, formei etc. în compoziţie
artistică. Necesitatea aplicării petei tonale ca mijloc de expresie grafică este determinată de
următoarele sarcini compoziţionale: relevarea sau activizarea caracterului volumetric al
suprafeţei; redarea efectului de iluminare; redarea facturaţiei; redarea raporturilor de contraste
tonale; redarea profunzimii spaţiului etc
FORMA Una din mijloacele de expresie plastică de bază utilizată pentru modelarea informaţiei
din imagine. FORMA – categorie care desemnează structura internă şi externă a unui conţinut;
organizarea morfologică şi spaţialvolumetrică a obiectului. Deosebim următoarele clasificări ale
formelor după:  geneză;  geometrie;  model;  gradul de comlexitate;  caracterul plastic
al siluetei;  caracterul cinetic
Clasificarea formelor după GENEZĂ: naturale landşaft, floră, faună create de om funcţionale,
decorative, artistice/estetice
Clasificarea formelor după MODEL:
reale corpuri geometrice; forme antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe, forme naturale şi ofiectele
create de om
abstracte nereale, imaginative
Clasificarea formelor după GRADUL DE COMLEXITATE:
simple neregulate sau regulate, care posedă structură simplă
complexe care posedă structură complexă, multiple suprafeţe şi elemente
Clasificarea formelor după CARACTERUL PLASTIC AL SILUETEI:  Calde,  Reci, 
Combinate
Clasificarea formelor după CARACTERUL CINETIC:  statice  dinamice
8.Principii de organizare structural-artistică a spaţiului plastic.
Spațiu plastic - structura armonioasa si echilibrata, inchisa sau deschisa, statica sau cinetica,
plana sau in relief, topologica sau tensionala, a imaginarului: datele fizice ale operei sunt dar
premise materiale.
Intr-un spatiu plastic, prin organizarea elementelor de limbaj plastic (puncte , linii , culori ,
forme) dupa anumite principii, se creeaza o forma unitara numita compozitie plastica.
O compozitie este considerata unitara daca prin eliminarea unui element se strica ordinea si
echilibrul acesteia.
Cand elementele de limbaj plastic (puncte si linii) au o semnificatie statica , fiind ordonate pe
trasee orizontale sau verticale, iar culorile apropiate valoric, raman in acelasi plan, compozitia
este statica.
Cand elementele sunt puse pe diagonale ascendente sau descendente, iar culorile contrastante
accetueaza efectul dinamic si spatial , compozitia este dinamica .
Clasificarea compozitiei plastice dupa modul in care centrul de interes conduce privirea spre
interiorul sau exteriorul unei lucrari :
Compozitia inchisa are, de regula , un singur centru de interes care indreapta privirea spre
interiorul lucrarii, iar principalele elemente componente sunt dispuse in zona centrala care o
inconjoara.
Exemplu: ,, Nasterea Venerei “de Sandro Botticelli
Compozitia deschisa se caracterizeaza prin existenta mai multor centre de inters care indreapta
privirea spre exteriorul lucrarii. Aspectul acesteia poate crea impresia ca este un detaliu dintr-un
ansamblu. Exemplu: ,, Primavara “de Sandro Botticelli
9.Organizarea proporţională a compoziţiei artistice. Sisteme de proporţionare.
Proporțiile se numesc rapoarte dimensionale ale elementelor sau părților formei între ele, precum
și între diferite obiecte.
Proporția este armonizarea formei unei opere de artă, proporționalitatea calității sale estetice.
Proporția este egalitatea a două sau mai multe rapoarte. De exemplu, expresia matematică 1:2 =
3:6 se numește proporție deoarece laturile sale stânga și dreapta sunt egale. Cel mai mic număr în
astfel de privințe se numește modul, de obicei este ales ca unitate de măsură.
 Printre numeroasele proporții posibile, există o singură soluție care egalizează nu numai relația
părților formei, ci toate părțile între ele și raportul fiecărei părți la întreg. Această proporție este
numită „divină” sau „mijloc de aur” (latină aurea mediocritas).
În artă, metoda proporționării este folosită ca mijloc principal de armonizare a formei unei opere
de artă, deoarece armonia, spre deosebire de frumos, este supusă analizei geometrice și
matematice.
10.Organizarea compoziţiei bazată pe procedeul ritmului.Categoriile ritmului.
Ritm-repetare concretă de elemente sau figuri în care rolul de bază îl are tactul. Este compus din
2 calități de bază:
 Elemente plastice(punctul, linia, volumul, culoare)
 Intervale: mărit-perfect-micșorat, mărit-mare-mic-micșorat
Această orâduire a elementelor este numită cadențî ritmică, care în acest contesxt are sens de
dinamică a elementelor și se împarte în 3 tipuri:
 Cadența ritmică de tact simplu
 Cadența ritmică de tact alternativ
 Cadența ritmică de tact compus

11.Organizarea compoziţiei artistice pe baza principiilor simetriei şi asimetriei.

Compozitia artistică simetrica – Cuvântul este de origine greacă, literal "proporționalitate" și

înseamnă un aranjament echilibrat al formelor relative la axe sau puncte. Este formata din doua
părți , suprapuse real sau imaginar, care  corespund; este o repetiție inversata in functie de o
dreapta numita axa de simetrie, o formă perfecta de echilibrare a părtilor .

Tipuri de simetrie :

 Oglinda
 Centru
 Axe
 De transfer

Compozitia asimetrica – este strucrura opusa simetriei; pentru a obtine echilibru in acest caz se
cere un discernămât compozitional deosebit ; ea se obtine prin folosirea unor cresteri si
descresteri ale cantitatilor sau calitatilor.
12.Organizarea compoziţiei artistice pe baza principiilor staticii şi dinamicii.
fiecare artă și-a dezvoltat propriul sortiment de mijloace compoziționale expresive. În artele
plastice, astfel de linii includ linii, lovituri, culoare, chiaroscuro, proporții și secțiunea de aur,
formă. Dar există și mijloace mai generale, caracteristice multor forme artistice. Acestea includ
ritmul, simetria și asimetria, separarea centrului compozițional. Dinamica și statica în compoziție
sunt mijloace universale de exprimare a unei idei estetice. Ele sunt strâns legate de existența unei
compoziții în spațiu și timp. Un raport unic de mijloace diferite permite artiștilor să creeze lucrări
individuale și originale. În aranjamentul acestui arsenal expresiv se manifestă stilul autorului
autorului.
Stabilitatea și statica au asocieri speciale la om. Întreaga lume este dornică să se miște și deci
ceva permanent, imuabil, imobil este perceput ca o anumită valoare. Având în vedere legile
compoziției, cercetătorii au descoperit că statica este prezentă în aproape toate formele de artă.
Artistii din antichitate au vazut o arta deosebita si o sarcina dificila in capturarea frumusetii unui
obiect sau obiect. Compozițiile statice sunt percepute ca emoții de odihnă, armonie, echilibru.
Căutarea unui astfel de echilibru reprezintă o adevărată provocare pentru artist. Pentru a rezolva
această problemă, artistul folosește o varietate de mijloace.
Atât statica cât și dinamică în compoziție, figuri simple în care sunt principalele mijloace
expresive, utilizează un set diferit de forme. Statica este perfect transmisă de figuri geometrice,
cum ar fi un dreptunghi și un pătrat. Compozițiile statice sunt caracterizate de o lipsă de
contraste strălucitoare, culorile și texturile sunt aplicate aproape una de cealaltă. Elementele din
compoziții nu diferă mult în dimensiune. Astfel de compoziții sunt construite pe nuanțe, un joc
de nuanțe.
Dinamica și statica în compoziție, a căror definiție o reprezentăm, sunt rezolvate prin mijloace
tradiționale expresive: linii, culori, dimensionalitate. Dinamica în artă este dorința de a reflecta
tranziția vieții. Ca și statica, transferul mișcării este o sarcină artistică serioasă. Deoarece are mai
multe caracteristici, această problemă, spre deosebire de statica, are mult mai multe soluții.
Dinamica evocă o gamă variată de emoții, este asociată cu mișcarea gândirii și a empatiei.
Pentru a transmite senzația de mișcare, se utilizează o gamă largă de mijloace expresive. Acestea
sunt linii verticale și ondulate, distribuția obiectelor în spațiu, contrastul. Dar principala
modalitate este ritmul, adică alternanța obiectelor cu un anumit interval. Mișcarea, statica, ritmul
în compoziție sunt interconectate întotdeauna. În fiecare lucrare găsiți elementele fiecăruia dintre
aceste începuturi. Dar ritmul dinamicii este un principiu fundamental.

13.Noţiune de contrast. Tipurile de contraste plastice. Organizarea compoziţiei artistice pe

baza principiului contrastului.
Se vorbeşte de contrast când se observă diferenţe evidente între două efecte cromatice aflate în
comparaţie. Dacă aceste diferenţe sunt absolute, se vorbeşte despre contrast de polaritate. Mare-
mic, alb-negru, rece-cald, în gradul lor maxim de opoziţie sunt contraste de opoziţie. Simţurile
noastre apreciază întotdeauna şi numai prin intermediul comparaţiei. Cele şapte contraste
cromatice propuse de pictorul şi cercetătorul în domeniul cromatologiei, Iohannes Itten, sunt
urmatoarele: - 1.Contrastul culorilor pure;
2.Contrastul clar/obscur;
3.Contrastul rece/cald;
4.Contrastul culorilor complementare;
5.Contrastul simultan;
6.Contrastul de calitate;
7.Contrastul de cantitate.
14.Echilibrul vizual al imaginii. Procedee de echilibrare a spaţiului plastic.
Echilibrul în artă este una dintre cele mai de bază principiile de design , împreună cu un contrast,
mișcare, ritm, accent, model, unitate și diversitate. Echilibrul se referă la modul în
care elementele de artă (linie, forma, culoare, valoare, spațiu, formă, textură) sunt legate între ele
în cadrul compoziției în ceea ce privește greutatea lor vizual pentru a crea un echilibru
vizual. Asta este, o parte nu pare a fi mai greu decât altul.
Există trei tipuri principale de echilibru, care sunt utilizate în artă și design: simetrice, asimetrice,
și radială. echilibru simetrica, care include simetrie radială, repetă modelele de formulare în mod
sistematic. echilibru asimetrica contrabalansează elemente diferite, care au greutate vizuală egală
sau greutate fizică și vizuală egală într-o structură tridimensională. Soldul asimetrica se bazează
mai mult pe intuiție artistului decât pe un proces de formulă.
15.Relaţii şi corelări de concept, structură şi conţinut plastic în compoziţia artistică.