Baroc (în italiană şi portugheză Barocco, în franceză şi engleză Baroque) desemnează simultan

o perioadă în istoria europeană dar şi un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul
anilor 1600, migrând şi fiind relativ rapid asimilat în celelalte ţări şi culturi europene, de unde a
migrat apoi şi în cele două Americi dar şi în alte părţi ale lumii. Stilul baroc se regăseşte clar
reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură şi teatru.

Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 şi 1780 în întreaga Europă,
având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre
exemplu, în România, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial) până în
deceniile 1901 - 1910 şi 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar şi
pe alte continente; în mobilier se regăseşte în special în Franţa, în perioada Regelui Soare
(Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile şcoli de pictură europene; în
sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia şi Cehia de azi, dar şi în
alte culturi; în muzică s-au creat compoziţii de către toate marile şcoli muzicale ale Europei,
italiană, austriacă şi germană, inventându-se chiar un nou gen muzical, opera.

Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată
a mişcării şi a clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot
interpreta cu uşurinţă şi lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiştii
genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanţă şi grandoare în privitor,
ascultător şi/sau participant la actul de cultură.

Imagine 2 - Baroc. Sculptura Extazul Sfântei Tereza de Gian Lorenzo Bernini, din Capela
familiei Cornaro a bisericii Santa Maria della Vittoria, Roma, realizată între anii 1645 - 1652,
este un superb exemplu de lucrare complexă baroc.

Pictura, sculptura, mobilierul şi arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura,

filozofia, opera şi teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire una de la alta şi să
se susţină armonios şi interdependent.

Naşterea barocului
Naşterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento)
din anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluţia picturii şi
sculpturii bisericeşti. Ideea era ca artiştii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora,
dar mai cu seamă celor mulţi şi needucaţi, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a
celor avizaţi

Imagine 3 - Baroc. Piaţa Sfântul Petru din Roma, realizată de Bernini, este un exemplu grandios
de baroc vizual "total", arhitectură, sculptură şi pictură.

Oricum, a fost necesară aproximativ o generaţie până când aceste comandamente să poată fi
realmente puse în practică prin naşterea şi cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub numele
de baroc. În ciuda existenţei acestui hiatus în timp, există o părere destul de larg răspândită
printre unii istorici de artă, dar contestată de alţii, că importantele inovaţii artistice ale marilor
artişti ai artei figurative începutului anilor 1600 (Caravaggio, Fraţii Carracci, etc.) Comparativ cu
manierismul elevat ce se adresa elitelor şi care era aproape obscur celor mai mulţi dintre
privitori, stilul baroc angaja privitorul într-o "aventură" a înţelegerii care era simplă, evidentă,
directă şi uşor de "decodificat." Artişti ca Annibale Caracci, Caravaggio, Correggio şi Federico
Barocci sunt printre cei care au marcat semnificativ desprinderea de manierism şi transformarea
artei timpului în baroc. Nu întâmplător, aceştia sunt adeseori numiţi precursori ai barocului sau
artişti proto-baroc.

Deşi singular, prin viziunea şi realizările sale geniale în arhitectură, pictură şi sculptură, formând
o clasă aparte, Michelangelo poate fi considerat printre cei care prezintă în arta sa elemente ale
viitorului stil baroc.

În literatură, atracţia exercitată de simplitate, forţă, dramatism şi claritate conduc la apariţia

ritmurilor sincopate pe o scală largă, ca fiind total opuse temelor sofisticate, metafizice, îndelung
elaborate. De la scrierile lui John Donne la opera de căpătâi a lui John Milton, Paradisul pierdut,
drumul este din nou unul de la un manierism ajuns la apogeu la un baroc epic.

Evoluţia barocului
Barocul a continuat să se propage dinspre Italia înspre vestul Europei mai ales de-a lungul primei
jumătăţi a secolului al XVII-lea, iar ulterior înspre centrul, nordul şi estul Europei în cea de-a
doua jumătate a aceluiaşi secol şi la începutul secolului următor. "Unda de şoc" a barocului s-a
propagat iniţial cu precădere în ţările unde Biserica Catolică era influentă sau dominantă, dar mai
târziu a apărut şi în ţările şi culturile în care protestantismul sau chiar ortodoxismul erau
"variante locale" ale creştinismului.

La un moment dat, stilul baroc în arhitectură, sculptură şi pictură a devenit puternic înrădăcinat
în diferite ţări, în diferite variante locale, precum ar fi barocul german, cel olandez, cel polonez
sau cel francez, producând clădiri publice, palate, reşedinţe princiare sau private de o valoare
estetică şi artistică excepţională, care au devenit, la rândul lor, modele "propagabile" de cultură,
artă şi stil baroc. Spre exemplu, barocul în România, mai exact în Transilvania, este o
"reverberaţie" puţin mai târzie, e drept, a barocului austriac trecut prin filiera Ungariei, având şi
multiple influenţe ale barocului italian sau ale barocului ceh.

Dezvoltarea, propagarea şi evoluţia barocului, sub diferitele sale aspecte şi variaţiuni locale, nu
au fost sincrone. Ba chiar mai mult, în timp ce în unele ţări şi culturi, barocul ajunsese la apogeu,
în altele era în plină floare, iar în altele era într-o fază incipientă. În timp ce în Franţa, începând
cu anii 1720, se remarcă o saturare de realizări în stil baroc şi un avânt puternic al stilului
Rococo (evident în special după anii 1740), mai ales în arte decorative, pictură şi interioare, în
Anglia, Germania, Austria sau Cehia barocul este puternic prezent, iar în Principatul
Transilvaniei, sau în Rusia barocul îşi are primele manifestări de amploare, marcând un drum
artistic de aproape încă 200 de ani.

Imagine 4 - Baroc. Piaţa centrală a oraşului Cusco din Peru. În fundalul imaginii se vede
emblematica biserica catolică din piaţa centrală, construită în maniera barocului colonial de tip
spaniol. Fântâna, la rândul său, parte a unui ansamblu de destinaţie publică, este una de inspiraţie
baroc.

Barocul a continuat să se propage şi peste oceanul Atlantic. Întreaga Americă Latină, adică toate
ţările aflate la sud de Statele Unite ale Americii, de la Mexico la Brazilia şi Argentina, ţări de
limbă spaniolă şi portugheză au fost puternic influenţate de stilul baroc, trecut desigur prin filiera
barocului spaniol şi a celui portughez. Foarte multe biserici catolice, dar şi clădiri publice,
reşedinţe oficiale şi reşedinţe private, construite în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sunt de
sorginte clară baroc.

Imperiul Britanic, imperiul cu cea mai mare întindere globală din istoria omenirii, a făcut
pretutindeni unde avea o colonie ceea ce au făcut, la rândul lor Spania şi Portugalia în America
latină, a exportat mai întâi limba cuceritorilor, dar mai ales organizarea, structura şi stilul de
viaţă al britanicilor. Printre acestea, deloc surprinzător, se regăseşte şi barocul, sub varianta sa
insulară.

Drumul triumfal al barocului în timp, spaţiu şi conştiinţa umană a continuat adânc până în
secolul al XX-lea. Planificarea stradală radială, influenţată de modul de organizare al grădinilor
baroce se regăseşte în arhitectura a numeroase oraşe răspândite pretutindeni în lume. Faptul că
structura stradală concepută intenţionat radial, adică baroc, se regăseşte în Arcul de Triumf din
Bucureşti, respectiv în Arcul de Triumf din Paris este una dintre cele mai clare dovezi de triumf
universal uman al barocului peste orice limite sau în ciuda oricăror încercări de a folosi
mişcarea sa artistică în interes strict religios, precum Biserica Catolică, sau strict comercial şi
secular pragmatic, precum burghezia.

Barocul arhitectural

Imagine 5 - Baroc. Complexul arhitectural Zwinger Kronentor din Dresden, Germania, exemplu
de arhitectură baroc, sub forma sa cunoscută de baroc german. Ceea ce este remarcabil la această
imagine este că a fost realizată în 1900 şi a fost publicată în acel timp sub formă de carte poştală
ilustrată, fiind colorată prin procedeul numit litografie color.

Barocul arhitectural este forma cea mai grandioasă, clară şi "vizibilă" a barocului.

În arhitectura de tip baroc, accentul cade pe folosirea elementelor arhitectonice ce conferă

măreţie şi grandoare, aşa cum ar fi: coloane masive, bolţi înalte, arcade largi, domuri
copleşitoare, culori de intensităţi puternic contrastante (aşa-numita metodă a clar-obscurului,
care a fost folosită în special în pictură), volume şi spaţii goale impresionante.

Comparate cu clădirile realizate anterior, interiorul unei clădiri executate în stil baroc aduce ca
una din inovaţiile sale esenţiale folosirea unui imens spaţiu interior la intrare urmat de existenţa
unor scări monumentale ce leagă parterul cu celelalte nivele ale clădirii. Nu întâmplător, modelul
scării interioare monumentale a devenit un laitmotiv ulterior al bunăstării burgheziei, fiind copiat
la o scară proporţional redusă în diferite reşedinţe aristocratice de pretutindeni.

Arhitectura barocului a fost îmbrăţişată cu entuziasm în centrul Germaniei (a se vedea Palatul

Ludwigsburg din Stuttgart şi complexul Zwinger din Dresden), în Austria (imaginea abaţiei
benedictine din Melk este reprodusă mai sus) şi Polonia (Palatele Wilanów şi Bialystok).
Imagine 7 - Baroc. Catedrala Sfântului Paul din Londra, un exemplu de construcţie realizată în
stil baroc clasic italian de către Sir Christopher Wren, unul din promotorii barocului englez.

În Anglia momentul culminant al arhitecturii baroce se asociază cu opere ale unor arhitecţi
faimoşi precum Sir Christopher Wren, Inigo Jones, Sir John Vanbrugh şi Nicholas Hawksmoor,
cuprinzând o perioadă de circa 65 - 70 de ani, începând aproximativ cu 1660. Catedrala Sfântului
Paul, realizată de Christopher Wren, între 1675 şi 1708, în stil Renascentist italian, îmbogăţit
cu multiple elemente baroc (adeseori denumit şi baroc clasic italian), este una dintre cele mai
frumoase şi (re)cunoscute clădiri din Londra şi, respectiv, Anglia.

Atunci când se părea că stilul baroc în arhitectură fusese deja înmormântat, în plin secol al XIX-
lea, noi manifestări ale acestuia au devenit celebre. Printre acestea se numără şi Opera din
Paris, denumită şi Opera Garnier, după numele arhitectului Charles Garnier, care a conceput-o
şi a realizat-o între 1857 şi 1874, după ce fusese selecţionat prin concurs ca un ilustru necunoscut
de 35 de ani. Imaginea 6 prezintă intrarea monumentală a Operei, cu un imens spaţiu gol interior,
cu o scară maiestoasă ce se desparte perfect simetric în două conducând la nivelele superioare.
Alături de acestea, se numără şi coloanele duble impunătoare, arcadele largi, romanice, ornarea
bogată a oricăror suprafeţe libere, decorarea absolut fastuoasă a tavanului, toate fiind elemente
esenţiale ale unei construcţii realizate în stil baroc, de data aceasta redenumit neo-baroc.

Barocul vizual
Imagine 8 - Baroc. Eneas scapă din Troia în flăcări, de Federico Barocci, 1598. Un tablou ce a
fost pictat în clar stil baroc, caracterizat de: dramatismul situaţiei descrise

Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au folosit în mod
accentuat figuri umane surprinse în decursul mişcării, puternice contraste de lumină şi întuneric
(acea tehnică cunoscută sub numele generic de clarobscur), culori puternice, saturate şi un
echilibru compoziţional mai degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori chiar
dezechilibru compoziţional. De asemenea, folosirea liniilor de compoziţie de forme curbate,
asemănătoare unor litere S multiple, a diagonalelor repetate de tip ascendent şi descendent
comparativ cu liniile drepte, orizontale şi/sau verticale, folosite preponderent anterior, sunt alte
elemente tipice ale barocului de tip vizual.

Tintoretto (pe numele său real Jacopo Robusti) a fost unul dintre cei mai mari pictori ai şcolii
veneţiene, probabil ultimul mare pictor al Renaşterii italiene şi fără îndoială unul din primii
pictori folosind o manieră baroc în pictură. În Cina cea de taină, folosirea accentuată a clar-
obscurului, a diagonalei ascendente în jurul căreia gravitează întrega compoziţie, a
dramatismului momentului surprins în punctul său critic şi redat ne-echivoc cu măiestrie, precum
şi a culorilor saturate, ce umplu cadrul picturii, reprezintă tot atâtea elemente baroc.

În Eneas scapă din Troia în flăcări, prezentat aici, Federico Barocci face dovada însuşirii şi
aplicării cu brio a elementelor definitorii ale stilului baroc în pictură. În anul 1598, anul realizării
picturii, acestea erau deja clar cristalizate şi "standardizate," cel puţin în Italia.

În timp ce Rembrandt şi alţi maeştri olandezi ai barocului s-au aplecat în compoziţiile lor mai
ales asupra scenelor cotidiene, spaniolul Diego Velázquez, artist neafiliat vreunei şcoli, dar
puternic individualizat ca pictor baroc, deşi a realizat şi picturi inspirate din cotidian, mai ales în
perioada italiană, este cunoscut îndeobşte pentru realizarea de portrete minunate ale membrilor
Curţii Regale a Spaniei, compoziţii pline de culoare, viaţă, exuberanţă şi realism.

Barocul sculptural
Imagine 10 - Baroc. Gian Lorenzo Bernini, David, (1623 – 1624) -- Acţiunea este surprinsă în
momentul său relevant, chiar dacă atitudinea personajului afişează pe lângă gravitatea
momentului şi o uşoară teatralitate.

Precum întreaga mişcare artistică a barocului, sculptura realizată în acest stil este în primul rând
destinată unei citiri directe, adresându-se direct simţurilor umane şi componentei emoţionale a
privitorului.

De asemenea, sculptura barocă este caracterizată printr-o dorinţă irezistibilă a artistului de a

sugera mişcarea prin surprinderea unei acţiuni în timpul execuţiei sale, preferabil în momentul
său cel mai important, relevant şi/sau critic.

Imagine 11 - Baroc. Prometheus de Nicolas-Sébastien Adam, 1737 (expusă la Louvre) -- Un

puternic echilibru dinamic al personajului, ce pare a fi pe punctul de a cădea, alături de alegoria,
emoţia şi tensiunea momentului surprins sunt elementele esenţiale ale acestei sculpturi
extraordinar de frumoase.

Aidoma sculpturilor cu un singur personaj, în cele de tip baroc având mai multe fiinţe umane
prezente, aflate întotdeauna în mijlocul unei acţiuni comune, grupul afişează o anumită
importanţă sau gravitate, dând solemnitate momentului surprins.

Ca atare, există întotdeauna în aceste sculpturi un dinamism şi o concentrare de energii ale

formelor umane prezente. Ca elemente determinante ale sculpturilor baroce se pot distinge
omniprezenta spirală ce creează un fel "zid" în jurul unui gol central (un vortex) din care pare a
emana acţiunea, folosirea, pentru prima dată, a unor unghiuri multiple de prezentare a
personajelor implicate şi prezenţa, tot pentru prima dată, a elementelor extra-sculpturale, cum ar
fi, de pildă, apa (în fântâni).

Maestrul incontetabil al barocului vizual al anilor 1600 a fost, fără nici o îndoială, italianul Gian
Lorenzo Bernini (1598 – 1680). Acest artist remarcabil, comparabil ca forţă şi dimensiune a
creaţiei doar cu Michelangelo Buonarroti, a fost la superlativ architect, pictor, sculptor,
dramaturg şi regizor.

Opera sa cea mai complexă şi relevantă este Capela papei Alexandru VII, exemplu edificator de
concepţie unitară a unui singur artist dar şi de aplicare simultană a stilului baroc arhitecturii,
picturii şi sculpturii unei întregi clădiri.

Sculptura Extazul Sfântei Tereza (a cărei fotografie se poate vedea în introducere) de acelaşi
Gian Lorenzo Bernini, din Capela familiei Cornaro a bisericii Santa Maria della Vittoria,
Roma, realizată între anii 1645 - 1652, este, de asemenea, un superb exemplu de lucrare
complexă baroc.

Barocul sculptural nu s-a manifestat doar în statui sau în transpuneri multiple ale stilului în opere
comandate exclusiv de Biserica Romano-Catolică. În cazul barocului din alte ţări, spre exemplu
în cazul barocului englez, s-a manifestat şi în realizarea de opere pur laice.

Un exemplu tipic de folosire a stilului baroc în cazul unui domeniu ce a fost supus unei
transformări profunde din punct de vedere arhitectural, sculptural, precum şi al întregului peisaj,
este Palatul Blenheim (Castelul Blenheim sau Domeniul Blenheim) şi domeniul înconjurător
aferent, aflat în Woodstock, Anglia, operă complexă a arhitectului Sir John Vanbrugh.

Construite între 1705 - 1722, atât palatul, cât şi anexele sale, grădina cu statui, parcul, pădurea,
pajiştea şi lacul au fost create pe un loc unde înainte nu existase nimic din ceea ce astăzi
constituie elemente aparte ale unuia din locurile cele mai vizitate şi admirate din Anglia.

Barocul în literatură şi filozofie

De fapt, barocul a exprimat noi forme ale valorii, care sunt de multe ori, sintetizate prin utilizarea
metaforei şi alegoriei, larg întâlnite în literatura, poezia şi filozofia barocului, precum şi de
ardenta dorinţă a căutarii mirabilului. Folosind un termen italian adecvat, artiştii căutau, inclusiv
prin utilizarea a tot felul de artificii, să uimească, să produca profundă admiraţie (precum în
marinism), adică căutau maraviglia.

Din acest unghi de vedere, dacă manierismul a fost prima ruptură serioasă faţă de Renaştere,
atunci barocul este ruptura totală, poate chiar limbajul artistic total opus.

Tema cunoscută a Renaşterii, suferinţa psihologică (de ce nu, metafizică) a omului, temă într-
un fel abandonată după revoluţiile în gândire provocate de Nicolaus Copernicus şi Martin
Luther, se regăseşte în schimb în toate formele artistice în care barocul s-a manifestat, dar mai
ales în literatura sa.
Imagine 14 - Baroc. Sant'Ivo alla Sapienza, Roma, opera lui Francesco Borromini, este un
exemplu de fantezie barocă.

Nu întâmplător, o mare parte a operelor de artă din perioada de început şi de mijloc a epocii
barocului, au prepoderent teme religioase, întrucât Biserica Romano-Catolică a fost principalul
"client" şi comanditar al acestora, cel puţin in Italia.

Perfecţiunea, adică virtuozitatea era nu numai un lucru căutat, dar era şi de dorit de către artişti.
Astfel apariţia artiştilor căutând perfecţiunea, acei virtuoso (virtuoz, în limba română), alături
de un anumit realism al exprimarii şi grija extremă (aproape paranoidă) faţă de detalii devin alte
elemente definitorii ale perioadei baroc.

Un important punct de vedere critic al barocului literar se referă la preferenţierea acordată, în

lucrări foarte diferite, formei exterioare în detrimentul conţinutului. Lucrarea cu caracter
programatic şi "avangardist" Maraviglia a lui Giambattista Marini, spre exemplu, este un
"model" de forme pure şi ... cam atât. Fantezia şi imaginaţia trebuiau trezite şi activate în
spectator, cititor sau ascultător. De asemenea, toată atenţia artistului se concentra asupra unui
singur individ, OMUL, scris cu majuscule şi privit la superlativ, fiind clar definită ca o relaţie
directă dintre artist şi "utilizatorul" operei de artă, care era uneori considerat chiar "client". În
ciuda formei ce prevala asupra conţinutului, Maraviglia rezolva o problemă estetică importantă,
crearea unor punţi viabile peste "abisul" cultural dintre cei educati (în special artiştii şi cei
înstăriţi) şi cei ce nu erau educaţi (din varii motive) dar doreau să beneficieze de produsul
cultural baroc.

Atenţia sporită, chiar definitorie, acordată relaţiei personale, individualizate, este fundamentul
apariţiei unor importante genuri literare, printre care Romanzo, romanul, este cel mai important
de menţionat. Ca o consecinţă indirectă a acestei dezvoltări literare, formele literaturii populare
italiene, inclusive diferite forme ale literaturii dialectale, au putut înflori, nefiind "sugrumate", ca
până atunci, de latina manierismului. În final, cel puţin în Italia, folosirea masivă a latinei se
diluează treptat în timpul epocii baroc, ajungând, în final, să fie total înlocuită de italiană.

Mobilier baroc

Imagine 16 - Baroc. Mobilier baroc recreat, expus într-un magazin londonez.

Mobilierul baroc, aidoma stilului artistic baroc se caracterizează prin forme curbe ample, bogăţie
în ornamentare şi detalii sculpturale numeroase. De pildă, picioarele scaunelor sunt frecvent
curbate terminându-se într-o formă stilizată ce aminteşte de laba unor canine şi/sau feline.
Adesea, picioarele scaunelor, canapelelor, sofalelor şi dulapurilor mobilierului baroc au forme
clar sculptate în forma labei unui leu, simbol al puterii. Imaginea alăturată, luată într-un magazin
specializat în vinderea mobilierului de sorginte baroc, original, refăcut sau recreat, este
edificatoare.

Decoraţii interioare
Decorarea interioarelor, ca artă şi ştiinţă a modificării formelor şi spaţiilor interioare prin
folosirea anumitor culori, materiale şi obiecte este veche precum societatea umană. În cazul
barocului, decoraţiile interioare suferă masiv influenţa stilului baroc din arhitectură, sculptură şi
pictură, fiind dominate de artefacte baroc, dar şi înaintarea naţiunilor, ce aduc pe scena istoriei
industrializarea, ca un element esenţial spre drumul unor viitoare democraţii moderne.

Decoraţiile interioare ale epocii baroc erau, mai ales, alcătuite din piesele de artă specifice ale
epocii respective: picturi, sculpturi, mici statuete, mobilier, tapet aplicat pe pereţi. Stilul
decorativ interior era bogat, chiar prea bogat, uneori opulent, în diferite artefacte, piese de
mobilier şi tapiţerii.

Importanţa barocului în istoria umană

Spre deosebire de toate epociile anterioare din istoria omenirii, când accesul la artă şi cultură era
strict limitat celor bogaţi şi celor puternici, în timpul barocului se remarcă vizibil, pentru prima
dată, o diversificare şi o lărgire a numărului celor puteau să se bucure de produsele culturale şi
artistice.
Apariţia istorică a revoluţiei industriale, a clasei burgheziei, dar şi a proletariatului, determină
schimbări majore în toate nivele societăţii. Aceste fapte istorice, combinate cu dorinţa declarată a
tuturor artiştilor baroc de a fi deschişi şi de a practica o artă total ne-ermetică şi îmbrăţişabilă de
către toţi, face ca barocul să fie factorul declanşator, în plan artistic şi ideatic, al accesului
democratic la cultură, artă şi la produsele materiale şi spirituale generate de acestea, artefactele
şi dragostea de frumos.