Renaşterea artistică

Renaşterea artistică s-a afirmat mai devreme în Italia, datorită unui complex de factori:
păstrarea mai vie a tradiţiilor antice de-a lungul perioadei medievale, prezenţa pronunţată a
vestigiilor romane, începutul săpăturilor arheologice, redescoperirea lucrărilor teoretice ale
arhiectului roman Vitruvius (sec. I).
Renaşterea artistică se caracterizează prin căutarea motivelor de inspiraţie în literatura sau
mitologia antichităţii, prin folosirea unor teme preluate de la opere antice. Această inspiraţie
directă a fost mai puternică în cazul sculpturii şi al arhitecturii, care începeau să fie mai bine
cunoscute datorită progresului săpăturilor arheologice. Sculptorii preluau de la antici interesul
pentru corpul omenesc, întruchipare a forţei şi frumuseţii, şi începeau să promoveze tot mai
deschis nudul (Noaptea lui Michelangelo). Tot de la antici era preluat genul portretului, şi al
sculpturilor ecvestre, prin care se glorificau personaje cu rol politic important în societatea
vremii.
Trăsăturile definitorii ale artei Renaşterii pot fi reliefate tot prin comparaţie cu clasicismul
antic : frumuseţea se întemeiază pe simetrie, sînt promovate proporţii considerate ideale pentru
corpul uman, se revine la folosirea coloanelor în arhitectura, sculptura tinde să se individualizeze
în raport cu arhitectura, se foloseşte succesiunea stilurilor arhitecturale clasice. În pictură apar
subiecte profane (portetul şi peisajul), sînt preluate teme mitologice, dar continuă să domine
temele religioase creştine.
Arhitectura
În arhitectură, linia predominant verticală folosită de arta gotică era înlocuită cu liniile
orizontale. Construcţiile nu mai aveau înălţimi ameţitoare, erau realizate la scară umană, si
insistau pe armonia proporţiilor. Cupola este un element des întâlnit în arhitectura renascentistă,
ca la Domul din Florenţa (cupola e realizată de Brunelleschi (1377-1446) pentru un edificiu de tip
gotic), sau în reconstruirea Catedralei Sfântului Petru la Roma, al cărui proiect e gândit de către
Bramante. De asemenea, se folosesc numeroase elemente decorative inspirate din stilurile antice
(ionic, doric, corintic). Arhitectura renascentistă se afirmă şi în creaţii laice, edificii publice sau
clădiri particulare. Castelul de tip feudal, de pe domeniul rural, lasă locul vilei urbane, mai
propice locuirii şi mai elegantă. Continuă să se construiască şi castele, însă în noul stil, cele mai
cunoscute fiind cele de pe Loara, din Franţa, realizate în secolul XVI de către regi şi aristocraţia
care le-a urmat exemplul. Acestea se inspiră la început din modele italiene (arabescuri, pilaştri,
frize), urmînd ca în timp să se degaje un stil tipic francez, mai clasicist (faţade plate, ferestre
înalte, succesiune strictă a celor trei ordine antice, lucrane sub acoperiş, etc.).
Pictura
Pictura renascentistă e mai puţin tributară antichităţii întrucât, spre deosebire de sculpturi
sau elemente arhitecturale, nu se păstraseră prea multe picturi din această perioadă (Frescele de la
Herculane şi Pompei aveau să fie descoperite mai tîrziu). Artiştii au avut astfel mai multă
libertate, au inovat mai mult. Un element de noutate important a fost descoperirea perspectivei,
care permitea crearea iluziei de volum al figurilor, de adâncime în interiorul compoziţiei. De
exemplu, Massacio este cel care a introdus perspectiva geometrică în tablouri. De asemenea,
punerea la punct a procedeului picturii în ulei de către fraţii Van Eyck, pictori flamanzi, a
îngăduit o mai bună folosire a culorilor şi o mai potrivită redare a luminii. Leonardo da Vinci,
prin sfumato, redă contururi vaporoase, parţial contopite cu fundalul. S-au realizat progrese în
redarea realistă a figurilor, chiar dacă elemente de idealizare mai pot fi încă întâlnite.
Cei mai de seamă pictori ai Renaşterii au fost italieni, dintre care cei mai cunoscuţi sunt
Sandro Boticelli (1445-1510), Leonardo da Vinci (1452-1519), Rafael Sanzio (1483-1520),
Tiziano (1485-1576), pentru a nu pomeni decât câteva nume. Li se adaugă personalitatea
complexă a lui Michelangelo Buonarotti (1475-1564), sculptor , pictor, arhitect, poet.

1
 Medalion biografic: Michelangelo

Michelangelo s-a format la Florenţa, în atelierul unui sculptor vestit al epocii,

Ghirlandaio, şi a beneficiat de atmosfera de emulaţie culturală din jurul familiei Medici. S-a
afirmat la început ca sculptor, creaţii precum Pieta, David, aducându-i celebritatea. Papa Iuliu al
II-lea, din familia Medici, îi încredinţează realizarea sculpturilor care să-i decoreze viitorul
mormânt, dintre care nu apucă să finalizere decât statuile Sclavilor, impresionante prin
modernitatea lor, pentru că acelaşi papă îi cere să decoreze bolta Capelei Sixtine. (După lucrări la
Florenţa, unde realizează noua sacristie San Lorenzo, destinată să găzduiască mormintele lui
Giuliano şi Lorenzo de Medici, pentru care realizează sculpturile reprezentându-i pe cei doi, ca şi
alegorii ale Zilei şi Nopţii, Aurorei şi Crepusculului, e rechemat la Roma. Redevenit pictor,
realizează impresionanta frescă a Judecăţii de apoi, în altarul Capelei Sixtine.
În tot acest timp, Michelangelo exprimă frământările sale umane şi artistice în sonete care
îl arată ca un poet talentat.
Pictura renascentistă s-a manifestat şi în afara Italiei, cu exprimări extrem de originale în
operele maeştrilor flamanzi precum Jeronymus Bosch (1450-1516), Pieter Breughel cel Bătrân
(1525-1569). În Germania, Albrecht Dürer (1471-1528) se afirmă ca pictor, dar mai ales ca
gravor, realizând ilustraţii pentru numeroase volume tipărite ; de asemenea, Hans Holbein (1497-
1543), devenit pictor oficial al lui Henric al VIII-lea al Angliei. În Spania, pictorul de origine
greacă Domenico Theotukopulos, numit El Greco (1540-1614) are o contribuţie semnificativă la
afirmarea picturii Renaşterii, în spiritul propagat de Contrareformă.
Sculptura a fost reprezentată de numeroase alte nume mari, în afara lui Michelangelo. O
figura interesanta este cea a lui Benvenuto Cellini, rămas celebru nu atît prin sculptura de mari
dimensiuni, cît prin operele de orfevrărie.

Noua concepţie despre artist

Succesul pe care îl cunosc diferiţii artişti, competiţia din partea diferiţilor mecenaţi pentru
atragerea celor mai talentaţi artişti, conştiinţa propriei valori pe care creatorii de bunuri culturale
o dobândesc contribuie la o definire a artistului diferită faţă de perioada anterioară. Dacă în evul
mediu pictorul sau sculptorul era un simplu meseriaş, care făcea parte dintr-o breaslă, lucra
împreună cu mai mulţi confraţi la reallizarea unui obiect şi foarte rar considera că e necesar să-şi
semneze creaţia, în Renaştere concepţia aceasta se schimbă. Desigur, există în continuare ateliere
unde lucrările se realizează în comun, artistul depinde încă într-o măsură foarte mare de comanda
pe care i-o face clientul, fiind cel mai adesea obligat să respecte gustul sau pretenţiile acestuia,
dar treptat se conturează ideea unicităţii creatorului de artă, specificului personalităţii sale,
importanţei originalităţii. Semnul cel mai clar al acestei noi definiri a artistului este semnarea
creaţiei, ca dovadă a răspândirii ideii paternităţii artistice, a propriei valori a creatorului, care
acum e o individualitate, nu un simplu membru al unei bresle anonime.

Renaşterea literară
Profund marcaţi de ideile umaniste, prozatorii şi poeţii renascentişti afirmă în general, în
operele lor, aceeaşi încredere în capacitatea omului de a deveni stăpânul propriului destin, de a se
autodepăşi. Genurile promovate sunt epopeea, marcată de Virgiliu dar şi de punerea la dispoziţia
occidentalilor, în traduceri latine, a operelor lui Homer, operele dramatice, poezia – mai ales cea
în forme fixe: sonet, rondel, romanul alegoric, istoriografia, etc.
La începuturile Renaşterii, considerat de unii autori ca aparţinând încă evului mediu,
Dante Alighieri (1265-1321), a oferit o nemuritoare sinteză a cunoştinţelor şi ideilor medievale în
Divina Comedie, operă care a creat, într-un anumit fel, limba italiană literară. Giovanni Boccacio
(1313-1375), autor al Decameronului, culegere de nuvele caracterizate de observaţia realistă şi
verva satirică inconfundabilă şi Francesco Petrarca (1304-1374), poet sensibil, care a inovat

2
poezia de dragoste prin Sonetele dedicate Laurei se află, de asemenea, la începuturile Renaşterii
literare.

Lucrările lui François Rabelais (c.1490-1533), Gargantua, şi mai ales Pantagruel sunt
definitorii pentru idealul uman promovat de Renaştere: giganţi în ceea ce priveşte dimensiunile
lor, şi cu o teribilă poftă de mâncare, eroii lui Rabelais sunt caracterizaţi mai ales prin apetitul lor
uriaş pentru cunoaştere.
Thomas Morus (1477-1535), consilier al lui Henric al VIII-lea al Angliei, executat apoi
pentru refuzul de a adera la Reforma anglicană, propune în Utopia proiectul unei societăţi ideale,
din care proprietatea privată şi problemele generate de aceasta au dispărut, şi în care cultura şi
oamenii educaţi joacă un rol esenţial.
Deosebit de contemporanii săi ferm convinşi de caracterul esenţialmente pozitiv al naturii
umane, Nicolo Machiavelli (1469-1527), secretar al republicii florentine, este un observator
realist şi lucid al societăţii vremii sale. Autorul unor interesante Istorii florentine, Machiavelli a
rămas în istoria culturii prin Principele, manual de teorie şi practică politică. Pesimist, covins că
natura umană e în esenţă rea, Machiavelli arată că între politică ţi morală există o separare clară,
şi că dobândirea şi menţinerea puterii permite realizarea unor acte reprobabile din punct de vedere
etic, dar justificate de raţiunea de stat.
Cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii literare rămâne, probabil, englezul William
Shakespeare (1564-1616), creator al unor piese de teatru cu subiecte inspirate din antichitate sau
din creaţii medievale, dar transfigurate creator de talentul său dramatic. Antoniu şi Cleopatra,
Regele Lear, Hamlet, Romeo şi Julieta, Furtuna, A douăsprezecea noapte sunt doar câteva din
titlurile pieselor sale aflate şi astăzi în repertoriul teatrelor dintoată lumea, datorită experienţelor
general umane pe care Shakespeare le descrie, datorită valorii universale a concluziilor acestora.

Umanism şi creştinism
Umanismul, în calitatea sa de mişcare complexă, este caracterizat şi de o serie de contradicţii.
Astfel, pe de o parte ei sînt animaţi de o dragoste sinceră pentru Antichitate, iar pe de alta nutresc
un creştinism sincer.
Intelectualii umanişti, cu toată pasiunea lor pentru antichitatea păgână, nu au dorit, în
marea lor majoritate, să renunţe la creştinism. Dimpotrivă, ei erau partizanii unei religii creştine
interiorizate, în care lectura cărţii sfinte era mai importantă decât ceremoniile şi riturile
bisericeşti. Doreau, de asemenea, o întoarcere la origini şi în ceea ce priveşte creştinismul,
purificarea sa de adaosurile medievale, fiind, o vreme, de aceeaşi părere cu reformaţii. Spre
deosebire însă de aceştia, umaniştii, după exemplul lui Erasmus din Rotterdam, nu părăsesc
biserica catolică pentru a trece la Reformă.

Erasmus din Rotterdam (1469-1536), fiul nelegitim al unui preot şi al fiicei unui medic,
a devenit la rândul său preot, carieră care îi asigura subzistenţa şi îi permitea să-şi continue
studiile. Întreprinde numeroase călătorii, în Franţa, Italia, Anglia, care îl aduc în contact cu
personalităţile cele mai importante ale momentului. S-a făcut respectat pretutindeni prin calitatea
latinei sale, prin cunoştinţele profunde despre operele antichităţii, prin caracterul său elevat.
Printre operele sale cele mai importante se numără o nouă traducere în latină, mult mai corectă
decât Vulgata, a Noului Testament, ediţii de texte antice, Elogiul nebuniei, satiră la adresa
moravurilor decăzute întâlnite în toate grupurile sociale, dar mai ales în rândurile clerului şi ale
aristocraţiei. Puternicii zilei i-au oferit posturi interesante (între care acela de cardinal), pe care le-
a refuzat din dorinţa de a-şi păstra până la capăt libertatea.

Dezvoltarea spiritului ştiinţific

Umaniştii au fost preocupaţi în primul rând de filologie şi de filosofie, dar au existat şi
unele contribuţii ştiinţifice aduse de această epocă, între care cea mai importantă este, probabil,

3
cea a lui Nicolaus Copernic (1473-1543). Acesta susţinea, spre deosebire de ceea ce se credea în
acel moment, că Soarele, nu pământul, se află în centrul Universului (teoria heliocentrică) şi că
universul este infinit. El prezenta sub formă de ipoteză teoria potrivit căreia pămîntul nu este
imobil, ci se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui.
Ideile lui Copernic au suscitat puţin interes în epocă, şi au fost respinse de cei mai mulţi
dintre savanţi pînă în vremea lui Newton. Dar cercetările astronomice au continuat, mai ales
datorită lui Tycho Brahe (1546-1601), astronom danez preocupat de perfecţionarea
instrumentelor de observare a spaţiului şi de măsurătorile făcute asupra traiectoriei şi poziţiei
corpurilor cereşti. Observaţiile lui asupra sistemului solar au fost cele mai precise dintre cele
realizate înaintea inventării telescopului. Johannes Kepler (1571-1630), astronom german, este
cel care a descoperit că planetele se mişcă în jurul Soarelui pe orbite eliptice, nu circulare, cum se
credea pînă atunci, şi că soarele se află nu în centrul, ci în unul dintre punctele focale ale elipsei.
Legile formulate de el cu privire la mişcarea planetelor din sistemul solar şi-au păstrat
valabilitatea şi astăzi.
Au mai fost realizate unele progrese în anatomie, datorită disecţiilor, interzise până atunci
de Biserică. Astfel, Andreas Vesalius (1514-1554) a putut avansa, datorită observaţiilor proprii,
critici la adresa cunoştinţelor moştenite de la Galenus şi a formulat ipoteze noi asupra dublei
circulaţii a sângelui (a cărei funcţionare va fi descoperită în 1628).
În trigonometrie, ca şi în geografie şi cartografie s-a impus Johannes Müller (1436-1476),
cunoscut ca Regiomontanus.

Muzica
Apar mutaţii şi în muzică, prin dezvoltarea unor genuri care aveau să supravieţuiască
perioadei: madrigalul în Italia, liedul şi cîntecul coral în Imperiu, chanson în Franţa. Muzica
religioasă, care evoluează şi ea, adesea datorită reformei, începe să lase loc şi muzicii profane. La
curţile princiare găsesc adăpost şi protecţie autori intraţi în istoria muzicii (Josquin des Pres,
Clement Jannequin, Palestrina, etc.)

Concluzii:
Antichitatea idealizată inspiră numeroşi artişti care fixează un ideal de frumuseţe, adevăr
şi optimism şi plasează omul în centrul universului. Mutaţiile care s-au manifestat atunci în toate
domeniile creaţiei (artistic, ştiinţific, literar) au stabilit modele care au inspirat societatea
europeană şi pe cele influenţate de aceasta pînă în epoca modernă şi uneori pînă în zilele noastre.